[MUNTE, CAR] Mesajul presedinte Vasilescu legat de discutii despre Crina Popescu

Am deschis la un moment dat o discuţie pe Carpati.org despre Crina Popescu, o tînără iubitoare şi mergătoare pe munţi din toată lumea.

Găsit-am cuvenit apoi să pomenesc de subiect şi pe siteul Clubului Alpin Român - pe ideea că subiectul este apropiat preocupărilor componenţilor acestei asociaţii, după cum o masă rotundă - fie şi cu puncte de vedere poate diferite - nu poate deloc să strice aceloraşi.

Au apărut acolo cîteva puncte de vedere interesante, între care cel privind ocolul al propriilor regulamente chiar - mă refer la Federaţia de alpinism şi escaladă, cînd a acordat titlul de maestrul al sportului unei persoane de 14 ani.

Cam la acest stadiu a intervenit şi preşedintele CAR, Dan Vasilescu.

Mărturisesc din start că rîndurile domniei sale mi-au produs o surpriză nu tocmai plăcută. Îmi asum însă faptul de a nu fi intuit una din numeroase felii de viaţă care ne înconjoară, ele însele în permanentă schimbare.

Îmi iau în cont inclusiv destulă nepricepere la oameni, ca unul care am propus acum vreo zece ani aducerea, invitarea unui Dan Vasilescu la fruntea CAR.

Ce-i drept, chit că acum cobor altfel urechea la afirmaţiile unui Eugen Popescu (fostul secretar general CAR), şi azi mi se pare că Dan V. face treabă bună, în sine, în postul său.

Mesajul lui Dan poate fi găsit aici, dar reproduc totodată mai jos  pasaje din el.

O mirare din start este asupra modului de adormire a pazei inconştiente a cititorului. Dan debutează cu 

" Parerea mea personala, ca simplu membru al CAR...", pentru ca ulterior, avînd bariera coborîtă spre inconştient, să îşi trimită acolo mesajul propriu zis, cred eu dur şi care vine vizibil din partea mai-marelui asociaţiei.:

"    Aceste discutii sterile deturneaza atentia membrilor CAR de la problemele de fond ale clubului, legate de perspectivele de viitor, de repararea Caminului Alpin si a refugiului Costila, de instruirea si perfectionarea tinerilor, de ascensiunile in Alpi si in munti inalti, de securitatea activitatilor noastre, etc, etc.

      Activitatea sectiilor si comisiilor este in general mai mult decat penibila, aproape inexistenta, exceptand sectiile din Cluj, iar realizarile individuale sunt flori foarte rare.

     Avem foarte multe probleme de rezolvat in viitor, tanara generatie este absolut nemultumita de performantele actuale, si pe buna dreptate, nu ne putem compara cu nici un club alpin din vest sau est, din nici un punct de vedere. 

     Deci am rugamintea de a avea pe situl CAR discutii aprofundate si concrete, legate de problemele noastre reale si de a nu creea diversiuni, care sa ne invrajbeasca si sa ne otraveasca atmosfera alpina, care constituie poezia vietii noastre."

 Pare un fleac, dar metoda se practică în ale persuasiunii: adormirea vigilenţei critice a ascultătorului, care se trezeşte prea tîrziu, avînd deja un cap de pod advers in propriul interior.

Legat de mesaj în sine, pentru mine cel puţin Dan Vasilescu vine cu o optică mai mult decît neaşteptată:

" In primul rand exista aspectul patriotic al activitatii alpine a lui Crinei Popescu, cunoscut prin intermediul mass mediei. Absolut normal, milioane de romani din tara si din afara ei, au admirat si s-au mandrit cu faptul ca o tanara adolescenta a infruntat cu curaj si perseverenta dificultatile si frigul marilor inaltimi ale lumii pentru a pune tricolorul romanesc pe varful acestora. Asa cum se mandresc de zeci de ani de performantele Nadiei Comaneci, a lui Hagi sau Gica Popescu.

 Din acest punct de vedere realizarile Crinei exemplifica foarte bine articolul scris de mine in ianuarie 2009 pe situl CAR intitulat "Arta romanului de a-si distruge valorile". 

Bineînţeles că sub soarele ăstei ţări sîntem diferiţi,  precum degetele unei mîini cu 19 milioane de degete. Însă, ca unul care nu a pus botul la exaltarea patriotică a perioadei Ceauşescu, privesc trimiterile de acest gen cu maximă prudenţă, căci văzut-am numeroase făcături deloc nobile în spatele paradei de profil, iar totodată nici nu şi-a zărit ţara urcînd spre culmi mai de Doamne-ajută datorită acestei înclinaţii înflăcărate.

De fapt, dacă stau să mă gîndesc, este una din cele mai toxice moşteniri ale epocii de Aur, care ne-a băgat în cap că sîntem cei mai nemaipomeniţi, că centrul universului e la vîrful Omul, atîta doar că lumea ne sapă, ne sabotează - din invidie.

[Îndrăznind aici o paranteză, subsemnatul este acuzat de excesive intervenţii, cît şi de tulburat prea multe ape, în vreme ce membri ai CAR inteligenţi şi îndrăzneţi la prima vedere nu suflă un comentariu cît de mic asupra mesajului preşedintelui lor, ce vede lumina monitorului public în anul de graţie 2012, nu la vreun 1970, cînd ar fi fost mai de înţeles...]

E o glumă, am sentimentul, să te mîndreşti azi cu performanţele numiţilor Comăneci, Hagi sau Năstase. În primul rînd, cel mai tînăr dintre aceştia avînd 47 de ani, de unde lesnea concluzie că nu a mai apărut nimeni între timp. În acelaşi timp, Nadia scoate primul 10 al disciplinei la Montreal, dar epoca ei de glorie este destul de scurtă, la următoarea Olimpiadă ajunge să cerşească pînă şi medalia de argint, după o cădere pe aparat care i-ar fi impus mai multă modestie... Oricum, au avut şi alţii gimnaste şi nu cred că-i pun pe nesfîrşite reclame. Nu văd o Mary Lou Retton făcînd reclamă la Chase Manhattan ori pe Rod Laver (cu patru Wimbedon-uri de simplu la activ, başca două grand-slam-uri!) posedînd altceva decît o denumire pe o arenă australiană...

În ce priveşte Arta românului de a-şi distruge valorile, constatarea are ceva sens, dacă ne gîndim cîţi au fost făcuţi de baftă, în anii comuniştilor, personaje ulterior ridicate fără jenă excesivă pînă la cer: Eliade, Cioran, Ionesco - pentru a da numai cîteva nume. După cum un George Emil Palade ar fi putut sta pe veci în ţară, nefaultat de răuvoitori chiar, şi tot nu ar fi văzut un Nobel. Ce să mai spun de Hertha Muller, care tocmai pe relatarea şicanelor din ţara de obîrşie a luat Marele premiu de la Stockholm!

