luni, 18 aprilie 2016

Să fie, să se găsească: „Spre jur”.



https://www.academia.edu/24423031/Spre_Jur_7

duminică, 28 februarie 2016

ION ILIESCU e luat crunt la refec, zilele astea.

ION ILIESCU e luat crunt la refec, zilele astea.
.
Condeie dintre cele mai mari îl întreabă de sănătate. Că cum e cu morții din decembrie.
.
 În context am un oarece sentiment de coșmar (de care promit însă a încerca să mă călesc!). Să fii la acel nivel, formator-de-opinie, și să fii prost plus ticălos...

Ziceți că n-ați înțeles bine caracterizarea din urmă?
Chiar așa am zis, cu mențiunea pronunției la oarece nervi, de către subsemnatul....
.
Nervii în chestiune nu îndepărtează însă argumentația - mi-aș reproșa doar generalizarea. Oameni cu pricina avînd probabil prin existență și domenii unde-s (complet) altfel.
.
REVENIND LA dl Iliescu și la Revoluție.
Dacă discutăm despre dînsul în tramvai, merg aprecierile primitive. Nu însă și la nivel cu pretenții!
.
Eu am bănuieli mari că întîmplările ce l-au dat jos pe Ceaușescu nu veniră întîmplător. Și că, deci, vreun Ion Iliescu acționa chiar de capul lui.
La o adică, nu inventez eu de un comandament sovietic la Chișinău, ocupat exclusiv cu îndepărtarea lui Ceaușescu.
Poveste nu va fi fost nici implicarea altor state, ce rămîn totuși state, și deloc dintre cele limitate la minte.
.

Eu înțeleg perfect că dumnealui omul simplu își are niște dorințe. Niște nevoi interioare, care se dreg pe de o parte prin încropirea unei opinii (întîmplător convenabile sieși) despre mediu, pe de alta prin eliberarea de agresivitate - de principiul să fie să se găsească....
Din acest unghi e justificat să ia la palme, mă-nțelegi, inclusiv pe cel desemnat drept paratrăznet al momentului, I. Iliescu...
.
.
Pe acest fond, să-i spunem popular, se atașează dumnealor gazetarii importanți.
Fără îndoială dumnealor se află tipi mintoși. Prin urmare e greu credibil că nu au intrat în contact cu informații serioase despre Decembrie 1989.
Intervin însă două lucruri.

1.
Pentru a-și lua leafa, e obligatoriu a scrie pe gustul omului simplu (întîmplător și ultramajoritar). Care posedă nevoie de-a trage pe Iliesc' de urechi, dacă se poate cu clește înroșit.

2.
În paralel, și gazetarul de frunte își are umori, pentru descărcat. Inclusiv cele decurgînd din importanță. E greu să accepți a se găsi un altul știutor al dedesubturilor revoluționare, respectiv e imposibil de admis pe-acolo o normă, care apoi să reducă drastic posibilitatea baterii de cîmpii. 
În stilul : „La toate comemorările de eroi la care, în virtutea funcției, a participat în ultimii 26 de ani, domnul Iliescu nu și-a aruncat nicio secundă o privire înfricoșată înlăuntrul său. ”

http://republica.ro/mortii-lui-nea-nelu-visinelu
.
/ Se înțelege că dl autor citat aici toată ziua șede cu privire înfricoșată în luminatorul personal... / 
.

Pot bănui că, dacătele omul simplu - la o prostioară inflamată - se simte bine, gazetarul este în Eden la pătrat, cînd zice o similară. Pentru că el posedă audiență.
.
Zisele din ultima categorie nu țin neapărat de categoria „Ba pe-a mătii!”. Nu, ele sînt împănate cu desfășurări de inteligenție. 
Dar e de privit finalmente cui servesc acele producțiuni. Finuței pături destupate a minții noastre, ori umorilor?
Eu cred - cam sigur pe mine pentru a da bine dvs. - că ultimelor.
.

