joi, 14 august 2014

/ MUNTE / Zona Acelor Morarului, 12 august 2014


Introducere.
Zămislită după acest drum.


Ajunsul pe munte,. prin abrupt mai exact. Nu e patimă.
E mai mult, și deloc în sensul bun.
.
E viciu.
Să ții morțiș să te bagi prin tensiunile Rîpei Superioare a Crucii, la o vîrstă, pre udătură...
Fie și în coborîș..
.
Cred că avem o bucată de animalic în noi, care se vrea consumată.
Nu mă miră, după sute, mii de generații în junglă (funcție de meridian...). Avem în proiect teamă, îndrăzneală, frică de eliberat.
.
Altfel nu văd de ce poate ține careva morțiș să meargă, în gangul poate cam sinistru al Rîpei Crucii..., înfruntînd oboseală, nechef, teamă deloc puțin, umezeală pereți...


Post propriu-zis

Am sentimentul că nu sînt bine reproduse imaginile...
Vezi și aici:
Planificat inițial un drum pe fața nordică a Morarului.
Apoi, oarecum renunțat, în favoarea coborîrii din Strunga Acului de Sus a Rîpei Crucii.

Aceasta, întrucît am fost invitat la o tură peste alte cîteva zile, și aș face atunci hai-huil clasic în zonă, care duce în Brîul Acelor, pentru a ieși la creastă prin Rîpa Mare.
Am amînat însă de două ori plecarea, de la duminică 10 august am ajuns la marți.
Dacă nu te simți ok, nu mergi...
.
Deja răsăritul s-a depărtat inevitabil de ora 5,30 a solstițiului. Ce liniștit și plăcut e cartierul meu de lîngă stația metrou Leonida...
La tren, am învățat smecheria cu mersul la spațiul de clasa întîi, căci acum la categoria regio mai e doar clasa II....
Se stă mai comod..
.
Prognoza, pe unde barim am consultat-o eu, dădea două averse.
Nu mi-a părut un cap de țară, dacă tot eram antrenat de la ultima-mi tură pe Valea Țapului...

Mers destul de alert, pe Munticelu. A, fost pe aici șia cum opt zile, dar constast că nu-s șanse să mă plictisească, mai ale sporțiunea de maximă altitudine, dintre Măsurătoarea Urșilor și Poiana Coștilei.
Pe drum, dau de doi confrați, care îmi spun că mă cunosc. Cătălin și Marius parcă, tipi la 30 de ani. Vor să facă Acele. Dar nu cu intrare prin Valea Cerbului. Vorbesc pînă și de Rîpa Zăpezii, drept cale de acces. O apreciază chiar ca necesitînd patru ore.
Mă interesez ce au mai făcut. Spun de Creasta Coștila-Gălbenele. Finalmente, le recomand Adînca-Rîpa Mică-Brîu Ace spre est, pînă la baza Acului Mare.

Urmau să înnopteze la Omul.  Cum intrau întîia oară în versantul de miazănoapte al Morarului, m-am oferit să îi ajut,  prin telefon.
.
Pe Valea Cerbului, mă luă nițică oboseală. E foarte cald azi (cum se prognoza și la București).
Mai jos, cîteva cadre din Poiana Pietrei Pîrlite, acolo unde debușează văile Caprelor și Priponului.







O șiștoacă, de pe fața Morarului.





Curînd las în urmă Pintenul Priponului.
Plan îmi este să iau Brîul Acelor.

Chit că oarece nebulozitate pe abrupt, este interesant unghiu aparte asupra Coștilei din locurile unde am ajuns (încă pe marcaj Valea Cerbului).



Foarte interesant apare încă o dată brîul intermediar, între Brîul Mare și cel cu Jnepeni. Nu știu însă unde duce în Urzică, ale cărei șiștoace pe acolo sînt destul de înclinate.




Prima (omenească) greșeală a zilei. Întrucît nu știu să fi luat vreodată de aici brîul Acelor (venind în sens invers. Și implicit la final zi, cînd mintea e la gară și altele...), nu sînt sigur care este, dintre cele două ramuri care se fac pe Morarul, din dreptul unei poieni mari pe care acest munte o primește la pieptul său.