Pe de alt parte, eu cred că un mioritic conştient de propria valoare e afectat deloc de atacurile-frate bun ("Cine ţi-a scos ochiul?"...) ale conaţionalilor. Citeam recent despre românul care gestionează înfăţişarea coloristică a produselor Apple. Sînt convins că nu l-ar deranja deloc vreo campanie împotriva sa dusă de genialii în viaţă din Carpaţi.

Dincolo de acest calup al preşedintelui Vasilescu, sînt niţel uimit să constat apoi că domnia sa apreciază opiniile noastre în cazul Crinei P. drept "discuţii filozofice cu tentă de bîrfă". Mi-e teamă că Dan V. nu are idee ce-i aia filozofie, şi nici bîrfă (există totuşi o definiţie în dicţionar...). Şi nu are nu doar pentru că nu a abordat vreodată acele domenii, ci pentru că nu vrea să vadă şi în afara propriei optici. Care preferă falsul mîndriei patriotice cam fără conţinut, în slujba căreia aduce un număr discutabil de milioane de români, din ţară şi afara ei chiar. Să fim serioşi, totuşi...

Nu am tratat problema pînă acum, dar cred că această sete populară de faimă mondială merită niscaiva eseuri (filozofice, fireşte!), prea-i mustos subiectul... Asta dacă nu s-au scris vreo două sute pînă azi, de la Titu Maiorescu, Dumitru Drăghicescu ori Rădulescu-Motru încoace...

Pe  de altă parte, am tras şi eu cu urechea că dacă o Harvard University este mai cu moţ decît altele, este tocmai pentru accentul pus acolo pe debates/dezbateri.

Dan Vasilescu mai scrie:

"Trebuie sa ne gandim foarte bine daca este bine si daca avem dreptul sa discutam pe situl CAR  modul de viata si de practicare a alpinismului a colegilor, pentruca eu consider ca prietenia si respectul reciproc sunt cerintele de baza ale eticii noastre, in cadrul clubului."

Dincolo de indiscutabilul limbaj de lemn, al unui om ce nu pare să fi făcut vreun efort de a ieşi din atmosfera anilor (totuşi nefaşti) în care s-a format uman, totuşi adevărul iese din ciocnirea contrariilor... Iar dacă vreunii ridică excesiv tonul (ceea ce nu a fost cazul în cadrul discuţiei despre Crina!), ţine de înţelepciunea reală a conducătorilor CAR ca aceia, eventualii turbulenţi, să se liniştească...

Nu văd deloc care e problema dacă se discută "modul de practicare a alpinismului a colegilor". În ce mă priveşte, la o aşa întrebare inchizitorială am răspuns fără mă crăp de ruşine că nu am depăşit gradul III. Nu văd de ce s-ar jena de asemenea obiecţii persoane demne de stima a milioane de români...

Nu sesizez cu ce încurca nevinovata discuţie repararea clădirilor Clubului, după cum nu ştiu cu ce ar afecta colocviul în cauză activitatea (penibilă a) secţiilor...

Probabil că mesajul dlui Vasilescu poate releva multe alte lucruri. Mă mulţumesc doar să spun că miroase a un pic a nevroză acolo. Nu vă grăbiţi să daţi cu barda în aprecierea mea!... Avem deci nişte planuri măreţe, irealizabile (de-aia şi sînt umflate cu pompa, cu hagisme), în vreme ce activitatea noastră ni se pare mai mult decît penibilă.  

Mi se pare o mică nebunie aici, scuzat să fiu de expresie!...  Păi în loc să-ţi iei membrul de rînd cum este, matale vii cu o ştachetă ridicată la naiba în praznic, din care bietul om sub vremi şi sub putirinţi se alege doar cu ideea unei activităţi penibile. Era mai bine dacă penibilii aceştia nu erau deloc în Club?

Repet, mesajul în cauză lasă loc şi de alte comentarii, dar nu au intrat zilele în sac.

Precizez, am avut multă stimă pentru Dan Vasilescu şi mare parte îi subzistă, dar o gură spurcată ca a mea nu s-a putut abţine de la cele de mai sus...

Aştept comentarii la obiect, cu citat şi răspuns.

Al dumneavoastră,

Mircea Ordean

PS1 Mă uit în ultimul momnent cu atenţia cuvenită pe un mesaj de la Camelia Manea, respectiv Cosmin Andron.

 La afirmaţiile cu subiect şi predicat de acolo Dan Vasilescu le răspunde cu lozincile de mai sus. Nu o spun cu răutate - eventual sugeraţi cum ar trebui numite numeroase dintre paragrafele preşedintelui CAR.

PS 2

Alătur, pentru a anima citirea, şi cîteva imagini.

[VIAŢĂ] Observaţiuni misogine

Nu bag mîna în foc a fi un cetăţean care are ce are cu doamnele (pen'că nu-l bagă în seamă, vorba unui personaj Mărgineanu).
Dar nefiind cu ochii într-atît pe domni, la ele am observat mai bine unele chestiuni.

Rămîne doar să le punctez şi dintre cele bune ale divinelor fiinţe, ca bravă Balanţă ce mă aflu!...



Uneori sînt invidios pe Gonzalv Ionescu, acel personaj din călinescianul Biet Ioanide, care nu doar se avea bine cu fostele două neveste personale cît şi cu prezenta, dar iniţia acţiuni comune. Şi îi ţinea! Bineînţeles el era dintr-un anume aluat, iar jumătăţile succesive de asemenea, cît să facă posibilă nostima clacă, adică adunare laolaltă cu un scop comun.



La subsemnatul nu s-a nimerit posibil aşa ceva.
Asta e.
Bineînţeles că se ivi sub soare contrariul, micile acţiuni  - prieteneşti zice-se, dar pe care le doreşti foarte mult duşmanilor...


Ultimele două mă puseră la zid că stau prost cu a oferi afecţiune.Cam tîrziu mi s-a aprins lampa, dar tot e bine, ca unul ce nu voieşte să iasă curînd de pe minunata pajişte a relaţiilor cu sexul opus.

Nu ştiu cît are în comun o asemenea solicitare cu reproşurile că nu posedăm numărul suficienţi de centimetri la penis. Adică o chestie la care masclul mai totdeauna pică prost şi, în consecinţă e pus sub papuc. Întrebaţi cum e cu cei cu obiect mai mae, mai lung? Păi nici acel fericit nu scapă lesne dacă figurează pe lista celor de pus la zid: acela răneşte, loveşte în fine - căci nu toată lumea feminină este taman Elena Lupescu (extrem de interesat comentariul lui Alex Stoenescu aspra problemei!).

Bon.
Trecînd peste astea:


Nu am meditat foarte cîtă vrăjeală şi cîtă gargară este în vorba că femeile-s mai doritoare de afecţiune decît bărbaţii. E de ecrcetat.
De un lucru sînt însă sigur în domeniu: bărbaţii nu au voie, datorită regulilor sociale, să solicite afecţiune. Căci, din principiu, nu cred să pice vreunuia prost - mai ales că la sînul mişto al mamei a stat inevitabil şi el... - alintul de rigoare.


