luni, 23 martie 2015

MUNTE, UMAN, CLUBUL ALPIN ROMÂN

.
Am o dispută de cîteva zile, cu Eugen Popescu.
El fiind animatorul uneia dintre cele două tabere aflate actualmente în conflict la Clubul Alpin Român.

Tărășenia nu e scurtă, acea intersecție a personalității lui Eugen cu alde Clubul.
O chestie oarecum nefericită, dar dacă este - nu avem vreun motiv să ne plîngem că realitatea e în vreun fel, și nu în altul.
În paralel, semnatarul deșteptăciunilor de aici se recunoaște a nu fi perfect. Din start.



Bon.


I



Istoric.


.
Clubul Alpin Român apare în ianuarie 1990 la inițiativa unui supraviețuitor al asociației omonime interbelice: Niculae Baticu.
Ultimul îl găsește de încredere pe Eugen Popescu cît să alcătuiască procesul verbal al primei întruniri, aceea din 7 ianuarie 1990.





Mai apoi, datorită firii aparte a veteranului nostru, se ajunge la dispute cu o parte a membrilor, în 1991-93. Poate cu ceva baftă juridică (nu spun că mi-aș fi dorit neapărat victoria celorlalți!), cîștigă Baticu.
Acesta posedă palmares alpin, uman, dar nu neapărat și arta de a clădi un colectiv puternic. Ca urmare, Clubul scîrțîie binișor, în lipsă de spirijin ceva mai larg, din lumea umblătorilor pe munte.
Baticu are și o vîrstă...
În 1996, pe cînd își socotea 87 de ani, găsește că cel mai nimerit pentru a preda hățurile CAR este Eugen Popescu. Ultimul fiind un matur cu ceva dare de mînă, dar și putere de muncă (eu recunosc primul asta, chit că așa ceva nu e totul...).
.
În materie de condus CAR, fac din start precizarea că au existat primadonele, a la Sergiu Cunescu, care dădeau bine la imagine, și truditorii, pe primul loc al acestora eu plasîndu-l pe Eugen.
.
Mica problemă este că harnicul Popescu poseda nefasta însușire (defectele ni-s pe măsura calităților...) de a usca totul în jur. Fără să fie posesor de charismă, el ținea să controleze totul în jur. Îi era și-i este o plăcere ce depășește, să zicem, încîntarea de a-ți plasa pe cartea de vizită titulatura de președinte al Clubului Alpin Român - care va fi animat altminteri visele a destui. Omul nostru s-a mulțumit să fie secretar general al Clubului Alpin Român. Nu i-a trebuit mai mult, dacă facem abstracție de-acea dorință de a ține totul sub control. Mai exact, sub cheia contabilicească. Nu cred că și-a bătut mult capul cu extinderi ale Clubului, dar actele le-a dorit strună.
Aș minți să ascund că va fi inițiat plus sprijinit organizatoric competiții a la Cupa de Gheață, de la Bușteni.

Precizare.
Nu am fost un om foarte implicat în lucruri, dar poate tocmai acest ochi teoretic superficial și din exterior permite acest gen de observație.

.
Prin anul 2000, Popescu ține clubul pe linia de plutire. Este drept că izbutește în paralel să irite pînă la dezertare din Club un harnic marian Anghel, iar în paralel cățărători ai epocii (nedoritori să se afilieze CAR) țin să-l bășcălească, pe lista Coștila, în vogă pe atunci.
.
Subiectul nostru nu izbutește să-și adune mulți în jur, dar e de semnalat sprijinul a doi oameni: Mihai Pupeza și Mircea Săndulescu. La mijloc va fi fost chimia, care l-a împiedicat pe Eugen să-și exercite în exces față de aceștia stilul ce exasperase pe alții (eu însumi am fost mirat să-l văd pe vechiul amic luîndu-mă în 2001 cam acru și la sigur...)
.
Mă văd nevoit să repet că, dincolo de așa scăderi, Popescu a trudit în folosul Clubului, în vremi cînd firea noastră cea mioritică ne ferea de implicări majore.
.
În 2000, dacă nu mă înșel, apare în Club Dan Vasilescu, un nume în alpinismul românesc. Acesta a demarat modest, ca pretenții, dar inevitabil - datorită firii sale harnice cît și destul de modeste - a suit ca importanță.în următorii ani.
.
Nu am urmărit FOARTE atent ce s-a petrecut în anul 2006. Cînd Eugen Popescu își dă demisia, pe motiv de saturație. Mie mi s-a părut că la mijloc a stat o angrenare în exces, față de. cît îi ardea sufletului respectivului a trudi pe acea tarla. Mihai Pupeza spune recent că prietenul său Eugen preluase cîndva de la Baticu sarcina Clubului cam nu neapărat din toată inima.
Mai degrabă a fost ca o datorie pentru un apropiat în vîrstă.