 
Ea e (în dreapta), poiana de care vă vorbeam...





Ceva mai sus de verdeața din poza anterioară se mai vedea un ceva, brîu destul de subțirel din unghiul meu. L-am ignorat.
La prima muchie în care am ajuns pe acel brîu, am văzut că el se continua și dincolo de o vale, către care cobora destul de mult, după stilul Bucegi (aduce nițel cu Piatra Craiului)...




Am realizat repede că sînt cu un etaj de brîu mai jos decît ar trebui - prea mă aflam departe de creastă!
Așa că mi-am căutat o posibilitate de a cîștiga în înălțime.
Punctele cu roșu din imaginea următoare indică brîul cel bun - spre care îmi era de urcat....



Inițial am luat un fel de scoc, ce m-a scos în dreptul prispei ce se vede, apoi altele de pe acolo - zona fiind totuși accesibilă. Probleme am avut cu niște ghete mai proaste, care nu strîngeau cum trebuie piciorul, iar la alunecușuri pe iarbă asta se simțea...




Brîul de Mijloc este ceva mai bogat în ramuri. Țancul de pe acolo este cel numit (Turnul) de Aur, apud W. Kargel.



Pînă la urmă salt spre Brîul Acelor, mai exact în locul unde acesta suie la greu, spre muchia de unde se face vedere asupra Acelor.
Pînă la bazinul Acelor mai e de traversat o șiștoacă - este aceea care scoate în creasta Morarului lîngă Tunel, imediat la vest Acul de sus.




În frumoasa șa, o pauză.








Am reluat drumul. O mică descentă, apoi la deal.



Cu punct, sus, am notat refugiul lui Bogdan (nu vă duceți să înnoptați acolo!). Mai jos, linia roșie indică un brîu intermediar, între cel Mare și cel cu Jnepeni.
Ultima muchie este aceea care închide Valea Scorușilor la SE.



Văile Priponului și Căldărilor. Ochiul tot iscodește, mintea mai plănuiește de o explorare, chit că pasul e posibil să nu calce vreodată pe acolo...



Plin de flori de colți pe această față a Morarului, de dimensiuni apreciabile chiar!




Brîul Acelor, suind spre Prispa... (poate o necesita vreun nume...), aceea dincolo de care spre face spre NE Șiștoaca Tunelului.



Am suit un pic prin zona a două fire ce vin dinspre Acul mare și Degetul Roșu. Dar aveam treabă cu o a treia, destul de discretă. Pitită într-un cotlon din stînga (nu mai țineam minte amănuntă) și destul de înclinată. Inițial nu m-a atras, dar cînd am realizat că aș putea avea finalmente bătăi de cap la traversarea spre strunga dorită (a Acului de Sus). am riscat un pic s-o iau pe o față destul de înclinată, dar cu prize bune de iarbă, ce ducea într-o muchie.
De ce aceasta din urmă am putut traversa în firul vizat.



Din muchia atinsă, spre Deget Roșu și Acul mare.



Acolo, am în stînga o chestie... Este versantul stîncos care apare în pozele de pe Acul Mare, cînd vrei să iei și muntele Obîrșia. Nu știu să aibă nume, eu azi i-am zis Muchia franjurată. Nu i-aș fi dat multă atenție dacă nu lăsa spre șiștoaca de sub ea inclusiv un cotlon, pare-se fezabil.



Prin ceață, privire spre Acul Mare.



Idem (și spre Deget R.). Pe ultimul, este suprapus un stei, pe varianta onorabilă de traversare din Strunga Acului de Sus, spre est, în cea a Degetelor.
Ceva mai sus dă iluzia că te-ar lăsa să treci, dar e cam expus dincolo...





Pentru ochii mei barim, strunga Acului de sus se profilează foarte frumos pe cer... Un ceva de sfîrșit de lume materială... Dramul de ceață existent sporește efectul la inimă...





Valuri discrete de ceață vin și pleacă...