„Elipticul, Succintul și dobitocii”

http://republica.ro/elipticul-succintul-si-dobitocii
.
.
Ca îndemn al meu.
Nu vă grăbiți a da cu parul spre dl Iliescu.
Asta nu pentru că dumnealui s-ar afla sfînt (cine e, la o adică??).
Dar pur și simplu, sărindu-i la beregată, scăpați ocazia de-a descoperi realiatea de-acolo. A revoluției. Eventual a firii umane, în persoana cuiva care e obligat de viață a o ține 26 de ani cu aceleași clișee.

O SĂ-MI SPUNEȚI AICI că dvs. nu aveți nevoie de cunoaștere a realității. Că asta nu face doi bani pe lîngă domolirea angoaselor, care se realizează prin intermediul sentimentul că poți agresa pe cineva, iar acesta fiind Iliescu Ion - că ai sub control Totul (de fapt, doar 26 ani și România, dar treaba asta se extinde iute mental la Totul...).

La așa nevoi, trebuie să fii sinucigaș pentru a lăsa protecția în chestiune, în favoarea lui a mirosi ce fu în Decembrie...
Unde riști să miroși că nu ai control, ba chiar că niște tipi deloc pașnici (cînd le vine vorba de interese) dețin frîiele lumii...

marți, 16 februarie 2016

MUNTE. A (nu) putea să scrii despre ceea ce simți, acolo

Tocmai astăzi citeam un fel de rezumat al activității pe munte, a unei mai tinere iubitoare de înălțimi.

Nu am a reproșa vreo virgulă, acelui excurs.

Este transcrierea a ceea ce simte tînără femeie.

La cîteva ore, în umplere de timp am simțit nevoia să revăd un drum de-al subsemnatului, pe o porțiune a Rîpei Crucii, din Moraru, Bucegi.
Cum old good times plecatără, am urmat drumul în coborîre, rapelurile fiind esențiale în revederea acelor locuri ce-mi sînt foarte dragi.

Foarte dragi e puțin zis.
Iar așa ceva nu reprezintă plăcere propriu zisă.
Ci inclusiv emoțiile le-aș spune dure.
Pe care nici nu apuci a și le simți prea ult (ce să mai spun de vreo conștientizare!)

Dar interiorul unora / al meu îi place așa duș scoțian. 
Și unde recele e alcătuit îndeobște din nesiguranță, în locuri nesigurte deplasării fără griji.

Asta vrea interiorul unuia ca mine, asta i se dă. 


Un lucru extrem de necesar, și de spus, este că - după o vîrstă -  pe acolo carcaterizant nu-i doar riscul, teama în sălbăticie, și ci destulă oboseală. Este prețul plătit pentru a rebedea niște locuri-magnet. 
Am încurcat un pic lucrurile la suișul din Valea Cerbului pînă în Strunga Acului de Sus (unde a debutat coborîrea de care vă spuneram), iar asta mi-a răpit energie și timp. Utimul era necesar pentru a prinde trenul spre București, care să-mi permită ajungerea în aceeași zi acasă. Și evitarea unei înnoptări pînă acolo, acasă.

Totul a fost fantastic. 
Pînă și încetul suiș din șiștoaca aferentă Strungii Degetelor, în vecina acesteia dinspre vest, la capătul căreia aveam treabă
Și revederea flansului vestic al Degetelui Prelungit, pe unde știam că încercaseră să urce cîndva bunii și vîrstnicii amici Beldie și Manof.

Încîntare, oboseală și teamă.

În Rîpă (spre care m-am urnit greu), destule griji.  Din nevoie economie pitoane, inițial am ancorat cordelina de un bolovan aflat exact în strungă. A refuzat să vină.
Întoarce-te, Mirceo, apoi caută alt loc. Nu chiar lesne de identificat.
Poate altădată (am mai mers pe aici, în coborîș, la 1988) voi fi coborît la liber. De data asta nu am riscat însă.

