vineri, 16 ianuarie 2015

/ SOCIAL / Generații

SPER SĂ NU MI-O IA ÎN NUME DE RĂU prietenul Mihai Moiceanu.
Care postează pe Facebook o poză cu niște tulnicari (tipii cu instrumentele alea lungi, numite și bucium), însoțită de ideea:
„In Bucovina i se spune bucium. In Apuseni tulnic. Oricum ar fi e bine ca buciumatul sa se invate de mic, in familie...”





Meditam ieri la o chestie.
Asta legată de sacrosancta idee a tradițiilor.

Poate generației mele, respectiv mie îi vine să nu mai fie precum părinții, strămoșii ori Adam.
Poate am eu chef să fiu altfel - mai ales pentru că prin jur (dincolo de soarele urcător de la est) lucrurile nu mai sînt deloc precum pe vremea lui tataia.

Altminteri, de acord...: Cînd la urmă, spre extincție (speriat că nu-i nimic stătător în jur), m-o păli dorul de perene, văd eu ce fac atunci, pe unde scot cămașa revoltei de azi.

PS
Cred că, la mine, e și ceva mai mult respect pentru urmași... Îi las să aleagă ei, ce credință vor, ce instrument preferă, cu care dintre degete voiesc să se curețe în nara stîngă.
Mi se pare aiurea să-i spun juniorului, „Bă, e obligatoriu să cînți la cutare - c-altfel te altoiesc ori te bate Dumnezeu!”.

UMAN, SOCIAL. Desprte mituri

.
UMAN.
Fără îndoială-s eu ăla aiuritul.
.
Ca să mă șlefuiesc și eu un pic (și să nu rămîn ultimul din clasă), ascult de pe telefonul mobil, înregistrată, o conferință a dlui Boia.
Mai mult decît instructivă - de unde convingerea că voi lua și alte speech-uri din domeniu, ale distinsului istoric și nu numai.
.
Meditam, în condițiile în care se vorbea de intelectualitea interbelică românească.
.
Pomeneam zilele astea că, din principiu, mi se pare aiurea să iei personalitatea unui om, să elimini ce nu pică bine scopului dumitale cel hiper-național, apoi ce a rămas să umfli cu pompa și finalmente să dai cu roz lucios. Chestia rezultantă fiind declarată mit și dată de exemplu, de coloane ale spiritualității Țărei.
.
Mai privesc azi la o treabă. E vorba de povestea aia cum că opera culturală trebuie să primeze omului.
Mi se pare, în primitivitatea mea, o chestie ca-n filmele cu, pardon, idioți.
Mai degrabă aș sui pe soclu tipi în banca lor, modele de conduită reală.
Este drept că se fac cercetări, demarate inițial sub Adam, de a descoperi o ființă care să nu fie om. Adicătele cu defecte.
.
Dar, oricum și dincolo de motive, chestia cu miturile mi se pare de făcut ochii maaari-mari, a stupizenie.
Nu a mea, ci a confecționerilor cu pricina.

joi, 15 ianuarie 2015

Ochii de om.


IAR O SĂ-MI PARĂ MÎINE FOARTE RĂU, c-am zis vorbe ca următoarea...
.
E o carte întreagă (și nu chiar veselă) în ochiul vizibil acolo...
.
PS
Și un motiv în plus a-mi fi simpatic, prezidentul nost'.


Am devenit republican.

DE LA O ZI LA ALTA, AM DEVENIT REPUBLICAN.
 