...Vor pleca la un moment dat și de pe hornul Tunelului, unde vii dinspre Omul / obîrșia Valea Adînci. Îmi fuge mintea la o prietenă, alături de care am făcut cîndva un drum pe acolo...
Inevitabil, amintirile mă urmăresc...




Vedere spre Creasta franjurată și al ei cotlon.



Apropo de amintiri, este inevitabil ca - ajuns aici, în Strunga Acului de Sus - să nu mă uit la versantul de unde a căzut Alexandru Beldie. Și i-au luat ceva eforturi, lui și colegului Manof, pentru a ajunge în Bușteni...
Nu pricep ce s-o fi băgat pe acea față, mai ales că la ora aceea, 1933, AB ucenicea de zor în ale alpinismului...
Să-l fi încurajat reușita din Colțul Gălbenelelor (treapta de deasupra Văii Colților)?
Oricum, am senzația că memoria i-a jucat o festă... Căderea a avut loc pe fața Cerbului, nu a Rîpelor - cum plasează el poetic-dramatic întîmplarea (îl așteptau pasămite șase sute de metri de abis, dar a avut noroc...)...



Îmi trag sufletul.



Cu ceasul stau strîns - am pierdut ceva timp odată cu ratarea Brîului Acelor.
O gustare, apă.
Și ochi spre Rîpa vizată.
Multe emoții, s-o spun. Griji.
Mai exact, aveam experiență pentru ce urma (mai urcasem de trei ori - o dată iarna) și coborîș o dată, dar locul era cel care era, iar rapelul un procedeu de efectuat cu ochi mari-mari.
În plus, curînd voi observa că totul e ud, în acel gang al finalei Rîpei crucii.






Acel colț din dreapta posedă șarm, dar și timorează sensibiloși ca mine, prin poziția lui... Inițial mi-a părut că face parte din creasta ce separă de vecinul Horn al Degetelor, dar ulterior voi realiza  că este totuși pierdut pe flancul dintre vale și muchia în chestiune. Aduce un pic cu cel de sus (fiind două, gemene) al Văii Adînci.

  Deja se vede pe stînga ieșirea de pe fețele din vest de talveg R. Crucii, pe unde a suit inițial Beldie (1933), iar calea lui a fost popularizată în monografia Dimitriu-Cristea. El s-a grăbit să publice în Buletinul Alpin (chit că pot identifica și alte variante), iar cei doi autori nu au avut mari familiarități cu zona, pentru a remedia...


Nu e un cap de țară, dar s-au păstrat informații despre locuri poate chiar nerecomandabile, cum ar fi ocolul Săritorii I din canionul inferior al Rîpei - de care avea idee Cătălin cel cunoscut azi pe Munticel. Or, acea variantă nu e totuși recomandabilă, datorită prispelor ei nesigure și aflate la cucurigu......


Mi se pare destul de înclinată porțiunea pînă la prima săritoare. În sine, îmi aduc aminte de loc, dar parcă nu era așa înclinat... Cum vă spuneam, azi totul e ud...



Deasupra rucsacului, e un fel de lespede, de care voi da cordelina. Nu mi-a venit să bat vreun piton...





Un filmuleț...



Stresat, ca doritor să scap de prima luare de contact cu problemele locului, nu am verificat dacă recuperarea se poate face. Asta m-a costat o întoarcere, bașca indispoziția că nu am luat-o chiar cu dreptul, întru timp de deplasare. A doua oară am folosit un colț din partea opusă a talvegului.



Tot timpul a fost un stat în priză, cu multă grijă și teamă difuză. E starea-de-vale-alpină, care mă trage ca ața... Inclusiv la rateul primei recuperări de sfoară mi-a trecut prin cap s-o las baltă, să mă duc și eu, ca omul normal, pe Degetul Roșu, la caiet... Cu toate grijile și hîcurile în piept de emoție, nici gînd de renunțat!

Viciu.



Porțiunea aflată imediat sub Strungă. Poate părea joacă, dar n-am ținut s-o iau la vale pe ea - sus de tot avea 70 spre 80 grade.