Fraza de mai sus merită avută în atenție, eu bănuind-o de cheie a multor lucruri...
.
Clubul e preluat de Vasilescu, ca președinte.
Între timp, grație eforturilor Baticu-Popescu, CAR reluase Căminul Alpin, din Bușteni.
Clădirea nu era deloc în vreo stare grozavă. Dan V., împreună cu ajutoarele sale, s-au zbătut și locul a arătat curînd altfel.
.
După ceva timp, parcă vreo patru ani, Popescu se răzgîndește. Nu aș indica aici vreun moft, cît ideea că lucrurile nu merg în CAR cum trebuie. Ultima vorbă este inevitabil legată de un șablon, acela al lui Eugen.
Fac precizarea că nu am avut vreo amiciție specială cu Dan Vasilescu, dar acord credit intuiției personale. Care nu o dată este și semn că ai perceput corect faptele, dar că nu ai oprit amintirea lor în etajul conștient.
În momentul cînd Popescu începe să se zbată pentru a reveni la conducerea clubului (2010?), bănui că președintele i-a oferit un loc în comitet, respectiv posibilitatea să vorbească tuturor - la adunarea generală - despre planurile sale.
Avînd în vedere firea lui Eugen, totalitar și doritor să controleze totul (în condițiile incapacității atragerii oamenilor), era ultimul lucru pe care și-l dorea fostul secretar general.

Aici aș pune o secundă carul înainte atelajului.
Cel retras la 2006 avea nevoie ca de apă de conducerea Clubului. Din ce motive, putem investiga ceva mai la vale.

În demersul de a recupera hățurile CAR, Popescu mizează pe acribia-i contabilicească, aliată cu o vînătoare de greșeli (mai mici ori mai mari, mai reale ori nu) ale celor ajunși adversari. Lîngă acestea, așează o artă aparte a amenințării, respectiv o siguranță aparte a demersului, inclusiv cînd minte, cu toatele avînd efect asupra celor mai slabi din fire și nu numai.
Foarte des, justițiarul nostru jonglează cu ideea păcatelor penale, cu spectrul pedepsei aferente.

Ca urmare, situația ajunge mai mult decît încurcată, la 2015, între timp Vasilescu lăsînd la conducere reprezentanții numeroasei secții clujene a CAR (el devenind vicepreședinte).
.
Dincolo de ochiul subsemnatului, literar tradus aici, nu am intervenit în tărășenie, chit că instinctiv am avut mai multă încredere în ceilalți, nu în Eugen Popescu.
M-am îndepărtat total de acesta din urmă în momentul în care am observat (nu-s multe zile de atunci) că el doar jonglează cu ideea de adevăr, corectitudine și surate.
De pildă, inserează o listă de culpe ale adversarilor, unde premisa este aiurea pînă și pentru un nepriceput: faptul că a fost demarată o acțiune penală contra acestora.
În paralel, afirmă că subsemnatul este animat  în luptă de către adversari prin mită gen ciorbă și cazare la Căminul Alpin.


II

Motive.
Cele de mai jos reprezintă doar un punct de vedere.


Curios, între alte defecte, să aflu de ce vreun lucru se petrece în modul său, m-am întrebat ce-l animă pe Eugen Popescu în demersul său - care numai bine nu face Clubului Alpin Român.
Am bănuit inițial că e nevoia de o jucărie.

Nu una oarecare, în condițiile în care nu puțini - în timp - au vrut să-și treacă la butonieră șefia unei organizații montane românești.
M-am uitat la momentul prelurăii CAR, în 1996, de la un personaj aproape atemporal, și-am bănuit că el caută un rost existențial în așa asociație peste vremi, eventual o fi la mijloc o teamă de dispariție fizică.

Nu-mi pare rău a fi gîndit la acestea, pe care acum le găsesc inexacte.
Mi-a sărit însă în ochi mobilul reproșat subsemnatului:  ciorbă și cazare.
Hrană și adăpost, ar veni, raportat  la necesitățile speciei omenești.

E.P. este un om care a trăit relativ îndestulat (ca noi toți cei neafectați de războaie mondiale). Ce caută așa vorbe în gîndirea lui?
În paralel, l-am văzut supus nevoilor unui N. Baticu pînă la a prelua dificila sarcină a unui CAR la destulă ananghie.


După cum.
Și nu tocmai comod de afirmat.
Mie stilul de lucru al lui Popescu, cu denunț și amenințare dură la adresa oponenților m-a dus cu mintea la anii 50. Și iar m-am întrebat de unde îi e de atît în sînge, un gen de experiență la care nu avea cum fi direct părtaș. 
Acesta va fi fost executat de un apropiat al său (bunic?), care îl va fi practicat realmente cîndva. Bineînțeles că, pentru a-ți trage în sînge stilul altuia, e nevoie să posezi stimă pentru acela, eventual să-ți fi fost inoculată obligația de a lua în foarte serios persoanele de acea vîrstă.
Spun ultimele și cu ochii la faptul că Baticu este și el un fel de bunic, pentru Eugen Popescu, și căruia - vorba unui clasic - nu poate să-i refuze nimic...