Deci problema asta e în suspans, rămîne de informat asupra viitoarelor explorări ordeanistice în domeniu.
Ce a apucat să observe respectivul este că treaba este precum la sete. Vrea ceva mai multă apă tocmai acela care este lipsit.
Ăla cere.
Deci afecţiune va cere ăla care nu are la origine prea multă în el, că aşa îi fură sortiţi părinţii.

Trec peste faptul că neafectivatul este inevitabil atras / ajunge în cuplu cu unul ca el, şi ăla vai de steaua lui în ce priveşte ploaia de căldură în copilărie...


Ar mai rămîne sub microscop ideea ce oferă acelaşi în locul afecţiunii etc solicitate..
După observaţiile mele, nu-i dă afară alintatul celuilalt (au treabă, nu se cade, nu ştie partenerul să recunoască ce e bun şamd), dar nu ar accepta ferească Sfîntul aşa constatare !


De fapt, lumea e plină de încercări de dus cu preşul.
Paranoie?
Bineînţeles.
Rămîne de văzut aici doar cîţi paranoici acceptă cu braţele deschise o asemenea etichetă.

Io-s paranoic, bre!

[SOCIETATE] Campanie Avon contra violentei domestice

Pilda (nu-i vorba de cvartetul de pică-pară... mai sus!) cred că-i veche. Dacă nu din Biblie, nici mult după ea - mă refer la Vechiul Testament.
E aceea cu vînjosul la picioare ce nu vede, şi cu ologul binevăzător.


Par să mă aflu în a doua categorie. Chit că sună cam prost. Olog binevăzător...
Îs un biet depresiv, cu care societatea omenească s-ar fi dus de rîpă de mult, de era pre mîna sa. Iar asta nu neapărat de la vreo răutate, cît de la, pardon, neputinţe... Ăi ca mine lenevesc, iar de cîteva ori pe lună zac. Nema energie sau chef de viaţă.

Bestiile de tipul ăsta au însă neplăcutul obicei de a vedea în jur niţel mai bine decît lumea puternică, zîmbet-pe-buze, optimistă şi care nu scoate intenţionat alimentatorul telefonului din priză (ştie ea, lumea forţoasă, că nu-i bine pentru ca să umble acolo, căci ajunge ca ologii în chestiune, ba chiar fără putinţa de a vedea)

Zării pe o cutie a firmei Avon un îndemn de zile mari: Să ne implicăm împotriva violenţei domestice...

Mi-am zis să verific de-am reţinut bine formul, aşa c-am dat un ochi pe Google. Unde văd, că de fapt, Izvorul minunilor cosmetice (să cer copyright?) merge mai departe.
Ba şi jonglează că sapă adînc la rădăcina problemei, căutînd adevăruri şi mituri (vezi şi explicaţiile lor).
Sanchi!


Bineînţeles, colo-şa agresorul e de sex masculin.



Hai, cu permisiunea dvs., să aruncăm un ochi asupra problemei.
Cum e cu A.D.
Cu bătaia pe capul ăluia mai slab din famelie.


Aici pastila este că bărbaţii bat ca la fasole la neveste.
Ce-i drept, dacă îmi sondez un pic inconştientul n preajma celui colectiv, cele care o încasează nu-a întotdeauna uşă de biserică. Aa-mi raportează mie instinctul înrudic cu cel colectiv, dar şi psihologia. Ca să dai cu spor în careva, mai lesne o faci cînd ais entimentul că şi acela te agresează într-un fel. Da, există şi bărbătescul drum al caftirii unuia mai slab, via sadism, dar oricît ai avea de descărcat aici, nu se aseamănă cu momentele cînd lovitul te asigură că eşti o lepră plus te va scutura curînd şi Dumnezeu...

Asta ca imagine publică generală.


Pe unde umblau masculii cu ceva minte în vremea cînd aşa vorbe circulau libere prin lume nu ştiu. Ei nu se bagă. În general oamenii nu se bagă. Poate doar cînd le ajunge vreun cuţit la os, iar atunci se miră foarte de indiferenţa lumii.

Or te pomeneşte că le prinde bine aşa formulă socială, iar mie-mi scapă cheia, cîzgîzul problemei!


Ce se vorbeşte mai rar este cînd tartorul masculin al celulei societăţii arde şi la copii. Despre asta se aude, în sensul vocii publice, mai rar. Pot bănui şi de ce. Acolo realmente e o chestie serioasă, mai fiecare a luat-o la cap crunt şi deseori nemotivat în juneţe, pentru a o scoate acum realmente de la Beciul insuportabilelor...


Asta în ce-i priveşte pe Ei. Adică pe purtătorii făcliei cu pastila respectivă: Violenţaaa domesticăăăăăă. Care-s cu precădere de ambe sexe, dar mai ales ele.
De fapt, poate domnii intenţionat nu se agită aşa tare de stafia ce bîntuie Europa (nu-i a comunismului!), tocmai pentru că-n practică lucrurile, resorturile stau altfel.


De cînd eram foarte necopt, tot aveam o mirare: nu doamnele i-au ales pe soţii carditori? Chiar de-atunci puteam să-mi imaginez şi scena, unde adolescentele erau încîntate de demonstraţia masculinităţii brute a amicului, Ce p... mea aruncate ferm, sigur pe sine, de sticla de jumătate litru de tărie dată gata în tot atît dar de oră etc. Atunci domnişoara era fascinată, era în categoria Mă înnebunesc, mamiţo...! după locotenentul Mişu.

Asta una.
Că noi, ologii, ştim de ce se petrec lucrurile aşa, acum (=prezent), respectiv pururea (=viitor), deja nu mai contează. Ori eventual oferim lucruri spre alegeri: preferaţi edulcorul (mai inventez şi eu cuvinte...) sau adevărul - deşi prost conduc amîndouă...
De ce se pitrec aşa, să vă spun şi dvs., că aţi lipsit la lecţia precedentă?
Păi pentru că aşa vrea specia, doi inşi care să dea ulterior naştere unui fruct cît mai solid. Cum se vor simţi ei cu verigheta pe mînă, îndeosebi după cei trei ani beigbedereşti, aia nu-i importă lui tante Specia...


Că veni vorba.
Aşa ca din partea unuia ce nu avu mare succes la fătuci (cum, sînt un porc mincinos, căci prin poze duduile care nu fugeau de mine arătau bine?), mi-amintesc - şi altminteri revăd povestea aproape zilnic - cum ne încălzeau domnişoarele cu ale lor zîmbete, sîni la aer picioare dezgolite, după care ne lăsau în tîrg. Cu buza umflată.
Aici, dincolo de faptul că optica societăţii coincide cu a speciei, ar fi de înţeles: dacă laşi pe primul înflăcărat să încalece respectiva, se duce dracului giudeţul. Nu mai contează care e mai puternic, respectiv care i se potriveşte mai bine nubilei...
Pînă una alta acel agitat inutil al hormonilor, al testicolelor, al penisului şi al minţii ţine tot de agresivitate. Şi încă aceea la care nu poţi să răspunzi, căci a duce doar vestea apoi că Fănuca e curvă! nu ţine prea tare de cald. De duş rece.