„Așa brusc?”
Dacă acum s-a copt buba...
.
Probabil la mijloc se află și ceva iluzii, legate de noul președinte, de un nou tip uman ce-ar putea ateriza și-n viitor în jilțul Cotrocenilor.
.
M-am aflat dintotdeauna monarhist. Este drept că nu neapărat unul exaltat.
În timp, am mirosit multe dintre ne-bunele personajelor noastre cu sînge albastru. Nu au reușit să-mi răstoarne balanța, chit că - totodată - la președinția României se afla atunci un Băsescu haios, mie...
.
Două chestii mi-au accelerat în ultimele zile astă trecere în altă punte. O carte despre regina Maria, cît și un interviu dat de un distins intelectual monarhist...
Departe de mine a scuipa acum spre ideile îmbrățișate pînă ieri. Regina cu pricina îmi rămîne interesantă, iar punctul de vedere monarhist unul stimabil.
.
Tehnicește vorbind, brusc am simțit neîncredere față de o instituție care vine cu multe povești... Că-i unsă de Dumnezeu, că ce tradiție are ea, că ce isprăvi au făcut Ferdinand și ceilalți.
.
Republica are avantajul de a nu ține - bătute în cuie - la cîrmă personaje nefaste ori nevolnice. La următoarele alegeri le îndemni respectuos spre plimbare.
În vreme ce un monarh ducător spre rău trebuie suportat pînă moare... Teoretic barim.
.
Nu-mi mai plac nici poveștile că ce deosebit fu / este cutare el ori ea din familia regală. Încep să nu mai agreez acele minciuni, fie dînsele și cu bună intenție (cică) emise.

joi, 9 octombrie 2014

Elisabeta Rizea, susținătorii și iuțeala de mînă


SPORTUL E SIMPLU.


articol.
.
Creezi din condei un sfînt, apoi te vîri sub pulpana lui, ca să fii și matale mai breaz, în ochii contemporanilor
.
Cu cît acela este mai sfînt, cu atît poți să minți mai fără jenă, iar deseori afirmațiile să nu aibă - totuși - noimă.
.
Mi se pare tupeu chestia asta, că atitudinea Ecaterinei (dacă privim lucrurile mai destinși, vom avea surprize, oricum, colo...) egal români.
Priviți și dvs. ceva mai temperați situația.
Cu ce ocazie te pui tu: egal românii (altminteri, apreciez că pui la fix acolo ideea de sînge - ce poate tulbura mai mult?...)?

I-AI CUNOSCUT, i-ai sondat măcar în parte pe aceia?
Apropo. Cît a ieșit din satul ei Ecaterina Rizea?




Faptul că figuri precum cele din imagine îți trezesc multă compasiune
nu mă îndepărtează de la fondul problemei.

La Elisabeta Rizea, iuțeala de mînă e cheie a succesului.
Ia uitați-vă ce zice prin alte părți:
.
„Trei zile dacă mai trăiesc, da' vreau să ştiu că s-a limpezit lumea.”
Am sucit vorba asta pe multe fețe.
Eu nu-i văd 'capul'...
.
Văd doar două pastile ce tulbură mult în adîncul nostru, e vorba de ultimele trei zile de viață, respectiv de limpezire (a se citi: ajungere pe dorința noastră) a lumii din jur/a Universului.
Inconștient, avem senzația c-acela realmente poate gestiona atari finețuri rude cu infinitul...
.
Cînd vorbe ca astea sînt acceptate pe Scena minții noastre, s-a terminat cu rațiunea. Cazi pe spate (mai ales dacă emitentul pare unul cu greutate - mă refer la întregul filon Media care îl cultivă), ba devii și agent Smith, propovăduind de acum tu minunăția.


vineri, 26 septembrie 2014

Un montaniard român și limuzina blindata de la Hitler



Un bun prieten spune că am obiceiul tăiatului de fir în 64.
Treabă pe care nu o găsește dintre cele mai deștepte și folositoare.

Mi-e dificil să mă pronunț, asupra înclinației respective, de-i bună sau rea.
Cert este pe moment mi-i greu să mă dezbăr de dînsa. Mai mult, purced mai jos la o joacă în sens invers, adică din 64 de 'ceva' caut să adun de-un fir - sper interesant cititorului.


La un moment dat, în primii ani ai pasiunii mele pentru coclauri,  am cunoscut mai mulți înaintași, ce-mi puteau fi – din unghi al vîrstei - bunici. Bătuseră munții între cele două războaie.
Între ei, făcută fiindu-mi cunoștința de către Niculae Baticu (1909-1998), se afla și sinăianul Florin Ștefănescu (1909-1992). Nu a avut rezultatele alpine ale unora dintre cogeneri, dar era o prezență mai mult decît agreabilă, motiv pentru care mi-a făcut mare plăcere să-l frecventez, în casa lui de pe Calea Prahovei 28 (centura localității).