La săritoare, semiconștient anticipasem să fac rapel de o lespede de acolo, cum efectuasem la coborîrea-mi precedentă. Nu o să vă speriați, nu? Ea fuse la 1988, 2 octombrie.
Hai să mă lungesc la vorbă.
Dintre cele trei minunății de finale ale Rîpei Zăpezii, cu două am rezolvat în 1981-83. Cu Rîpa Crucii nu, luat fiind de treburi prin alte părți de abrupt.
S-a nimerit să urc prin august 1986, singur, inițial pe Brîul Înflorit  și Vîlcelul Țancurilor. Mintea nu prea ține minte neplăcutele, însă realmente e posibil să nu fi avut probleme, în acea altă viață, după cum o numesc eu... A, fu una: mi-a pornit rucsacul la vale, după ce-l lăsasem pe o platformă intermediară a primei săritori din finala Rîpei Crucii. Nu s-a dus mult, dar suficient pentru ca aparatul foto Smena 8 abia obținut să devină inutilizabil.
Pînă în strungă. no problem. Pe fir. 


Peste doi ani, la vremea telecabinei ieftine și a lenei, am zis să vin de la Omul. Și să cobor aceeași parte. 





...N-am rapelat din strungă ca acum, în mileniul trei, fiind suficient un ocol (erau și 20 kg mai puține). Apoi, surpriză: „De unde d... au apărut săritorile astea nasoale?? Căci eu țin minte de plimbare!” (am și azi RT-ul turei). Mi s-au lungit urechile, de vreo 5-6 rapeluri.
La cel de sus, la vremea aceea a fost temerea ca lespedea de ancoraj să n-o ia tîrîș, prin ce pămîntișul ce o găzduia. Acum, la 2014, era pe trei sferturi acoperită (deci neutilizabilă), motiv pentru care am bătut un piton în preajmă.
La aceeași săritoare am avut probleme iarna (sanchi! 13 mai 1994. A fost singura descoperită, din toată valea, taman la doi pași de izbăvitoarea strungă. S-a descurcat drept cap colegul Bebe Moldoveanu, avea atunci vreo 21 de ani, eu cu 16 mai mult).
N-ai cum, trecînd pe lîngă așa loc, să nu-ți fugă mintea, iar ulterior să nu plictisești cititorii...



(Bebe e taman deasupra lespedei...Mamă, ce vînt rece ne-a luat în primire sus!)


Că veni vorba, îmi aminteam nițel altfel locul, în sensul că acum m-a întîmpinat un mal de pămînt, de parcă-l adunase Salubritatea cu lama. Cu sfoara pusă pe mine, întîi am urcat vreo 70 cm parcă, pentru a mă lăsa apoi spre fruntea săritorii.



Poate și pentru că nu era loc de manevrat, a fost singura săritoare coborîtă cu rucsacul în spate. La celelalte, pentru că puteam privi mai lesne în ele, am lăsat întîi rucsacul.
Nici gînd de bucla de rapel pe care mi-o recomanda aproape disperat Liviu Enache la o recentă tură - superficialul cel leneș, neschimbat!

În cursă contra cronometru  fiind, nu am stat de notat amănunte... Am numărat eu 1,2,3 praguri - între cele două mari săritori - dar finalmente le-am pierdut cifra exactă...
În parte, lipsa a fost suplinită de cantitatea fotografiilor luate.

Acum văd că fețele Beldie ating talvegul imediat deasupra ultimei săritori.


Prin ulucul Rîpei se văd Țancurile, de pe creasta omonimă... Nici acum nu știu (pornind de la denumiri propuse în monografia D-C) care e mai sus,Țancul retezat ori Colțul Moșului...
Cert este că aș prefera să-i spun celui de sus după forma dată de Radu Țițeica, primul pășitor al locurilor, și anume Colțul Vîntului.
Se vede acolo și tare draga-mi Padină a Rîpei, copaia aia verde, care pleacă dintre cei doi colți.


O prispișoară frumoasă pe parcurs, poate în lateral de fruntea săritorii...