Apoi coborîrile în frînghie s-au înlănțuit. Cu o teribilă încîntare a descoperirii unei sumedenii de fapt, însă chiar și așa parcă insuficiente satisfacerii setei ce-și semnaliza existența din interior.
Pînă la urmă, nu am apucat să dau atenția dorită fisurii care se desparte din Rîpă, spre est, către vîrful Acului Crucii. Nici pe atît, nu am avut vreme de o zacere domoală, cum îmi permit de pildă cînd sui pînă în zona mediană a Albișoarei Gemenelor. Timpul mă trăgea în pemanență de mînecă. Nici gînd să bifez doar un ceas, cum aveam nevoie, pentru sosire la timp în gară (există și un microbuz de București, dar nu a venit vreunul...)...
Zorit precum spun, nu a fost vreme de revăzut cît de cît destins multele locuri ce-mi erau familiare pe aici. Fiecare cu povestea ei ide tură.

O descriere de la vremea acestei ture, aici:


Aș adăuga niște imagini cu subsemnatul de care mă voi fi jenat la vremea aceea. Trădîndu-mi prea mult anii (aproape 60). Îngrijat de străbaterea locurilor. Deloc scos din cutie.


Aparte a fost apoi înnoptarea în pista de lîng Stația Ploiești Vest.
Nu s-a pus cazul vreunei moțăieli chircite în sala de așteptare, așa că am riscat sub cerul liber. Și în pantaloni scurți (noroc de-un fel de folie supraviețuire!).
Dar mica nebunie avu șarmul ei, cu turmă de oi în trecere prin preajmă, apoi cu sosirea unui cuplu - să fie fost 1 a.m. - doritor a vedea ploaie de stele anunțată în media....


















Cîmpul de lîngă Ploiești Vest, unde-am înnoptat.
Inevitabil, trezirile fură la cel mult o oră.

Durea și spatele, dar și tresăriri la unele-altele (de șuier locomotive ce să spun!)
(apropo, o imagine veche, luată cînd de subsemnatul, aproximativ din același loc. Ziua.).




Șarmul răsăritului de soare estival, nu departe de-a ajunge la home, sweet home.





Piton nesigur, aflat undeva pe traseu și scos de mine.
Întîmplător, tot eu îl bătusem, acum vreo trei decenii, ba îl și manufacturasem, la Sticlăria unde m-am produs cîndva ca lăcătuș mecanic (unul submediocru...).




PS1 Îmi fuge mintea la vorba lui Mihai Haret.
Care vorba de patima lui pentru munte... (citat exact „Bucegii sînt patima mea”)

PS2

În urmă cu doi ani ani, m-am jenat un pic de-a aborda subiecte delicate despre mersul în abrupt (solicitări interioare de-așa mărturisire fiind altminteri din plin). Era vorba în primul rînd de-acel tras de ață,  spre locuri unde riști, respectiv tragi limba la greu.

Azi mi-a scăzut așa reticență, dar am restul de bun simț a realiza că nici nu e de bătut toba... (hazul face ca textele false, cu amor livresc de munte, să aibă mai multă trecere - fiind un șablon mincinos dar acceptat/natural multora). Cred că bună parte din așa mărturisiri vor merge spre un volum personal pe care-s șanse să-l numesc „Sertarul negru”.



joi, 21 ianuarie 2016

VECHI ȘI NOI. Poezie Topârceanu


Iarnă grea în afara bucureșteană, în acest miez de ianuarie 2016.

Intru la amabilăți  cu un hîtru component al (fostului?) grup Divertis și mintea-mi, în căutare de glume, zboară la un vers: 


Și-uite-așa îmi amintesc de o poezie George Topârceanu, „Strofe de iarnă”, despre care pot spune că mi-a încîntat toate vîrstele.
Încîntat nu e metaforă goală. Am rîs de m-am tăvălit la strofele, fie că m-am aflat copil de școală, june, matur (revăzînd fugar poezia) ori ceva mai copt, ca acum.




Postul acesta se pornește ca o reparație pentru o doamnă profesoară a subsemnatului. Pe care nu am vorbit-o foarte de bine, într-un material de-acum vreo patru ani. Abia acun, în nemernicia-mi și cu rîs pe chip de la vers Topârceanu încep s-o zăresc și altfel. Nu știu dacă să-mi fac din așa metamorfoză un mare cap de țară... La o adică sîntem doar bărcuțe pe un ocean al situațiile externe, dar și al stărilor sufletești interioare.