Hai şi pe la alt caz de agresiune, pînă să ajungem la mariajul unde rumînul, apud Avon, arde, arde şi iar arde. Şi nu de dor.
De fapt e tot în cuplu, dar nu între actorii principali.
De fapt, nu e pe faţă între cei Doi.


Relaţia mamă-fiu. De pe la un trei ani.
Recunosc din start eforturile. Inclusiv greţurile, durerile, grijile sarcinii.
Dar, mai încolo, dacă lucrurile-s tensionate în cuplu, cu Domnul cel mare, doamna trebuie pentru ca să-şi descarce undeva tensiunea neputinţei. Ghici pe cine din apropiere o face, cine îi aduce aminte de Pater familias? Păi junele... Care, după regula speciei, are şi el agresivitate de descărcat, motiv în plus ca mama să lase deoparte cîntecele flower power.

O menţiune îşi are locul aici. Descărcarea de oftică, provocată de copil, de tată ori de-ale vieţii, poate fi pe faţă ori pe nedeclarate. În ultimul caz se derulează actul cu răceala, cu uitat chiorîş, cu neîncurajat unde odrasla chiar are nevoie.


De asta nu se scrie în materialele Avon şi similar.


Booon.
Şi ajungem la actul principal. 
El şi Ea în familie.
Scena trosnelii.

Eee, dar şi aici e loc de prolog.
Trosneala poate fi declarată sau ba.
De la El la Ea, dar şi de la Ea la El.


Cum, în ultimul caz e aiurea ce spun?
Păi tocmai d-aia n-o să vină curînd un soţ mai slăbuţ să reclame la Organe ce-a păţit, ce făcăleţ a primit, ce vorbe prieteneşti ("Îţi dau una în c... de nu te vezi!..." etc).
Ia uitaţi-vă mai atenţi în jur!
Ia puneţi-vă imaginaţia la lucru - compartimentul i. fiind unul care nu procesează de capul lui, ci în virtutea informaţiilor primite. Dacă mintea ajunge să imagineze ceva, păi acel lucru de mult a avut loc CONCRET sub soare, fie şi executat de alţii, din comuna primitivă pînă azi.


Mai există, la capitolul nostru, situaţia agresivitatea nedeclarate dar existente a doamnei, către partener. Să mă iertaţi, dar femeile nu-s degeaba mai slabe, ci pentru a scotoci după metode ca să le-o plătească Lor. Chestie care nu întîrzie mult, iar de obicei vine cu dobîndă.
Bineînţeles că poate exista tipul de nevastă masochistă, căreia îi prinde bine. De ce se înrîmplă asta, păi studiaţi materialele în domeniu. Mă refeream la soţiile mai moi temperamental, dar nu e bine să le uităm pe cele căptuşite ce reproşează/declară apoi mediului: "Da, dar e soţu'/al meu!". La ultimul caz e de căutat tot povestea cu Specia, i-a demonstrat consoartei că are bulan (cel puţin în alpinismul românesc contemporan asta înseamnă braţ puternic), carele la o adică o va şi apăra, de mitocani ori de soţul paraşutei de la - etajul - trei pe care tocmai a păruit-o ea...

Păi, ar mai fi de zis, dar o măsură nu strică...
Plus că mai e şi mîine o zi.


Oricum, văd că ies onorabil dintr-o depresie de douăş'patru de ore - ori poate d-aia şi ies, c-am îndrăznit să mă desacarc de agresivitate, de, pardon, inteligenţă, de observaţii spre ale vieţii.


Încheiere tehnică.
Adică ţinînd mai degraă de autor decît de subiect.

Mă laud eu cu drumul Caragiale, pe care aş fi aşternut.
Inevitabil lumea gîndeşte la o repetare a stilului acestuia. Ori n-ar avea haz să fie aşa. Nici nu aş putea, Iancul avea hachiţele lui la care am eu acces, subtilităţi de limba română de pildă, la care tot şlefuia, înţeleg...

Mai degrabă aş merge pe naturel. Pe stilul de deasupra. Care poate să se dezvolte (măcar atîta avantaj să am de la infantilismul personal!), cu timpul...

Ce-i drept, am dese momente de cruntă jenă, apropo de ce fac elefanţii-confraţi, alături de care tropăi pe punte... Îi văd ce scriu, după cum văd cîte un tom al Martei Petreu de firea românească, de la 1860 la 1940, cu pregătiri asupra firii ioropene, cam îmn caelaşi interval, dar probabil şi ulterior.
Te cam ia cu sentiment de a fi noi, autorul de aici, nimic.

Şi uite-aşa ajungem iar la femeia bătută de soţ care se descarcă pe altul... Carele nu-i mai explică odraslei că aşa comparaţii, Ordean cu petreu, nu au de ce să fie sfîrşitul lumii...


S-auzim de bine!
(Am pus de şmecher formula asta, ca să rămîie uşa inconştientului deschisă la cititor, în faţa celor comunicate de blogger..)

[ISTORIE ALPINĂ] Bucătărie utilă poate puţinilor interesaţi

Schimb de mesaje cu Marian Anghel, iniţiatorul Grupului de Istorie Alpină.

Cum scriu în în mesajul meu, cred  opiniile mele pot ajuta ca punct de pornire, ca evenimente relatate, dar şi ca tehnică de investigare.

Vă mulţumesc pentru înţelegere!

Cu bleu, rîndurile iniţiale ale lui Marian:

 

 Am primit materialul despre Salvamont...

Citisem in Alpin Extrem, la momentul respectiv, ca ar trebui sa apara un fel de istorie a Salvamontului, dar nu mai stiam daca a mai aparut.

Unde/cum s-a distribuit aceasta brosura?

Interesanta, pacat ca textul este in completarea pozelor si nu invers.

Eu lucram la Atac la persoana (avea o editie si la Galati...), si redactorul sef Dragos Dumitriu a venit cu ea. Avea cunostinte, se implica in ale Salvamontului.

Nu stiu cum a fost distribuita, probabil doar Salvamontului. Bineinteles, lucrind la el ca tehnoredactor, am primit un exemplar.

Am distribuit pe lista de discutii GIA si linkul cu articolul tau despre re-inceputurile CAR-ului din 90.

 Subiectul merita dezvoltat (nu legat de episodul Bleahu, ci despre inceputurile CAR-ului nou).

Am pe acasa niste documente interesante legate de acei ani (copii), trebuie doar sa-mi fac timp sa le pun in format electronic si sa le fructific intr-un articol mai amplu.

Legat de CAR-ul lui Bleahu-Coliban.

Desi Baticu i-a acuzat atunci de tentativa ”de furt al CAR-ului”, se pare ca totusi intentia era cu totul alta.

Emil Coliban a fost permanent un critic al Federatiei, care a propus inca din anii 70 reorganizarea alpinismului romanesc prin eliminarea competitiei.