Același pattern, cel respectuos cu vîrstnicii, îi conferă eroului nostru libertatea de a fi totalitar cu ceilalți, pe baza procedeelor amintite: acribie, lozinci morale plus amenințare.
Lucrurile nu-s de mirare: dacă cineva e totalitar (dincolo de aparențe poate mai domoale), și tu vei fi cu altul.


III

Texte, ca stil:





NOTIFICARE
Avand in vedere:
1. Ordonanta Parchetului de pe langa Tribunalul Focsani, prin care s-a dispus incepeperea urmaririi penale sub aspectul savarsirii infractiunilor de spalare de bani, delapidate, abuz in serviciu si evaziune fiscala cu ocazia administrarii asociatiei Clubul Alpin Roman de catre numitii Vasilescu Dan Silviu si altii,
2. Hotararea Adunarii Generale din data de 08.12.2014 prin care au fost revocati toti membrii Consiliului Director alesi pana la acea data si a fost ales un nou Consiliu Director,
3. Hotararea Adunarii Generale din data de 24.12.2014 prin care au fost exclusi din asociatia Clubul Alpin Roman numitii Vasilescu Dan Silviu, Fodoreanu Dumitru, Gherasim Marin, Sardan Daniel si Siminion Eugen-Laurentiu
4. Refuzul abuziv al membrilor vechiului Consiliu Director de a preda gestiunea conform
prevederileor Art. 14 ultimul aliniat, care stipuleaza: Dupa alegere, noul Consiliu Director isi preia atributiile statutare imediat, iar vechiul Consiliu Director va preda noului Consiliu Director, cu Proces Verbal, intreaga gestiune a Clubului Alpin Romanin termen de zece zile.
5. Convocarea abuziva si ilegala a Adunarii Generale de catre persoane fara drept, pentru data de 29 martie 2015 la Cabana Cheile Turzii.


Se aduce la cunostinta publica urmatoarea

SOMATIE

In cazul in care vor fi intocmite documente, vor fi semnate si vor fi depune la Judecatoria Sector 5 in vederea producerii de consecinte juridice, Clubul Alpin Roman va depune plangere penala pentru savarsirea infractiunilor de fals in inscrisuri sub semnatura privata, uz de fals si favorizarea faptuitorilor.
Toti cei care vor fi indusi in eroare si vor participa la aceasta Adunare Generala falsa, sunt atentionati sa nu semneze nici un document, pentru a evita implicarea lor in savarsirea de fapte penale.

SECRETAR GENERAL,

Eugen Popescu


Vezi și alte postări, pe cele două liste ale CAR, respectiv siteuri.

http://www.clubulalpinroman.net/

http://clubulalpinroman.org/organizare/adunari-generale-car/

 
 https://groups.yahoo.com/neo/groups/ClubulAlpinRoman/info

https://groups.yahoo.com/neo/groups/ClubulAlpinRoman_/info






”Stilul e omul”





duminică, 8 martie 2015




Netipărit.
link

Să aveți o zi cît mai bună!

miercuri, 25 februarie 2015

O TURĂ PERSONALĂ, de demult... Bucșoi și Caraiman, 12 iulie 1981


O TURĂ PERSONALĂ, din vremi apuse...

(am sentimentul a fi altă viață...)  
Vrînd-nevrînd, vîrsta mi-e a traiului din amintiri...
Iar de aici, se tăbară pe mine nuanțele...

Deși merg mai cătinel, sui pe munte și chiar fascinat de locurile atinse.
Dar mi s-a întîmplat,a cum două zile,  să mă uit prin sacul cu rolfilme...
Fiul mezin Radu se uita foarte mirat la rolele de celuloid.
Explicație, lui și dumnevoastră: e modul în care erau imortalizate clipele, înaintea apariției aparatelor digitale.
La fel aș privi și eu lădoaieie antebelice, cu draperie neagră atașată (și duse nu o dată cu animale de povară, pînă pe vreun platou al Bucegilor)

Și-am scanat cîteva dintre acele filme.
Între care unul din 12 iulie 1981.
Cînd am dat apoi cu ochii de cadre, m-a luat tare de tot, la inimă... 
Mda, te doare cînd te vezi departe de acele momente.

Chit că, la o adică, farmecul, nostalgia se nasc și aici datorită inaccesibilității.
.
O scurtă introducere.
Am debutat în abrupt în 1978, cu ceva succes, dar și bîjbîială.
Peste un an, am cunoscut un mic grup, alături de care străbaterea abruptului Bucegilor a fost o mare încîntare (amicii fiind în bună parte și ei neștiutori, poate cu o idee mai pricepuți).