Nu mai țin minte exact dacă eram în clasa a doua, ori a treia... Parcă a doua, căci simt a ne fi aflat într-o sală cu expunere la sud, a școlii generale nr. 56. În preajma a cceea ce se numește azi Bd. Pake Protopopescu.
Acolo, în ora de română, profesoara și diriginta Călina Ene s-a apucat, extracuricular cum i-ar zice astăzi, să ne citească o poezie.




Bănui - copil drăcos aflîndu-mă - a nu fi fost tare atent la justificarea făcută acelei lecturi, nici la primele versuri. Cert este că m-a captat un vers, unde e vorba de cineva încălzîndu-se la lumînare. O Irina, și cu toată familia. S-a făcut mare haz de situație, cu acea detașare superioară a copiilor înlesniți (eram, totuși, și nu neapărat raportat la anii poeziei)!
Între altele, am beneficiat de dirigintă și, implicit, profesori în ciclul I de învățămînt. Instinctiv am simțit asta ca pe un progres, față de prăfuitul sistem cu învățătoare.

Aș minți că omit însă că beneficiam de sentimentul unei cloști în preajma puilor ce eram, dar de asta mi-am dats eama abia în prima zi de clasa a cincea, cînd am aflat că diriginta - de astă dată profesoară de istorie (cunoscută anterior și chiar simpatizată de mine) avea să fie cu doi doar două ore pe săptămînă. Mi s-a lăsat chiar cu o lacrimă de abandonat în colț ochi, pe acel hol de la etajul I al școlii...

Revenind la Irina, cea cu încălzitul la lumînare și în grup, ideea și imaginea mi s-au întipărit bine în minte (chit că nu-s singurele la vîrsta aceea). Vag, mi-am readus-o aminte în decursul timpului, pentru ca la vreo 20 ani ai mei să dau întîmplător de varianta să-i zic oficială.
Tata ieșise la pensie, dar își luase o slujbă de colector hîrtie - apăruse așa ceva sub cerul comunist, la 1975-76. Acum realizez că tata bifa aici un ban, un passe-temps dar mai ales posibilitatea de a citi, la greu.

Mi-e greu să mă pronunț asupra interesului său pentru citit, cît ținea de dor gonit vreo angoasă. De exemplu, mergînd cu tramvaiul 24 cam o jumătate de ceas (de patru ori pe zi!) spre/ de la magazinul de încălțăminte unde lucra, dezlega cuvinte încrucișate. Cu ochelarii lăsați binișor pe nas. Și în mult deconect cu mediul.


Chestia cu lectura am preluat-o de la el, nu și cu rebusurile...
Așa că statul între vrafuri de ziare și cărți, în acea tonetă a colectării de hîrtie aducea lectură,. ca să-l citez, cu toptanul.

Se cuvine a detalia de unde cărți, acolo?
La vremea cu pricina exista un sistem al anticariatelor, care achiziționau cărți, undeva la un centru din preajma Bisericii Enei. Dacă îmi aduc aminte, ofereau 40% din prețul de librărie, el revînzînd cu 60%.
Nu exista tarabele particulare de după 1990. Este drept că unii senecți nici nu vor fi avut idee de sistemul arătat, dar voiau a-și goli vreun pod. Ori camere de locuință clasică. Și-așa ajungeau la rulotele (altminteri fixe mare parte a existenței lor) de colectare.
Apropo, prețul era 60 bani pe kilogram, acolo existînd și un cîntar.

Se aduceau și cărți.
(ca să nu abat excesiv relatarea, pornită de la o poezie de iarnă, revin la subiectul inițial). Între ele fu și una de Topîrceanu. Asemenea tipărituri erau aur pentru noi ori însetații de cultură ai epocii, nu și pentru cei care le destinau așa-numitei topiri, în fabricile de celuloză.