Săritoarea, privită de la baza-i. Mi s-a părut mai lungă decît reținusem, categorisind-o chiar drept dublă.



Pe la mijlocul ei, niște gălbenele.




Aici, după coborîrea seriei II, a acelui obstacol.


Cotlon, în talveg.




Un altul, în lateral și interesant...



El conduce la un mic loc de belvedere, în acel uluc de teribilă asprime altminteri.
Acum realizez că nu am ridicat ochii în sus, mă refer la flancurile văii, probabil pentru a nu-mi accentua starea de micime, de vai de steaua mea.

Ultima formulă nu este exagerată, iar despre nevoia de a merge prin nenorociri alpine precum aceasta, am vorbit....



A urmat un bolovan încastrat.



M-am folosit foarte mult de cordelină (se înțelege că ancorată de ceva, nu pe post de înălțat zmeu înălțat de copii, vorba atribuită lui N. Dimitriu), căci nu aveam nevoie de niciun fel de alunecuș. Panta generală a locurilor, unde nu era săritoare ori prag, la 45-60 grade.


În notațiile-mi din 1988, apare un singur asemenea specimen, coțopenit. E posibil să fie vorba de acesta, căci pare stătut de multișor...
Mai jos, în zona aflată sub el.



Pe aici mai apare un ceva, vertical la vreo 5-6 metri. O vreme le țin socoteala, apoi voi intui  că au fost cu toatele vreo cinci praguri, verticale. La urcuș cred că e ceva onorabil ca dificultate, mai ales de-i stînca uscată.

A.
Într-o vreme în care mă credeam boșorogit, mai exact la 44 de primăveri, mi-am făcut de drum pe Brîul Acelor. Odată a mai ținut să urc în cap de coardă (eu și cu mine, altminteri...) Hornul Degetelor, fie și trăgîndu-mă poate cam mult de bucle băgate prin ferestruicile de la săritoarea-problemă.
Nu mai știu exact-exact cînd fu, mă pot uita în hîrtii. 
Cam tot atunci, posibil după, am deviat din brîu să văd ce mai face tanti pe care o suisem în 1986. Era clar că mă depășea, dar am identificat în dreapta o ieșire pe fețe. Auzisem eu ceva de ocolul Beldie, așa c-am intrat pe acolo cam fără griji mari.

 



(foto 2009)

O zonă mai cheală a beneficiat de o succesiune de trepte (o voi poza, la 2014). Nu mi-a dat inima ghes să mă duc prea sus pe acolo, chit că - în linii mari, tata Beldie abia pe acolo iese din vale, pentru a o lua pe arătura exterioară (este drept că nu-i obligatoriu ca locul să se fi menținut identic peste decenii, ca dotare cu vegetație).E, la un moment dat am zis să trec spre talveg, fie și cu un rapel. Nu fu pitonul foarte sigur, dar a stat cuminte pentru coborîșul meu. E, nici atunci nu am simțit mari dificultăți în amonte, ce-i drept pe stîncă uscată...
.
În poza anteprecedentă, sfoara e dată printr-un piton. Pus de mine, în tura de acum.
Acolo, șezuse o primitivă platbandă. Nu spun cine a plantat-o... Căci mă jenez. Acum, am trecut sfoara și am încărcat-o cu greutatea corpului. S-a auzit un mic scîrțîit, semn de mișcare în fisură. Așa că l-am înlocuit cu unul nou, din categoria ruseștilor procurate de M. Anghel.

Ruginitura a ajuns finalmente acasă (și pentru că nu a mai fost nevoie de cuie) și mă uit acum cu dragoste la ea, cum a stat sărăcuța două'ș'opt de ani, în cald și rece, la aer liber ori sub metri de zăpadă... Am și eu sensiblitățile mele...





(În lateral, tot pe acolo...:)



Probabil, acel piton a ajutat la depășirea pragului ce se vede...


Dincolo, în aval de el: nici gînd de terminare!




Un fund de talveg.