A urmat un an de oarecare pauză, legat de stagiul militar (altminteri 5-6 drumuri tot am bifat).
Și iar la treabă, în sezonul cald următor.

.
O caracteristică inevitabilă a epocii mi-a fost mersul pe drumurile deja existente în cele două ghiduri ale momentului, Walter Kargel, respectiv Dimitriu-Cristea (de care aveau idee mai degrabă prietenii, eu aba peste vreun un an căpătînd un exemplar). 
Privind acum imaginile de mai jos realizez că a fost primul pas întru explorări proprii. El s-a aflat favorizat, în acea zi, de faptul că fusesem în zona cu pricina (a Văii Bucșoiului) cu doar o săptămînă în urmă... Amicii au optat în acea zi pentru o cercetarea într-un afluent înjnepenit ce venea dinspre Creasta Balaurului, în vreme ce subsemnatul a pornit spre niște locuri care-i păreau accesibile, pe malul exact opus al aceleiași văi.

De fapt, uite o descriere de la moment (mai exact de a doua zi...):
”Somn agitat. Plecat casă 3,00 (de la Piața Iancului, cu tramvaiul de noapte al epocii, spre Gara de Nord, notă 2015)  La gară apare în scurt timp Daniel Georgescu, apoi Ana Fotescu, Tripa și Singer. Stăm în primul vagon. În tren, duel teribil al lui Daniel cu un tip...
Optăm pentru Bucșoiul. Masă în Poiana Bucșoiului. Se analizează trasee: eu sînt atras de unul din dreapta Văii, dar văd în ultimul moment că ăilalți se încăpățînează pentru un urcuș la Balaur, căutînd un hățaș...”
.


Mai sus, foto din poteca Gura Diham - Poiana Izvoarelor.
Trecem apoi prin dreptul cabanei. Ziua e minunată.


Aici, cadru din segmentul Poiana Izvoarelor Pichetul Roșu. Între timp, a crescut pădurea acolo (era o poiană) și nu se mai vede mare lucru spre abrupt.






La Pichetul Roșu. O scurtă pauză, acolo.
Cu vreo trei ani înainte, încercasem valea Bucșoiului, eșuînd pe firul principal cam la nivelul Turnului cu Jnepeni (venisem pe fir, fiind cam nevinovat în materie de abrupt).
Spun asta pentru a sublinia că peisajul va fi fost frumos, dar total necunoscut, în amănuntele-i de abrupt.






Ajungem în Poiana Bucșoiului. E posibil să fi avut cineva un binoclu.
Aici, Daniel G.și subsemnatul Ordean. El 38, eu 24. Ana Fotescu, ca el..

Rucsacul era unul de foaie cort, al epocii anterioare (atunci ieșiseră cei pe cadru, dar nu se lua așa ceva în abrupt, că se încurca la tras peste săritori!). Întrucît brațele rodeau, mai ales în vara bustului gol, în completasem cu niște chestii buretoase.
Mărturisesc faptul că, dincolo de vreun dram de nostalgie, nu mă omor după sculele epocii. Ce-i drept, nici nu apuc să avansez (lipsă bani și ordine personală) la echipamentul lui 2015.
Mai precizez o dată, că mă aflam nevinovat - fie și cu mult-mult entuziasm (e greu de trecut în mai multe cuvinte, acea plăcere nebună...)

Mai jos, deja mă despărțisem de amici. Eu ochisem o creastîă ce părea să coboare domol de la vîrf pînă deasupra pădurii. pînă în partea de jos acestuia părînd să se suie destul de onorabil.
Așa a și fost.
E posibil să nu fi reținut mare lucru asupra locurilor... Ceea ce-i scuzabil pentru un viitor drum (peste o săptămînă), nu și pentru o tură la 1984.
Am reținut cu acest prilej doar că pe drum am întîlnit o scară de lemn, două tuburi de cartuș și tot atîtea flori de colț. Datorită amănuntelor cinegetice, mi s-a părut că drumul ar merita numele de poteca Vînătorului.
Mai jos este un cadru din porțiunea pînă la coama amintită, ce părea (și este!) domoală. Nu am reținut pe moment că urcasem printr-un fel de vîlcel, care la rîndu-i ținea de un anumit bazin hidro, diferit de al Văii Bucș.oiului.




Dedesubt, ies într-o oarece șa. În stînga, cea mai depărtată este creasta zisă a Balaurului (Bucșoiul Mic) .

Din aceeași șa, mă aștepta o coasă rezonabilă... Da, la jumătatea lui iulie avea porțiuni de zăpadă! Întîlnisem eu ultima chestie pe Valea Bucșoiului. în septembrie cel care îmi găzduise încercarea ratată din 1978...