Tata aducea din cele mai interesante și acasă. Pentru el, dar mai ales pentru încîntarea pe care o produceau așa file celor două odrasle (fie și nu tocmai mititele, în anul 1977, eu avînd 20 ani în cap).
Și-așa, răsfoind volumașul cu Topârceanu - între altele - am dat cu multă încîntare de poezia reprodusă elevilor, cu peste un deceniu înainte, de profesoara Călina Ene.

Genul de satisfacție e greu de reprodus, al completării vagii amintiri, în cheie i-aș spune chiar oficială (a autenticității).
Am constatat doar că nu era o Irina, cea cu lumînarea, ci Emilia.


”Strofe de iarnă”, 1919


Doamne, tu te ţii de glume?
Nu ne vezi mizeria?
Pentru ce-ai lăsat pe lume
Geruri ca-n Siberia?

*

Nu mai este mămăligă,
Vremile-s teribile.
Astăzi toată lumea strigă:
"N-avem combustibile!"

*

Nu e chip de dimineaţă
Să mai baţi trotuarele
Că-ntr-o clipă îţi îngheaţă
Nasul şi picioarele

*

Astă-noapte mi se pare
Gazda mea, Emilia,
S-a-ncălzit la lumânare
Cu toată familia!

*

Casele sunt dezolate:
Sobele şi vetrele
Stau cu gurile căscate...
Ger, de crapă pietrele!

*

Plitele de fier îngheaţă
Fără foc, deoarece
Nu găseşti cărbune-n piaţă
Să chiorăşti un şoarece!

*

Doamna Şvarţ alaltăsară
Cât pe-aci să leşine:
O pisică vrând să sară
Între două streşine,

Cum furase o bucată
Nu ştiu din ce cratiţă,
A încremenit dendată
Ca o caracatiţă!

.
Din volumul "Balade vesele şi triste"



Vîrsta cu pricina e și una a producerii artistice, în grupul de amici. Ulterior ne jenăn a reaminti asta, dar așa fu.
Îmi plăcea pe atunci a declama și pe „Bivolul și coțofana”, tot de Topârceanu - de care nu mai știu însă cum o memorasem prin copilărie.

În context, dar de achiziție intelectuală mult mai nou, era Svejk, al lui Jaroslav Hasek - dar mai degrabă pentru dorul său de a se întinde la povești, prin ieșiri în lateralul relatătii inițiale.


Poate-i de spus că acea perioadă din viața cam fiecărui om are șarmul ei teribil, o condensare delicioasă de viață, dar nu-i deloc eternă. Pînă la urmă acea amiciție strînsă permite o dezvoltare personală accelerată, cît și cunoașterea viitoarei partenere. La vremea aceea, 1978, cum mai mult de trei sferturi dintre amici nu prinseserăm vreo facultate (eu ori Mariana nici nu am candidat...), căsătoria a urmat aproape legic.
Și implicit sfîrșitul perioadei de boemă cu amici de bloc.


Mi se pare că am mai recitat din acea poezie, cît și din surate, primei garnituri de copii, adică lui Dan și Gabi. Nu și dacă au existat aplauze, cu probabil nici eu nu am ridicat lui tata - care în mod sigur a fost un aranjor plăcut al clipelor de respectivul tip, cînd i se ivea vreme ori dispoziție...

Și-uite-așa se iviră din nou ghidușele distihuri, la un ianuarie 2016.
Cum nu doar nenorocirile sosesc singure, am în astă perioadă la suflet și o altă bucată umoristică. Nu mai e tipărită, ci pe așa numit suport electronic.
Dar aducînd același haz nebun. Mulțumiri drăcosului autor!



PS



Bivolul si cotofana
Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,
Se plimba o cotofana
Cand in sus si cand in jos.


Un catel trecand pe-acolo s-a oprit mirat in loc:
-Ah, ce mare dobitoc!
Nu-l credeam asa de prost
Sa ia-n spate pe oricine...
Ia stai, frate, ca e rost
Sa ma plimbe si pe mine!