Personal cred ca initiava lui + Bleahu and Co din anii 90, a fost tocmai in aceasta directie, de a re-organiza alpinismul pe o baza normala, non-competitie, separat de Federatia de Alpinism care continua sa existe.

CAR-ul interbelic reprezenta pentru ei normalitatea in alpinismul romanesc, de aceea si intentia de reinfiintare a acestuia si nu a unui alt club.

In mod clar, ei nu aveau legitimitatea morala (poate si legala, habar nu am) de a re-infiinta CAR-ul.

Dar acum, analizand la o distanta de 20 de ani, poate ca ar fi fost mai bine daca CAR-ul reinfiintat ar fi avut ca lideri oameni tineri si performanti precum Coliban si nu ”interbelicii” plini de resentimente si conflicte.

Aici, la chestia cu CAR Bleahu e posibil sa avem pareri diferite, eu recunoscindu-mi totodata o doza de subiectivism (daca nu e un instinct corect).

Mie mi s-a parut ceva incorect...

Avînd în vedere că au venit pe scheletul oficial de dinainte de decembrie 1989, am sentimentul ca a fost pur si simplu o translare, ... fesenizare (in sensul transformarii unui lucru vechi doar la faţadă). Prea luau organele existente in comunism si deloc altceva - chestie valabila atit la institutii cit si la oameni.

Nu doar ca au facut aşa, dar s-au şi ferit de ingrediente straine, eu neştiind să fi fost contactat vreunul dintre CAR-iştii vechi.

Pur şi simplu, oportunismul pe care l-am vazut la atîţia în acea perioada a acţionat si aici. Parerea mea.

Cu hîrtoapele drumului sau, dar eu unul prefer varianta lui Baticu.

Ea a păstrat ceea ce, numesc eu romantic, fu spiritul CAR. Mi-e greu să-l descriu (voi încerca din nou într-un proxim material despre discurs recent Dan Vasilescu), dar sub cîrma lui Bleahu am fi avut doar o FRTA reşapată, cosmetizată. Cum, de altfel, descopăr acum, niţel surprins, la Vasilescu (mamă, cîte-s de scris despre asta!)...

Nu ştiu dacă interbelicii avură toţi resentimente...

Fu doar Baticu, eventual vreun Tulea, care insa nu s-a amestecat. Un Beldie, un Manof au întreaga mea stimă şi azi. Bădilă era de treabă de asemenea. Nu l-aş trece pe listă pe Cunescu, care e plasabil tot la stilul Bleahu, de un oportunism altminteri de pus la manual.

Baticu însă, legat de resentimentul indiscutabil şi celelalte, a avut însă şi calităţi pe măsură. E părerea mea. baticu, şi aici mi-e rgeu să argumentez, a contribuit din plin la spiritul CAR, cel care a facut diferenţa între această asociatie şi o sumedenie de altele, tributare momentului. Au oameni la locul lor, nu se ceartă, dar se prăpădesc, nu reuşesc să confecioneze o stafetă metafizică, de dus maid eparte.

Poate pare că bat cîmpii. Te ros să mă crezi că nu văd altceva care animă un CAR, în vreme ce atîtea asociaţii, după un vîrf oarecare (a la Floare de Colţi din Bucureşti) o iau la vale, lîncezesc, mor pe picioare. Vezi Turing-clubul lui Mircea Dumitrescu. Nici Floarea de Colţi nu o va mai duce mult, nu văd pe careva care să anime lucrurile acolo. Ciobăniţă, şi-ajung iar la lucruri nepalpabile, rpeluase ceva gen scînteie de la Cristea (îi şi semna, fizic).

CAR, spre deosebire de alţii (cu personalităţi legate de o epocă) are ca fondatori - mă refer aici la cele două naşteri - două personalităţi niţel deasupra istoriei. Zic ş io... La Dimitriu, îi poţi citi, de pildă, scrisele şi nu le poţi localiza, în timp. Baticu e un pic mai prăfuit, dar cred că tocmai defectele lui îi conferă o vitalitate, un ceva, care îl ridică şi pe el deasupra timpului.

Baticu are un ceva care îl face viabil şi la 1934, şi în 1980 sa spunem, şi după revoluţie, chit că în ultima situaţie pare demodat. În general, aomenii-s legaţi de o epocă - şi de acolo, cum spuneam, li se trage producţiilor lor organizaţionale.

 

Altceva. 

Ce stii de ultimii ani ai CAR-ului (relatii dintre membri/revista/activitate in general) din perioada 1945 - 1948?

Am vazut ca Baticu nu prea abordeaza acesti ani si nici altii...

Ştiu puţine.

Va fi fost o renaştere, dar şi o degringoladă, decurgînd din ale epocii politice, dar şi din schimbarea de generaţii la CAR.

Mai scrie prin presă, prin "România" de pildă (mi-aş putea consulta fişele privind alte publicaţii), dar, că îmi aduci aminte, e poca e şi un pic dramatică, te trezeşti că cutare fondator - la o asociaţie sau alta - pasămite se retrage ca onorific şi lasă din senin pe un altul. Cred că lcururile or fi fost niţel mai dramatice, prin 1947, cu teamă de turnătorii, în condiţiile în care destui puseseră înainte de 1944 umărul la vechea orînduire.

Nu am idee cum a ajuns Udrişte Olt în închisoare...

(Ies aici din cadrul CAR pentru a mirosi un pic epoca)

... chit că nu nene scrie la un moment dat în "Muntii Carpaţi" (îl voi completa eu într-un număr următor).

Perioada aceea e automat legată de grozăveniile de după 1947, cu arestaţi cu duiumul. Cu un Gh. Frim, parcă, ce nu ajunge la pîrnaie (ce sabie o fi avut deasupra capului, el ştia... L-o fi cunoscut pe Dej, acolo la Griviţa, înainte de război?), dar - după zise Baticu - moare exact la o zi după pensionare, heartattack...

E de cercetat, Mariane.

/.../

Cred totodată, fie şi cu lipsă de modestie (dar aşa materiale sînt şi texte care pot incita la extinderea subiectului, de către alţii!), că ar prinde bine şi pe GIA. Aşa rînduri incită şi contează de la ce nivel va pleca un urmaş al nostru: una e de la rînduri gen RP despre Cristea, de anul trecut, alta e de la încercări fie şi corectabile de a trata lucrurile precum mai sus.

Sper să nu complexez pe cineva cu aşa torente, la o adică atîta am, aerianitate, în vreme ce toţi ceilalţi posedă multă ancorare în prezent, în realitate.

Cu total nelucrativi ca mine, Căminul Alpin se prăbuşea de mult - recunosc asta...

Cu amiciţie,

Mircea

[PERSONAL, SOCIAL] Poate importante

I

La un moment dat, de curînd, am afirmat aici că aş dori / doresc să devin un al doilea Caragiale.

Treaba asta e de haz: "Auzi tu,  ce vrea dumnealui..."

De haz este şi în viitor, cînd nu voi ajunge Caragiale. Idem Ca să vezi, ce voia nebunul!...