Mai ales în serile de anotimp rece, gazda mea se apuca de povestit, iar subsemnatul de căscat gura.
A bătut potecile Bucegilor din copilărie, ajungînd inevitabil și la casa Turingului de la Peștera - de unde am o fotografie cu dînsul (colecția Al. Beldie). S-a apucat și de alpinism, în ceea ce s-ar numi valul al doilea (dacă nu al treilea...), în sensul că suia trasee pe care alții le descriau în Buletinul Alpin. Așa s-a dus de pildă pe Picătura, de unde a coborît cu peripeții, atît la rapelurile de sub vîrf, cît și în cele de pe Albișoara Strungii (unde l-a apucat noaptea).
S-a nimerit să iasă  din valea Colților, în strunga acesteia, taman cînd Baticu tatona peretele la 20 octombrie 1935, pentru a se angaja în vizatele Furci. Atunci a pornit savuroasa atenționare: "Măăă, nu pe acolo-i drumul, dă-te jos!"  (Nu mai prejos a fost o a doua zisă, peste un timp și din același loc, de data acesta aparținînd lui Nini Parhon: "Hei, ăla e peretele lui Comănescu!", urmat de replica "Eu credeam că-i al Eforiei (Spitalelor Civile, proprietarul muntelui, n. MO)!"

Ștefănescu ajunge în epocă secretarul secției Bucegilor, din Turning-Clubul României.  După vreo trei ani, la 1937 mai exact, pentru că soția-i suferindă avea nevoie să stea la altitudine, devine cabanier la Casa Cristianul Mare a pomenitei asociații turistice.
Venirea războiului îl va găsi între bărbații concentrați de Armată. La un moment dat, datorită prestației de la Cristianul Mare, cineva se gîndește să îl ia la vila Președinției Consiliului de Miniștri de la Snagov, ca administrator. Este locul unde prefera să tragă conducătorul Ion Antonescu, după debutul bombardamentelor aliate asupra Bucureștiului. Mai vîrstnicul meu prieten mi-a relatat mai multe despre mareșal, inclusiv despre plimbările îngîndurate ale acestuia prin pădure.
Între altele, Ștefănescu mi-a spus despre mașina blindată primită de Antonescu de la Hitler. Care fiind grea, a necesitat înălțarea postamentului de beton. Numai că așa nu a mai fost îndeajuns ușa garajului, ducînd la modificarea ei. Sinăianul povestea într-un mod inimitabil asemenea întîmplări, cu o candoare copilărească ce-mi plăcea teribil.

Peste mulți ani, mai exact acum cîteva zile, am dat la bibliotecă de o carte a fostului șofer al lui Hitler (de fapt, responsabil pentru parcul auto al acestuia), Erich Kempka la nume.
Acesta din urmă a inițiat – oarecum discret - construirea unui automobil blindat pentru Fuhrer, care la izbucnirea ostilităților a fost mai mult decît util. Hitler a simțit apoi nevoia de a cadorisi și altor lideri aliați Germaniei cîte un asemenea exemplar de mașină. Primul beneficiar a fost finlandezul Gustav Mannerheim, care a primit un Daimler Benz 150. Livrarea se făcea personal de către Erich Kempka.
Atenții asemănătoare au primit spaniolul Francisco Franco, norvegianul Quisling, regele Boris al Bulgariei și Conducătorul României. Ca un făcut - la vremea cînd limuzina ajuns în București - Mareșalul era ținut la pat de o gripă, dar a ținut să preia chiar a doua zi de la Kempka valorosul cadou – despre care îmi vorbea Florin Ștefănescu.


Notă. Florin Ștefănescu este în poza de la casa Peștera cu brațul drept ridicat.
În ciuda a ce s-ar putea deduce de aici (apartenență pe moment și în veci la extrema dreaptă), va fi fost un moft de moment (avea nici 20 de ani, atunci).  Toate celelalte informații pe care le am despre dînsul - inclusiv flerul meu – nu-i atribuie vreun interes politic, înainte ori după deceniul cinci. Nu a făcut închisoare în perioada comunistă, precum mulți dintre cogenerii montaniarzi.