Cugetand asa, se trage indarat sa-si faca vant,
Se piteste la pamant
Si deodata -zdup!-ii sare
Bivolului in spinare...

Ce s-a intamplat pe urma nu e greu de-nchipuit.
Apucat cam fara veste, bivolul a tresarit,
Dar i-a fost destul o clipa sa se scuture, si-apoi
Sa-l rastoarne,
Sa-l ia in coarne
Si cat colo sa-l arunce, ca pe-o zdreanta, in trifoi.

-Ce-ai gandit tu oare, javra?Au crezut-ai ca sunt mort?
Cotofana, treaca-mearga, pe spinare o suport
Ca ma apara de muste, de tantari si de tauni
Si de alte spurcaciuni...

Pe cand tu, potaie proasta, cam ce slujba poti sa-mi faci?
Nu mi-ar fi rusine mie de vitei si de malaci?
Bivol mare si puternic, gospodar cu greutate,
Sa te port degeaba-n spate?...

luni, 11 ianuarie 2016

ANIVERSARE ÎN FAMILIE. Dar poate interesant, pentru domniile voastre...

FIUL MIJLOCIU FACE AZI 34 ani.
.
Atunci (prime zile din 1982!), rece, închis, spre seară.
Tatăl și mama ieșiți la plimbare. Pe Calea Griviței, partea acesteia spre centru de Gara Nord.
Vizavi de Hotel Ibis de azi, mai ființa unul - în clădire Belle Epoque.
.
Ghețuș pe jos, cizme cu oarece toc, doamna alunecă. Vorba galică însă, 'rien de cassé', nimic deranjat.
Mergem frumușel acasă, unde urmează un nani conjugal. Curînd o simt pe Mariana moșmondind.
„Fac bagajul...” (știa lecția, pentru maternitate).
.
Căzătura din Griviței pare să fi grăbit venirea copilului.
.
Că sosi vorba, pe atunci nu existau ecografii. Sexul în aflai la naștere. Bănuiam o fată - căci fu tare cuminte, comparativ la băiatul precedent (un an și-un pic mai mare).
Stabilisem și o listă de nume, în acest sens. În miez de noapte, aflăm însă că e tot băiat.
Așa că, a doua zi, am mers la oficiul poștal - unde exista un cărțoi, cu abonații telefonici. Din nume ale acelora, am extras cîteva, ce-au ajuns sub ochii lehuzei, pentru convenit împreună.
Gabi (oficial, Florin-Gabriel....).
.
E frumos, mie barim, să-i vezi linia vieții, peste ani....
.
Nițeluș tot pe acolo, dar de neevitat.
Fu o problemă la naștere, mama avînd probleme măricele. Îh, și-acum mi se crispează sufletul, chit că nu am fost de față (dar teama de a pierde apropiați o rămîne la fel...). A ieșit cu bine.
.
Peste ani, un accident de mașină, de data asta pentru băiețel. Iar a ieșit bine.
Nu am cum să nu apreciez azi, a nu fi existat probleme urîte. Le văd uneori în jur, la semeni mai puțin norocoși. Cu toate în gînd, parcă mi se scurge un pic fața. Dar a bine.
.
Viața.
.
PS
Foto din 1993.
















Poiana Coștilei și gura Văii Mălinului, Bucegi.