La drept vorbind, nici nu ai cum deveni nea Iancu (cum ar suna: Nea Mircea?).

Căci nu sînt ca el.

Sînt altceva.

Se mai pune problema de ce ia în balon mediul o aşa pretenţie.

Ce-i tulbură Ei, de reacţionează astfel?

Poţi spune: "Da, e o întreprindere riscantă..."

Este drept că, dacă o pui pe aiasta, vei face şi pasul următor: "La ţinte foarte înalte, şi ajungi mai departe decît acela care voia să devină precum Olimpicul la română şcolii din cartier ...". ori portar la un bloc pe Cheia Rosetti, vorba aia din "Delirul" parcă.

Următorul pas, al observatorului, ar fi să se teamă ce voi face la revenirea cu picioarele pe pămînt. Cînd voi constata că nu pot pentru ca să fiu un Caragiale.

Eu cred că se poate reveni onest de acolo, prin Raiul (provizoriu) al Marilor vise.

Proiecţiile...

De acelaşi lucru îmi băteam capul de curînd, privind-o pe Coco Popescu, alpinista.

La ea nu ştiu cum fi-va - asta dacă vreodată va avea vreo cădere interioară (nu poţi fi copil minune şi după o vîrstă..., iar de acolo competiţia e mult mai dură pentru fotolii...)

Diferenţa, întîmplător (cred eu) în favoare-mi, este că eu am idee de beteşugurile de care-i însoţită revenirea pe Terra omului de rînd.

Apropo, şi aici nu văd neapărat lucrurile pe teren psihanalitic.

Ieri pomeneam cuiva (Carpati.org) despre invidie.

Pe care dicţionarele nesofisticate - dar înţelepte - o văd drept declaraţie a neputinţei de a-l ajunge vreodată pe cel pizmuit.

Or, am simţit că e de ajuns aici, pentru sănătatea minţii, să te recunoşti invidios. (Trec peste faptul că e minunat să simţi pînă la capăt un sentiment, fie şi neplăcut. E o stare nemaipomenită!)

În momentul acela, aluneci instantaneu în poziţia omului ce recunoaşte pe un altul drept superior sieşi. La prima vedere e un fleac, însă în realitate crează îndrăzneţului premise pentru schimbări mai mult decît benefice în interiorul său.

În general, orice sentiment, pînă şi groaza, îşi are în menire să fie descărcat. Abia cînd - temători de reacţia societăţii - nu apucăm să trăim acea curentă vînzoleală internă, abia atunci are ce intra în nefastă putrefacţie interioară.

II

Apropo.

 A voi să fii precum Caragiale (şi aici poate nu aş vrea luminile rampei, cît puterea lui de a simţi enorm... - deşi mare atenţie la ce-ţi doreşti, omul nostru a sfîrşit totuşi la 60 de ani, respectiv fuma ca un turc, semn de nu prea mare ordine interioară...) are şi efecte colaterale.

E ştiu că "O noapte furtunoasă" a luat nişte Huooo! serioase la premieră.

(Trec peste faptul că ulterior plebea, ăi criticaţi - la vremea cînd nu se mai recunoştea direct în satirele lui - probabil - l-a suit în jilţul aprecierii publice...)

Eeee, mă uit la stilu-mi - plus următorul pasaj de post -, apoi îmi reamintesc ce păţeşte omul public mergător împotriva curentului:

« În contextul unei atmosfere isterizate, în care Băsescu e inamicul public nr.1, a recita o listă de nume cuprinzând, cum ai spus, "colaboratori apropiaţi ai preşedintelui » e a oferi gloatei (sic!) un potenţial program de linşaj. Horia Patapievici e şi aşa, în urma unei campanii care durează de ani întregi, în situatia de a încasa la piaţă, în blocul unde locuieşte şi pe stradă, injurii şi ameninţări drastice. (A. Pleşu)

Or Patapievici zis-a doar de inima românescă precum un cur.

III

Mi-a căzut sub ochi o filă de calendar bisericesc.

Acum, pe lîngă frica roţiilor în cap, a inscripţiilor amabile pe uşă (am mai păţit-o din senin - adică de la un tip ce n-avea mai nimic cu conflictul iscat în bloc), mai vine una: să trăieşti într-un lume, într-un univers la o adică, al unora care se dau cu picioarele pe pămînt, şi trece precum raţa printre cele pe care le voi enumera mai jos...

La o adică, îmi va urma o admitere a realităţiiplus mersul mai departe.

Biblia, din start, are o meteahnă precum Grupul pentru Dialog Social, dacă îmi este permisă această comparaţie. Şi-a creat în timp un brand, iar acum se codeşte infinit să-l modifice, chit că fiecare an trecut îi amplifică anacronismul proiectului.

Cei din Calea Victoriei 120 au pornit cu o denumire total nepotrivită azi, dar nu-şi mai pot permite să o schimbe. Inconştientul public are regulile sale (altminteri detectabile) şi nu permite ca GDS să devină, nomimal, orice altceva. Nici o denumire din lume (şanse de moment ar avea doar una bombastică, dar e ucigaşă fie şi pe termen mediu) nu ar putea înlocui cu succes pe cea intrată în mintea publică, cîndva, în condiţiile în care o malefică Marta Drăghici, de la un balcon parcă, consacra formula Ghedese.

Sfînta Scriptură are cam aceeaşi hibă.

Acum 2000 de ani, Ea viza o anume categorie socială. Inevitabil, după două milenii lumea s-a mai destupat. Dar Biserica nu poate schimba nimic. Acea încremenire în proiect, în sine aiurea, îi conferă şi putinţa teribilă de influenţare.

Mă uit la textul cu pricina şi paţ din nou precum copilul din Hainele împăratului (pe un infant îl scapă repede gura, fără mari prelucrări interioare, dar un adult necorupt e zguduit bine, aproape dureros iniţial, la constatare).

"Căpitanul a dat ultima mărturie..."

Cui a dat-o, nu ştiu. Dacă informaţia vine pe subiectivul canal al evanghelistului Luca, păi eu nu prea aş lua-o în serios. Omul voia să facă prozeliţi, era precum un politician, promitea totul - evident în cele mai frumoase forme -, avînd scop rpecis: cucerirea puterii.

"...a fost de pază la răstignirea Domnului Isus"

Am îndolieli că nu era pus acolo un soldat de rînd, ci un centurion (aşa se traduce căpitan), un mai mare peste o sută de oameni, s-a apucat taman el să stea de caraulă, lîngă un corp ce risca să nu mai miroasă plăcut curînd.

Pe centurionul respectiv îl apucă din senin, chit că o fi asistat, auzit la destule crucificări inclusiv cu motiv religios, să declare: "Acest om sfînt şi nevinovat a suferit moartea pe cruce, pentru ca alii - toţi cei care cred în El - să fie salvaţi din moartea pe care ar fi meritat-o".

Înţeleg că asta-i fuse mărturia, chit că autorul calendarului face lucrurile niţel mai greu de priceput.