Probabil tot de acolo, vedere spre Poiana Bucșoiului, unde mă despărțisem de amici. Altminteri, cred că nu aveam vreo sfoară (coardă) la mine... Spun asta nu pentru că nu posedam ceva din domeniu, acasă, iar folosirea ei - primitivă - i-a părut interesantă, dar am avut cu mine un rucsăcel mai degrabă ghiozdan, unde nu cred c-ar fi încăput.
Sfori aveam vreo două fleacuri,  căpătate de la fabrica Industria Iutei, prin intermediul unui amic pe nume Cristi Drulea.
Peste cîteva săptămîni, întîlnind întîmplător un grup la baza Acelor Morarului, voi afla de pitoane, cască și folosire clasică a corzii.

Nu am de unde să știu exact-exact terenul înfățișat în poze, așa că bîjbîi un pic... Aici pare să fie o coastă spre nord de mine...
Îmi mărturisesc, la acest nivel, o problemă față de dumneavoastră. Nu vă pot da amănunte totografice prea savante, deși aș putea-o face (ba pînă la urmă post o să pun o hartă serioasă). Dar încerc să reproduc atmosfera de ceață-a-științei montane, care mi-a însoțit astă tură.
Legat de ea, pare să fie prima în care m-am angrenat la explorări.

Cred că urmează un cadru (a se ierta calitatea!) al scocului pe unde am răzbit finalmente la acea șa.
Harta e la final post și reprezintă rezultatul din anul 2000 al cercetărilor mele în acea parte a Bucșoiului, de la Balaur pînă la creasta ce mărginește la nord Valea Rea.




Aici încep să iau altitudine, față de șeuță. afșată un pic în dreapta cum te uiți aici.
Ca descriere a turei, ea este destul de fugară:
”Soare, doar pe Valea Bucșoiului, sus, un nor oscilant /../ Cîteva capre dulci...”

„Dezleg enigma drumului de țară... (Ana)”
Cînd te uiți din depărtare la respectiva față a Bucșoiului, o dungă de piatra îți lasă impresia unui drum tăiat în piatră! Avînd în vedere notația din Jurnal, probabil Ana Fotescu mi-l va fi remediat, chit că parcă mi-l amintesc și eu  pe o poză care ilustra „Cartea Munților”, e Bucurei Dumbravă, ediția postbelică (1967?).
Imaginile-s de Alpinet și Carpați (probabil am și eu în colecție...) - n-or să se supere, cred, pentru gestul meu...



Drumul punctat reprezintă tura descrisă aici...


Dacă ghicesc bine, aici e din locul unde - în drumul meu spre partea de sus a muntelui Bucșoiul -  am trecut nițel în stînga (sud). Aici am dat de un mare maidan, a cărui înclinație domoală nu aș fi bănuit-o.



Observ că nu am rezistat tentației de a ieși la muchia dinspre (oarecum) vechea-mi cunoștință, Valea Bucșoiului. Între inițiați fiind vorba, se pare că e la nivelul unde iese și Brîul de sus / al Cununii.

... enigma Drumului de țară... Apoi vîrful (ocolit un pic pe la NV), unde-s spectator întîmplător la o discuție între patru copii. Cam pe aici mă ajunge oboseala, și mă chinui teribil. Nu prea știu ora....”
Ce-mi veni, ajuns aici, să mă duc hăt, la crucea Caraiman (și Brîul de sub Streașină, nu mai țin minte, și nici nu am notat.






„... Pe la 3-10 știu că sînt pe vîrf Caraiman, dar caut sănătos Brîna de sub Streașină... În Spintecătură nu prea merge coborît  și mă întorc atunci cînd dau de prima săritoare...”
Acum pricep. Era plan de coborît pe-acolo, vreun fir.
Mai urcasem de două ori Hornurile.
Nici la acest stadiul al investigațiilor nu-mi dau seama dacă aveam cu mine frînghia (nu arăta, sireaca, a coardă...)
„Coborîrea pe V. Mortului nu are sens. Dau de un tip ce face Hornurile...”

Ce nu spun eu în Jurnal este c-aveam o cutie cu vopsea la mine, parcă verde (arta a avut loc în desag...), cum care am scris pe flancul brîului de sub Streașină, Hornurile.
Nu mă omor de plăcere amintindu-mi, dar așa a fost (ulterior am devenit ecologist la greu...)
Tipul ieșit din vale, ins la locul său și avînd vreo 35-40 de ani, a ajuns să se pronunțe asupra proaspetei inscripții: „Poate-ar fi bine să nu știe cei din Salvamont de gestul tău...”
Recunpsc a mă fi uitat mulți ani cu jenă la restul de litere (căci supraviețuise doar partea protejată de căderea derectă a intemperiilor). Ce-i drept, îmi amintesc acum, și interbelicii de la CFR au tras acolo cu vopsea numele asociației lor alpine...

Unghiul de aici nu-i rău deloc... Picătura și creasta, pînă la Gemene...  Pintenul înjnepenit Brîului Portiței în dreptul Vîlcelului Mortului...  Ultimul pare să fie și sub mine...
Aparatul foto era unul simplu dar solid, faimoasele Smena (aveam și de unde alege, mai exact deloc...)