Pe aici am impresia că aici se iese pe fețele lui Beldie (care l-au dus în Strungă). Nu am apucat să investighez dacă, din ăst loc, se vede urît talvegul spre obîrșie, ori înaintașul nostru a ieșit reflex din vale, simțind că nu e de ratat ceva mai comod pe acolo...




Fiind totul ud, nu m-am dus să văd cum arată fețele.




O carie, cu colț, pe muchia ce închide pe stînga/vest Rîpa Crucii. Altminteri, în depărtări toată lumea se bucură de soare. Nu m-am plîns de lipsa lui, temperatura fiind în regulă.






Vine aici al doilea bolovan încastrat,. de fapt o adunătură de pietroaie. Acum zăresc apariția în depărtare a unor verdețuri. Noutatea se datorează faptului că între timp Rîpa a făcut un mic cot (îl știam din poze, nu că mi-a mai ars acum să mă uit după el!), la stînga.



Spre gaura Complexului. căci avu una. Și pe unde puteam trece, chiar și cu grijă să nu fie vreun fîrtat instabil, fugător-în- cîrca-mea pe acolo.




Pe lîngă trecerea de om, fu și o fereastră spre sus, oarecum.







Sub Complex (creație post 1988 a naturii).
Abia acum sesizez, privind foto, ce canionel frumos pornea de acolo!



... El sfîrșea într-un loc la fel de plăcut, o mică deschidere...
Rămas-a în urmă porțiunea foarte aspră...



Prea mult nu am șezut în extaz, căci știam a urma Săritoarea din Brîu (am scornit acum denumirea - nu a avut vreuna...).





Deși talvegul nu are legătură-de-pas cu acele fețe, identific pe el o porțiune urmată de mine, la aproximativ 2001.



Iată și acele fețe, spre amonte:
 

Eee.
O țintă a zilei a constituit-o privirea către o fisură ce iese spre Degetul Prelungit / Acul Crucii (fără să cunosc exact punctul în care ea atinge valea-mamă). Și de care mă tot mir că nu s-a înghesuit lumea s-o suie. 

E frumoasă, respectiv e plasată al naibii de bine, eu apreciind-o (din vedere) la gradul 3-4.

Acum apuc să arunc un ochi spre ea.




.
Aș minți să spun c-am stat de poezie...  Eram stresat de sălbăticia locului, dar și de ceas, căci aveam de prins un ultim tren personal al zilei.




Locul e interesant și prin faptul că aici debușează o trecere dinspre vecinul Horn al Degetelor, și ea stabilită de Beldie, pe cînd căuta o posibilitate de ocol a Săritorii din Brîu.
Am privit-o, la... începutul mileniului, și din muchie mi s-a părut cam expusă și cu prize nemulțumitoare. Mi-a părut că, fiind reazimile precare, cam „scuipă„ taman spre săritoarea de care altminteri fugi...
Acum zărind din Rîpă, parcă ședea mai bine cu prizele, dar nu am ținut să mă morcovesc pe acolo... Poți scăpa întreg, dar îți cam strică ziua, acel la doi pași de moarte...

Se poate ghici în poza de mai jos, ultima linie cu iarbă (perspectiva o fioroșește în exces!).:



M-a tentat traversarea aceea, recunosc, și pentru că ochiul simțea o rupere măricică în aval, prin săritoare. Așa zis-a el, plus instinctul. Rațiunea, ochiul din ture precedente văzuseră altfel lucrurile, dar pas de mă pune acum cu gheara din piept!





La același nivel, devine vizibil Brîul Acelor, pe partea dinspre Valea Adîncă. Pare el cap de lume, însă la mijloc e perspectiva (v. addenda poze la final post!)



Deci, o mică poieniță (se înțelege că para-alpină!) aici. Pe lîngă talveg RC propriu-zis, se face aici încă un uluc, pare-se în continuarea Fisurii Crucii. Pe acolo, prin ulucul cu pricina, am suit cîndva, de-mi pică rucsacul.
Teoretic, ultimul loc îmi era mai familiar... Nu era însă loc de bătut piton (nici nu se vedea vreunul), după cum arată destul de înclinat... Căci nu e neapărat ca-n vorbele de refugiu alpin: „Lasă, bre, că ești în rapel, nu contează - 20 de metri și ești rezolvat!”.