Ceva asemănător îl păleşte şi pe un tîlhar care a fost executat o dată cu Isus:

"Pentru noi este drept, căci primim pedeapsa cuvenită pentru fărădelegile noastre (nici gînd de umanul şi pungăşescul "Io n-am făcut nimic!...", ba tîlharul dobîndeşte scurt şi un discurs elevat - ghici cine i l-a pus în gură!), dar Omul acesta n-a făcut niciun rău".

De unde a aflat el că cel de alături în supliciu e fără pată, greu de identificat.

Dacă, să admitem, se pogorîse asupra lui ceva (oricum nu avea forma luminii nemaipomenite ivite abia după cîteva zile, cînd borfaşul era lemn demult), păi nu nelegiuitul mirosise ceva, ci fusese făcut - din exterior şi diviniceşte - să simţă astfel. Dacă era lăsat cu sensibilitatea-i dintîi, nici gînd de aşa vorbe frumoase.

Şamd.

În paralel, este interesant cum ajunge un om cu scaun la cap (de pildă un avocat, un polemist şamd)  să miroasă asemenea şubrezenii - de care Biblia o fi plină,  vezi şi cele identificate în Drama religioasă a omului, de Alex Babeş.

Cred aici că, la tinereţe, nimeni nu ia în serios textul acesteia.

Iar dacă ai lua, prin definiţie ai sesiza bizarerii precum cele redate mai sus.

În realitate, pentru mai toate vîrstele, cred că acţionează, pe de o parte, teama de a te pune cu Dumnezeu, cu ale oamenilor săi de pe pămînt. Chestia asta e bine înrădăcinată în mintea oamenilor, a componenţilor unei societăţi.

Care se prinde de tărăşenie, tace. Căci respectă regula jocului (Tu mă minţi, eu mă fac a tri după canoane).

Alţii - îndeobşte dup vîrsta matură - sînt speriaţi de marile necunoscute ale existenţei omeneşti. Mă bate Dumnezeu. Sau Unde ne ducem pe urmă...?, chit că de unde venirăm nu am auzit să-şi consume vreunii neuronii. Aia nu-i arde.

Am sentimentul că viaţa în societatea omenească este şi o permanentă negociere cu pastilele. În care noi picăm ndeoşte rău, adică ne alegem cu o sabie Damocles deasupra. Însă de respetăm jocul, ea nu va cădea niciodată. Popa va veni la căpătîiul mamei chiar dacă pe chipul nostru scrie clar cît ne obosim cu perceptele biblice.

Tot omul în negru va veni şi la a treia cununie a vreunui burtos cu ghiul.

Interesant este că acele contorsiuni mentale mai mici sau mai mari, între cum zice recunoscutul Dumnezeu să fiu şi cum sînt, nu provoacă mare consum nervos. Esenţial este să supravieţuieşti, cît mai înlesnit chiar - restul sînt totuşi fleacuri. Chit c-alde crucile ni le facem, la ananghie mai ales, foarte largi.

Încheiere

Cum, o să ajung şi eu la potecuţă şi să vezi atunci ce o să mă apuc să cred, să implor iertare şamd?

Am îndoieli - chit că nu aduce anul ce aduce ceasul...Mai degrabă voi fi speriat, de degradare, de tăia vreun picior inevitabil cangrenat şi alte alea. Poate mă voi ruga, dar la un Dumnezeu eprsonal.

Poate nu m voi ruga însă deloc.

Treaba din urmă se poate, chit că nu de Biserica va fi popularizată excepţia... Mi-aduc aminte de evreul din puşcăria unde şedea obligat şi Max Bănuş (sau Steinhard, deşi mi-e rgeu să cred că ultimul şi-ar tăia singur craca persuasiunii creştine...). Îl a murit înjurînd.

Eu aş vrea să mă duc aşteptînd să văd cum e trecerea.

Inclusiv spre nimic.

[UMAN, PERSONAL] 8 martie

Am ieşit bine dispus de la jobul meu, în dimineaţa de 8 martie.

Sînt paznic de noapte (care nu-şi aprinde vreo ţigare însă, ca într-un cîntec optzecist...) şi rezistasem - dimineaţă - asalturilor doamnelor din echipa de curăţenie, care făceau trimiteri de-a dreptul făţişe la ziua Femeii. Şi la mărţişoarele pe care se cuvine să le fac lor cadou...

Le-am explicat c-aştept să apară şi vreo zi a Bărbatului, după care mai discutăm.

"Păi e de Mucenici, cu 44 de pahare..."

Bineînţeles noi sîntem şi creştini, şi cu grijă de sănătate, la nivel de declaraţii cel puţin...

44 de pahare... De apă să fie şi tot apar ceva probleme...

Afară, în spaţiul dintre noile turnuri ale Pieţei Presei (apropo, am în preajmă o poză a zonei pe la un 1984...

...nu-ş ce le-a venit să facă acest arc de triumf, din materiale uşoare le-aş zice. Probabil ceva cu aniversarea lui 1944 şi o expoziţie pe-acolo. Cert este că la un moment dat a luat foc şi stăpînirea nu putea să nu bănuiască un mîrşav atentat.)

O dimineaţă tare frumoasă, cel puţin cînd laşi în urmă iarna, iar în paralel vrei să te bucuri de fleacuri. Între care o respiraţie plină.

Traversez strada (cam nu pe la trecere...).

Pe aleea care duce spre tramvaiul 41, un bărbat vinde flori. Le ţine într-o sacoşă. Deşi nu mă aştept, mă trezesc ademenit, să cumpăr. Ce-mi atrage atenţia însă e faptul că omul îmi vorbeşte mie, dar cu privirea în altă parte. Nu la vreo duduie, care lipseşte în preajmă în această dimineaţă totuşi rece.

Nu e timiditate, e altceva. Nici vreo jenă că a fost pus de nevastă probabil Să cîştigi şi tu nu ban, bărbate! Cert este că, etern învăţătoriu, nu ami vzusem chestia asta, defazajul ăsta între vorbă şi privire. De obicei comersanţii abuzează de privitul spre client, ştiu că acela se jenează şi va ceda (îndeobşte) solicitării. De a veni mai aproape, de a pune mîna pe marfă...), de a cumpăra, de a reveni.

Tramvaiul 41 este pentru mine un dar al existenţei. Des, cald, curat, cu locuri (căci îl iau de la capăt). Nici cele şase staţii în care mă bucur de el nu duc la vreo algomerare, care se produce taman la Piaţa Crîngaşi unde cobor e, spre metrou.

Pînă acolo însă, în staţia de la Ion Mihalache, zăresc pe geam o duduie. 17-20 de ani, chiar şi unui pretins cunoscător îi e greu să identifice cu ceva mai multă acurateţe.

De Ziua Femeii, cînd folclorul consacră figura Evei încîntată, răsfăţată, adolescenta asta ceva mai răsărită, probabil în drum spre vreo slujbă sau şcoală, era o căprioară speriată.

Necazul i se trăgea din feminitatea ce-şi cerea drepturile.