Mai jos, în coama de lîngă Hornuri.






În imaginea de mai jos, pare să fie Spintecătura. Aveam s-o urc în sezonul (de vară) următor.
Mai jos, probabil tot în porțiunea coborîtă din Spintecătură.
Cred că tentativa mea a plecat de la gradul pe care îl dă Kargel, 1B parcă. Plus ideea că e scurtă Ultimul adjectiv nefiind sinonim cu lesne fezabilă...







Vedere spre Bușteniul în soare...


La poza de mai sus am scos prin Photoshop două notații poate interesante... Asta apropo de bîbîiala începătorului.
Legat de zona orizontală din Creasta Picăturii:

„Prispa Hornurilor”.
După o vreme, pun o săgeată că-i nițel mai jos. Tăiată și ea dur, cu stiloul, la data întîiei treceri cu pasul a subsemnatului, pe acolo: „Nu-i nici una, nici alta. 26 septembrie 1982”.



„... la 4,20 iau Spumoasa. Mă descurc din ce în ce mai greu (probabil oboseala, n. 2015), iar la Bușteni constat că-s în întîrziere. Alerg sănătos ca s-ajung cu 3-4 minute înainte de tren.
Stăm tot la vagonul 1
(e vorba probabil de acceleratul de ora 18,30, n. 2015)
 Pe Spumoasa de sus Șaua Mortului voi fi coborît doar pînă în Brîul Portiței, iar de acolo spre poteca Văii Jepilor.





 
Schița de la 1981:


Mă veți întreba, la final, de naiba pun chestii precum acestea, aici...? 
Păi. O fi la mijloc omenească dorință de a ieși în relief. De a te nemuri, dacă nu cumva zic în exces...
Dar.
Mie unuia mi-ar fi plăcut să citesc impresii ale vreunui tip care a pășit cu vreo 30 de ani înaintea mea, în aceste locuri frumoase. M-ar amuza amical chiar și inerentele lui bîjbîieli.
Mărturisesc a nu fi întlnit așa înaintaș. Ca atare, merg mai departe cu romantismul. amintindu-mi aproape cu evlavie notațiile lui Radu Țițeica, din deceniul trei...
În foto: Radu și Șerban Țițeica, soții Nenițescu.

Poate utile:
1
 
2



vineri, 13 februarie 2015

UMAN. Potemkimiada „Maitreyi”

VĂ MĂRTURISESC a fi citit foarte pe sărite o carte legendară: „Maitreyi”, de Mircea Eliade.
Poate-s eu superficial, poate mi-i de ajuns un pasaj pentru a reconstitui romanul.
Mi s-a părut literatură ieftină - e posibil să nu greșesc, avînd în vedere succesul lucrării în anumite medii.
.
Nimeresc azi un anunț mai mult decît festiv.
„Maitreyi şi Eliade, una dintre cele mai frumoase iubiri ale lumii. Scrisoarea care va zgudui milioane de suflete: „Îl iert pentru suferinţa pe care mi‐a provocat‐o“.


 
.
Deși par un ticălos, mă aflu cam totdeauna gata să dau înapoi, dacă am greșit.
Ca atare, mi-am zis să lecturez, spășit și gata de noi opțiuni, acea scrisoare.
.
Iar aici vin să vă solicit ajutorul.
Nu înțeleg eu bine - ca un superficial ce mă aflu -, ori numai zguduitoare nu e acea misivă a indiencei? (Altminteri, femeia mi s-a părut de bun simț, plus ironică pînă la Dumnezeu - vezi PS).
Uitați-vă și dumneavoastră.
Mi se pare chiar că-i arată chiar un pic obrazul..
.
Totodată.
Distinsul autor spune c-a folosit la greu ficțiunea.
În cazul acesta, care o mai fi romanțul nemaipomenit de amor?
.
.
În rest.
Eu nu cred că există povești de dragoste mai mari ca altele.
.
De aici, mi-e imposibil să nu-mi fugă mintea la o idee nepoliticoasă. Cei care vor iubiri nemaipomenite, au văzut la față măcar una normală?
.
Și mai e o chestie.
Nu văd la ce aș bate toba, că uite ce iubire s-a pogorît pe capul meu. Aș ține tărășenia pentru mine. Gestul lui Eliade îmi aduce un pic aminte de Floriana Jucan.
.
.
PS
„Are o minunată capacitate de a înţelege greşit şi a fost întotdeauna rezervat în a spune adevărul, cu indiferenţa aşteptată din partea unui bărbat învăţat şi înţelept. Acesta este ghinionul meu.”