ISTORIE. 20 decembrie 1989, București

20 DECEMBRIE...
.
Îh.
Dureros de tensionate au fost zilele, acum 26 ani...
.
Eram rupți interior de secvențele audio cu împușcături de la Timișoara.
Iar noi, bucureștenii, nu 'mișcam' deloc...
.
Pe acest fond, Ceaușescu (revenit din Iranul unde fusese) răsucește cuțitul în rana neputințelor noastre, ținînd discursul știut...
.
Prin fabrici, s-a pus de sinistrele (mai ales în acel context) adunări ale oamenilor muncii... „Huliganii de la Timișoara”.
.
PE 21 DECEMBRIE, nu am urmărit televizorul (de fapt, nici nu aveam - pînă și procurarea a așa ceva era o problemă!).
În autobuzul 179 parcă - parcă mă și văd la scara din mijloc - un coleg din așa-numita TESA (el, nu eu) m-a întrebat dacă am aflat ce e prin centrul Bucureștiului...
„Nu...”
.
Deprimare și la serviciu - eram schimbul II - apoi, unde s-au mai adunat ceva informații (fuseseră colegi duși la faimosul miting din acea zi).
Spre seară, au început să se audă împușcături dinspre centrul urbei (mă găseam aproximativ în platforma „23 August”).
Nu mai țin minte ce au relatat, peste noapte, la „Europa Liberă”. Dar stat-am tîrziu pe recepție. Nu doar eu: sunetele aparte ale compatrioților muchenezi răzbăteau prin pereți, semn că vecinii nu se îndeletniceau nici ei cu altceva...
Cert este că în dimineața următoare 'ața' m-a dus șnur, să dau un ochi, la fața locului...
.
Mda...
A fost cîndva.
26 ani...
Parcă și-acum mi se lasă pomeții în aval, a tensiune multă...
.
Aș putea spune că abia în noiembrie 1996 am răsuflat cît de cît ușurat, la victoria Convenției Democratice...
Dar și de-acolo au plecat (inevitabile) belele.
.
Viața.
.
https://www.youtube.com/watch?v=ZN49psDM0_0
.
PS
Mai tinerii pot întreba generația mea, plus cele mai vechi, cum am suportat așa individ...
Da, pare o aiureală...
Istoria se află însă rareori fată de treabă.

duminică, 3 ianuarie 2016

MUNTE. Jenică Rădulescu, vînător din Bușteni


În Amintiri... (1981), Niculae Baticu - suind Creasta Picăturii - pomenește de un buștenean, Jenică Rădulescu:


„În continuare, se află o porţiune numită Hornurile sau Faţa Hornurilor. Pe această faţă se găsesc: un horn în extrema stîngă, ceva mai greu, de căţărătură, avînd stîncă curată; la dreapta, am găsit alte două hornuri /.../


Am mers pe Faţa Hornurilor şi pe hornul din stînga, extrem de frumos. După ce am urcat pe el vreo 8—10 metri, am găsit un tunel, care conducea în Valea Seacă. Din tunel, pentru a ajunge din nou pe creastă, deasupra, există două variante: a) în continuarea tunelului, pe un brîu de iarbă pînă-ntr-un pîlc de jnepeni şi de acolo la dreapta în sus pînă în creastă şi b) din mijlocul tunelului printr-un horn stîncos ce se face în tavanul acestuia, urcînd pe verticală. Ambele variante sînt mai frumoase, mai bogate în imagini şi peisaj decît hornul urcat iniţial.


/Notă la subsol / Jenică Rădulescu, inginer şi vînător din Buşteni, se tot întreba: cum de dispar, deodată, caprele din Valea Seacă a Caraimanului, fără să fie văzute trecînd creasta?

Secretul era tunelul... (n.a.).

Mulțumită siteului BucegiiDinBusteni (toată stima administratorului!), am descoperit în imaginile istorice reproduse de el pe ”inginer Jean Rădulescu in biroul său de la Fabrica de Hârtie”.


Bănui că este vorba de aceeași persoană, cu cea pomenită de înaintașul nostru.


Rădulescu apare și într-o a doua poză (acolo, enumerați probabil de la dreapta la stînga): „10 Mai 1939 – pe stadionul de la ”ȘURĂ” /.../ N. Dumitrașcu, Plutonierul Dumitru, Ing. Jean Rădulescu, Notarul Ion Șupială, Dr. Lazzaro, Carol Schiel și Constantin Claponi, toți in uniforma F.R.N.”

link 1


link 2

PS
La 2016, ocupația de vînător are o conotație proastă.
Nu și acum o sută de ani.

Chiar și acum 40 de ani rîndurile unui montaniard Aristide Stavros nu constituiau cap de lume (chit că subsemnatului nu-i arde vreodată a-l imita).