La talvegul Rîpei, iar imaginație la greu, în sensul alarmist. Dar pînă la urmă (și după ce mi-am refuzat trecerea Beldie) am plecat pe acesta din urmă, care avea cît de cît pereți mai solizi.
Nici n-am apucat să mă uit după cuie ori locuri de așa ceva, că m-a întîmpinat un bolovan încastrat clasa întîi! Atîta doar că voia, ca să nu se înțepenească prost cordelina la recuperare, de o buclă. Bineînțeles că le uitasem acasă, așa c-am mai tăiat o bucată din ce posedam...





Uite bolovanul-cel-de-ajutor.



Pe acolo, se vedea o altă posibilitate de venit din muchia laterală (H. Degetelor) , atîta doar că nu se lega de talvegul „meu”, dar ducea la o a treia posibilitate de urcuș prin zonă.
N-aș fi pomenit de ea, dar cînd văd ce fac (întru dezinvoltură) tinerii azi prin coclauri de văi, e posibil să-i tenteze vreodată. („Domne, răposatu Ordean a pomenit de chestia asta... Dă, bă, un pic de bere și pentru morți... Tare om de treabă a fost!” „A fost pe naiba! Cică era al naibii rău de gură...!)




S-a coborît frumos, fără pasaje de păianjen, unde nu atingi peretele...



Ș-am scăpat de griji.
Este genul de loc din ture unde, sigur c-am scăpat întreg, mă apuc de dat telefoane ... Că e în regulă și că e posibil să ajung la ora x acasă, căci iau trenul cutare (ori s-a milostivit careva cu auto)...

Vedere spre Varianta a treia.



Aaaa. Mai fu o problemă.
Am lăsat - inevitabil fără să mă uit prea mult - rucsacul pe sfoară. A mers ce-a mers, apoi stop. Am zis c-a dat de capătul săritorii.
Intrat sub bolovanul-capac de aici, am desocperit că se blocase între pereți, datorită bețelor de trekking.

Loc de parlamentări nu a fost, eram cam cucurigit pentru o haltă cu mînă liberă, așa c-am  fost nevoit să-l împing cu piciorul. A căzut săracul vreo patru metri.



Ceva mai depărtat de săritoare. Al doilea „braț” al ei (firul Fisurii) nu se vede, e un pic după muchia stîncoasă din centru-stînga.




O prispă frumoasă pe dreapta, cum cobori... Nu e parte a brîului Acelor, dar mai e foarte puțin pînă la acela...




Ăsta e brîul.
Primul ochi;: la ceas. Două ore 45, pînă la ora trenului.
Al doilea gest. telefon spre frații cei porniți pe Adîncă. În strungă, sus, au sunat cum că au mirosit trecerea din vale spre Rîpa Mică, iar tot drumul m-am așteptat să-i văd triumfători pe Brîu, în vreme ce eu m-aș fi moșmondit încă în Rîpă.

Dau eu un hăulit, însă nimic!
Telefon.
Neașteptat, aflu că nevinovata Rm i-a obosit. Nici gînd de Ace, în ziua aceasta! I-am sfătuit să revină în Adîncă și să urce pe acolo pînă în culmea mare a Morarului. Parcă le-am zis și ceva din categoria: „Patru ore pe Rîpa Zăpezii, nu?”. Încă un moment de credulitate al subsemnatului, sancționat de realitate...



Brîul Acelor, pe flancul R. Crucii. Nu e dracul atît de negru...
 



Albă și cu jnepeni, muchia R. Mică - V. Adîncă.




În muchia spre Rîpa Mare, vedere spre R. Crucii.
Spre oftica mea, nu era timp de admirări. Căci riscam un rămas prin Bușteni peste noapte. La gară, nu la hotel.




Dintre Rîpe. spre Țimbalul în soare.