Întregul material, în caz că dispare linkul:
 

Maitreyi şi Eliade, una dintre cele mai frumoase iubiri ale lumii. Scrisoarea care va zgudui milioane de suflete: „Îl iert pentru suferinţa pe care mia provocato“

Florina Pop

Dragostea dintre Maitreyi Dasgupta şi Mircea Eliade a fost una dintre cele mari iubiri ale lumii, pe cât de frumoasă, pe atât de bine studiată, de-a lungul anilor, de cercetători. Mihaela Gligor, cercetător, organizează sâmbătă, 14 februarie, la Muzeul de Artă din Cluj, un eveniment dedicat acestei poveşti de iubire care a cutremurat milioane de suflete.
Povestea de iubire dintre Maitreyi Dasgupta şi Mircea Eliade este subiectul evenimentului organizat de 14 februarie, de Valentine 's Day, la ora 16.00, de către Centrul de Studii Indiene de la Cluj. Cercetătoarea Mihaela Gligor, cea care a îndeplinit un vis mai vechi al lui Eliade - înfiinţarea unui centru de studii indiene în România - va vorbi despre viaţa lui Mircea Eliade în India, despre locurile pe care le-a vizitat, dar şi despre dragostea lui pentru Maitreyi - una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din literatura lumii.

Muzica şi imaginile vor reface virtual călătoria lui Eliade prin India şi vor da o notă aparte poveştii de dragoste, care va fi completată cu pasaje din corespondenţa purtată de Maitreyi Devi şi Mac Linscott Ricketts, biograful american al lui Eliade. Maitreyi şi Eliade s-au revăzut la Chicago, la 43 de ani după ce tot ce s-a petercut între ei în India. La evenimentul de la Muzeul de Artă vor participa şi universitarii Mihaela Ursa, Traian Penciuc. Ce scria Maitreyi după ce l-a revăzut pe Eliade În scrisoarea trimisă de Maitreyi Devi către Mac Linscott Ricketts, în data de 20 februarie 1976, din Calcutta, indianca rememora întâlnirea cu Mircea Eliade, după 43 de ani. Ea i-a oferit o cină bengaleză, potrivit scrisorii incluse în volumul „Maitreyi Devi - Mac Linscott Rocketts. Corespondenţă 1976-1988“ (ediţie şi prefaţă de Mihaela Gligo, introducere de Mac Linscott Ricketts, traducere de Mihaela Gligor şi Maria-Daniela Pomohaci, editura Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2012).



Fragment din scrisoarea lui Maitreyi:

„Sunt surprinsă că Mircea nu a menţionat în amintirile lui motivul real pentru care a părăsit Calcutta. Are o minunată capacitate de a înţelege greşit şi a fost întotdeauna rezervat în a spune adevărul, cu indiferenţa aşteptată din partea unui bărbat învăţat şi înţelept. Acesta este ghinionul meu.
Când l‐am reîntâlnit în 1973, după 43 de ani, l‐am întrebat de ce a scris astfel de lucruri calomnioase despre mine. Mi‐a spus că era o ficţiune şi că sunt şi alte persoane cu acelaşi nume ca al meu! Ei bine, ce puteţi spune despre asta!? Rabi Thakur, Uday Sankar sunt de asemenea nume fictive? A folosit toate numele reale şi multe întâmplări reale şi, totuşi, aceasta este o versiune deformată. Îmi dau seama că mintea lui, la acea vreme, a fost de asemenea torturată şi deformată din cauza suferinţei profunde. Îl iert pentru suferinţa pe care mi‐a provocat‐o prin scrierea unor lucruri neadevărate şi nedemne pentru o indiancă. L‐am întrebat, direct, când am venit la el noaptea.

Şi mi‐a răspuns: fantezie, fantezie. Ştiam că era o fantezie, într‐un sens, însă este periculoasă pentru că este o jumătate de adevăr. În cele din urmă, mi‐a promis că va adăuga un Epilog la următoarea ediţie a [romanului] Maitreyi, şi va explica faptul că, deşi unele incidente descrise în carte sunt adevărate, altele nu sunt. Mi‐a spus că îmi va trimite acest epilog să îl verific. Însă, ca de obicei, nu şi‐a ţinut promisiunea.

Acum aflu din scrisoarea dumneavoastră că a omis întregul episod din memoriile sale – de ce? Nu poate omite părţile. Aici a avut oportunitatea să spună că multe dintre lucrurile pe care le‐a scris despre mine nu au fost adevărate şi să mă absolve de vină. Poate nu este conştient că în 1973, printr‐o ciudată întâmplare a destinului, un preot iezuit (se presupune că o persoană religioasă) a tradus un rezumat al cărţii sale [Maitreyi] în bengali. A fost un act cumplit şi mi‐a compromis poziţia aici.

Oricum, la acea vreme, cartea mea era gata şi, dacă am avut ceva ezitări în a o publica, ele au dispărut. De fapt, am fost forţată de o inexplicabilă constrângere lăuntrică să spun întregul adevăr. Nu a fost un lucru uşor pentru o femeie indiancă. Ediţia în limba bengali, Na Hanyate, a fost foarte apreciată de publicul larg, însă familia mea s‐a declarat ofensată pentru că m‐am expus pe mine şi problemele noastre familiale.