Cît de cît frumuşică, plus o fragilitate interesantă, era împinsă pe de o parte să se expună, pe de alta se temea grozav de cum îi va fi primită existenţa de către ceilalţi. Mai exact, se temea că îi va fi primită dispreţuitor ori agresiv, mai exact ca cineva să încerce să profite violent de darurile ei.

O să spuneţi că de ce-s aşa sigur de afirmaţiile mele?

Poate c-am apucat totuşi să miros ceva la oameni, iar ca unul interesat totuşi nişte decenii de femei, maybe oi fi mirosit şi eu un pic resorturile acestui superb animal.

Mda, fata de pe refugiul de la Mihalache, aşteptînd un tramvai spre Piaţa Presei...

Nu ştiu dacă am căutat cu lumînarea exemplare dubioase în dimineaţa aiasta (de pildă, nu aş fi intuit lesne că îmi va atrage atenţia, ca mod de funcţionare, domnul cu florile...). Pur şi simplu unele au fost însă cu tentă dramatică, iar dincolo de vorbe frumoase, interiorul nostru reacţionează mai puţin la cine ştie ce efuziune de frumos - altminteri iluzorie, căci mai ales la ora cu pricina lumea nu-i destinsă, rîzătoare, frumoasă -, cît la lucruri dramatice.

Asta dacă nu fuge de ele, bineînţeles.

Pe peron, la Crîngaşi, o tînără femeie oarecare. De condiţie modestă. Mă refer la material.

Din unghiul sorţii mai mult sau mai puţin binevoitoare, era clar din categoria Greu a încercat-o norocul...

De acolo am simţit că avea probleme la un ochi, care îi conferea inevitabil un grad important de neatractivitate... Sună tehnicist? Poate, dar situaţia ţinea de inimă. De inimă grea.

S-a întîmplat să se aşeze apoi exact în faţa mea. Probabil simţise unda mea de simpatie şi, deşi nu-i venea să creadă, a dorit să profite de o aşa minune. Cineva care o poate trata şi altfel.

Aici pare că-mi fac eu reclamă.

Nu e cazul. Probabil am crescut într-o familie unde, nu contează motivele, am deprins simpatie pentru amărîţii sufleteşte.

Acolo, cu duduia în faţă, am putut continua vrînd-nevrînd investigaţiile.

Treaba era ceva mai groasă cu nefericita. Era vizibil că faţa îi e afectată de o pareză Cum din punctd e vedere nervos acea jumătate nu mai putea fi gestionată, ochiul alunecase mult spre interior, spre nas, în vreme ce muşchii din jurul gurii stăteau căzuţi. Simpla mestecare, fie şi nervoasă, trăgea diferit între cele două emisfere ale chipului.

Ca tot omul, va fi dorit si ea să intereseze. Blestemul a dus-o însă în situaţia în care se ferea să se vadă beleaua ei, acea jumătate de chip crunt ghinionistă. Prin urmare, îşi trăgea o şuviţă cît mai mult pe acea parte.

Şi cît putea vorbi de sperietura ei existenială, căci deja asta nu mai era nefericire. Care posedă o oarecare linişte, dincolo de neplăcerea sentimentului. Femeia din metrou, alături de cea mîngiată cu atenţia pe un refugiu oarecare de tramvai, erau -  suplimentar - speriate.

Nici nu ştiu dacă ultima barim, cea din subteran, apuca să blesteme pe cineva pentru starea ei. Cred că nu, o domina, dincolo de toate, dorinţa de a-şi găsi un bărbat. De a-şi executa la o adică menirea, aceea de a da naturii copii.

Uneori necredinţa în Cineva de sus îţi/îmi oferă şi dezavantajul de a nu avea Cui cere socoteală pentru asemenea (îmi găsesc greu cuvintele, în ciuda pretenţiilor mele de condeier cu viitor) zămisliri netrebnice.

N. este aici precum mizerabilii din Hugo. Cu celălalt sens. De născut fără putinţă de a-şi face treaba, proiectul pe lumea asta.

Ce-o fi în sufletul acelei femei, la vederea semenilor fericiţi, acei vreo 90% din jutrul ei?

O să ziceţi (aşa-s eu, atent la ce va zice cititoriul) că prea-s cusimţurile la asemenea stări...

Şi-mi fuge mintea - ca amatorul - la zisa altuia. Teodor Mazilu, c'est a dire:

 

"A fi genial înseamnă a avea o gravitate extraordinară în faţa vieţii.

Tolstoi, Shakespeare sau Pitagora n-au glumit în faţa vieţii. Ei trăiau cu o pasiune extraordinară viaţa.

Geniul este ceva firesc; el nu face decît să-şi ducă la capăt condiţia de om. Nefirească este superficialitatea noastră.

A crede că Tolstoi a devenit mare scriitor pentru că a fost înzestrat de la natură cu acest dar, pe care l-a îmbogăţit pe parcursul vieţii, este o copilărie. Gravitatea în faţa vieţii – permanenta lui nelinişte, permanenta lui prospeţime – în asta constă geniul lui Tolstoi.

Şi apoi nici pe Tolstoi, nici pe Dostoievski nu-i preocupa în primul rînd literatura. Ei se întrebau de unde vine răul în om, răul din lume, de ce există atîta suferinţă – asta era viaţa lor, iar literatura una din expresiile acestei vieţi.

Geniul nici nu înseamnă depăşirea de fapt a condiţiei umane, ci trăirea acestei condiţii într-o stare de conştiinţă."

N-am reprodus cele de mai sus pentru a mă crede geniu. Nici nu ştiu ce e aia, o chestie a la Yeti, de care vorbesc mulţi şi n-a văzut-o nimeni.

Mi s-a părut însă interesant.

În ce priveşte semnatarul blogului de faţă, am impresia că mai ales de la o vîrstă abordarea subiectelor delicate este cvasiobligatorie.

Este în sine un antrenament pentru Subiectul cel mare şi ultim.

Dar şi un mod de a-ţi conserva, de a-ţi alimenta cu nici-eu-nu-ştiu-exact-ce existenţa. Creeeed că, după beţia tinereţii şi munca ce-ţi lua putinţa de a gîndi şi la altceva, ne aflăm în faţa unei perioade unde anumite şi inevitabile probleme existenţiale (e fi de revenit cîndva la subiect!) cer un antrenament la similare cît şi un abordaj direct, pe cît se poate, al lor - al problemelor existenţiale pendinte de vîrsta a treia.

Există un pericol pe aici, mai ales pentru cei ce nu avură bafta aparentă a lui Neagu Djuvara.

Să nu picăm în a lua prea în serios L'au dela-ul, cele de Dincolo, din afara vieţii văzute. Păţim ca Hasdeu.

Nici excesiv de cinici nu cade bine, în stilul Octavian Paler.

Aici, e interesant cum se descurcă (o face bine!) Ion Iliescu...  De studiat.

Încă un mers pe muchie de cuţit.

Că aşa vru ea, Viaţa.

Hai să închei totuşi cu un ghiocel...

Urma scapă turma, nu?

gradinamea.ro