În amonte de Țimbal, muchia Bucșoiul Mic / Balaurului.
Fu pîclă la fix azi, cît să dea poezie... 




Mă apropii de dragul loc numit Rîpa Mare...




Brîul, spre îndărăt...




Prima săritoare deasupra Brîului, de unde avu ghinionul să cadă nea Radu Țițeica - alegîndu-se cu o cicatrice pe obraz...
Cine spunea că nu am avut modele la viața mea?









Brîul Acelor, dincolo de RM.



RM, în amonte.
Se vede strunga de obîrșie...
E posibil să sui pe acolo, sîmbăta care urmează.






Ceața mai și fuge...




Ajung în apropierea crestei Ascuțite, care separă bazinele Văii Morarului de a Cerbului...



Nu mai fusesem tare demult pe aici și nu-ș de ce aveam părere de o chelitură pe aici... Așa c-am mers cu inima strînsă, dar nu a fost nimic complicat. este, totuși, aninat...





Brîul Acelor, sub Acul Mare (se înțelege că pe fața răsăriteană a Morarului...).
El nu conduce liniar la dedesubtul peretelui alb ce se vede în depărtare, ci deasupra acestuia, în mica șa înierbată...





De data asta, ajuns în preajma potecii marcate, am reținut bine cum arată intrarea în Brîu...
 


Altminteri, ca reper poate fi luat acel pietriș la baza unui perete, imediat la NV de Valea Căldărilor.







Bon.
Pierdut trenul.

Nu a venit nici un microbuz de București - moment la care am explodat verbal pe mine însumi, pentru dezordine.
Dar apoi mi-a trecut...


Care să fie soluția?
Ca un făcut, uitasem pantaloni lungi de schimb... Aveam unii scurți, care au înlocuit pe cei distruși de rapeluri...

De ales mult nu aveam...
În preajma Bucegilor nu era de stat, știind că e frig noaptea, chiar și la vreme de caniculă. Soluția erau Ploieștii, unde să dorm... pe pămînt, la miriștea de lîngă stația CFR.


Here.
Poza e de a doua zi, căci am ajuns pe întuneric.
Nici pozele de mai jos nu-s de cu seara, ci de a doua zi...



Dormit d-ăsta pe unde-mi vine am mai bifat la viața mea, prin circuite...
Este drept că de data asta fu un pic mai frugal...
Folie supraviețuire, o pelerină peste picioarele goale, rucsacul pernă și noapte bună!



Vorba vine, bună, căci treceau trenuri, treceau pe deasupra drone de la aeroportul Strejnicu. Pe la 1-2 noaptea a trecut o pereche de tineri, la vreo 18 ani, cu chef de discuție. Băiatul  m-a descoperit mirat, dar m-a informat că e noapte cu stele căzătoare. Vreo 3-4 am apucat.
Altminteri, cam după un ceas înțepeneai pe „patul” cel rigid al patriei, și te suceai.


Lună mare, aproape plină.


Pe la 5,45 m-am dus la gară.
Pînă să vină personalul meu, am dat un ochi în jur...
Nu cred să ne civilizăm. Dar problema  nu e asta, ci a nu lua realitatea precum se află.






După mica chinuială de peste noapte, s-a pogorît un simțit bine...
Acasă mi-am luat un pet de bere. L-am ras.
Nu-i tare frumos, dar asta fu nevoia momentului...






Păi... mulțumiri pentru atenție!

Bucegist de serviciu,
Mircea Ordean





PS 
Tură din 2007, cu vedere din Brîul Acelor spre Rîpa Crucii:
Aici, în muchia Adîncă - RC.





Spintecătura din stînga este a Hornului Degetelor, în vremea ce aceea a Rîpei Crucii doar se ghicește...




Confluența HDR cu Rîpa crucii, imediat sub Br. Acelor.




Punct mai subțirel, mergînd pe Brîu spre Rîpa Crucii.






Se vede aici, în centru, Fisura Crucii.




RC:




Hornul Degetelor.






Din alte ture:
Cu Cezar Jipa.



Minunata lumină de la solstițiul de vară...