Când veţi primi ediţia în engleză veţi cunoaşte reprezentarea adevărată a întregului episod, văzut dintr‐o altă dimensiune a timpului, ca o experienţă transcendentală. (..). Nu‐mi pot imagina de ce nu are curajul să spună adevărul şi să rectifice ofensa pe care mi‐a aruncat‐o fără a fi nevoie în cartea lui, Maitreyi“.


Reacţia lui Eliade

 În introducerea volumului de corespondenţă din Maitreyi şi Mac Linscott Riscketts, acesta din urmă scrie, în august 2012, următoarele:

„Eliade a scris foarte puţin în Jurnalul său despre vizita ei la Chicago, în 1973, şi despre turneul ei în America. Şi‐a exprimat părerile, scurt, în 13 aprilie 1973: „Întâlnire cu M. După aproape patruzeci şi trei de ani. Totul mi se pare neverosimil, ireal, fals ‐ şi, într‐un anumit sens, de prost gust”. Într‐o însemnare mai lungă, Eliade comentează: M. pleacă să conferenţieze în mai multe Universităţi. Deci, o săptămână, două, în linişte.

N‐am notat aici nimic în legătură cu această vizită. Va trebui să povestesc totul, pe îndelete, în al doilea volum al Autobiografiei. Deocamdată, un singur amănunt: admirabila („angelica”, spunea Y.) purtare a lui Christinel. A întovărăşit‐o peste tot, a fost tot timpul liber cu M (sunt multe altele de adăugat) .
Şi totuşi, Maitreyi a plecat cu o impresie nefavorabilă despre Christinel. „Ea mi‐a părut foarte posesivă şi superficială”. Maitreyi a fost critică la adresa lui Christinel după ce au fost împreună la cumpărături şi Christinel a cheltuit 100 de dolari pe o rochie. Însă Maitreyi admite că şi ea a făcut ceva similar, cheltuind zece mii de rupii doar ca să îl vadă pe Mircea din nou După ce Christinel a citit It Does Not Die, Maitreyi a primit o scrisoare de la ea, în care era acuzată că i‐a distrus lui Mircea „minunata fantezie – Maitreyi”. Însă Maitreyi credea că furia ei s‐a născut din teama că volumul „îi va aduce pe cei doi autori mult mai aproape, într‐un fel ciudat”“.

sâmbătă, 7 februarie 2015

VECHI. Personale. Dar poate nostime.

VIAȚĂ.
(Precizare: nu vă luați după stilul dezinvolt al unora de pe aici. Sînt inși cu de toate.)
.
Am trecut ieri prin magazinul „Unirea” (mărturisesc a-mi fi o cură contra timidității și complexelor - presupunînd că astea se rezolvă vreodată).

Inevitabil, nu puteau să nu-mi revină în suflet minunate clipe, cum doar la vîrsta de 20 de ani se petrec...
Nu mă omor cu nostalgiile, dar nici nu arunc nisip peste amintirile frumoase, așa cum se procedează la focul incendiilor...
.
Șmecheria momentului este că suvenirul era clar, iar mediul cu totul altul - acum fiind tare modern pe acolo. Și departe de atmosfera de magazin socialist de la un 1978.
.
Mă credeți sau ba, dar am avut sentimentul a două vieții. Aia de demult, și asta de acum.
Noroc mare: aveau loc, cum s-ar spune, una de alta.

Teoretic, asta de azi nu e perfectă... Cum ar zice Hagi, legat de copilărie atunci nu erau griji, responsabilități... Ba - la acea etate cîntată de grupul Voltaj) - intervenea și minunatul drog al amorului.
Dar acum-ul este prezent(ul). Prin urmare, are farmec din plin, chit că nu chiar unul apicol. De miere, adică.
.


PS
Cunoscusem într-un tren, spre Bușteni, o tînără pereche. Și mi-au spus că fac parte dintr-un grup de umblători pe munte, structurat pe faptul că mare parte dintre fete lucrau la raionul de confecții de la magazinul Unirea, la etajul 1 al acestuia.
Mi s-au părut interesanți, așa că i-am frecventat o bucată de vreme (care la acea vîrstă pare o eternitate. Frumoasă, dar fără a fi perfectă.).
Ne vedeam la un bar de la subsol, ori la terasa cu bere de la etajul 5.
Cît și la munte.
.
Fuse și se duse.
Altminteri, a lăsat și ceva urme de durată, acea perioadă.
Chit că nu atunci mă lovise patima (dar eram totuși începător!), am rămas fan al mersului pe munte.
Cam tot atunci, am cunoscut-o (fie și venind din alt mediu, nu al „uniriștilor„) pe mama primilor mei doi băieți.