marți, 1 septembrie 2015

1984. Caraiman, Hornul Portiței (mai exact, tentativă acolo...)


A fost un an ploios.
Ne dădusem jos, la jumătate de iunie, din Creasta Coștilei (unde nu mai fusesem).

În debut de iulie, în Piatra Craiului, ploaie și frig (nici azi nu uit ce pături am pus pe noi, eu și Mariana, în luna lui Cuptor!).
Parcă la mare a stat mai bine anul acela.


Deci hotărîm să urcăm Hornul Portiței.
E dat 2A. După ochi, cel mult trei lungimi de coardă.

De traseu aflasem din cartea lui Kargel, 1976.
Nu-l arată pe vreo schiță a locurilor, însă nu-s multe hornuri pe-acolo, ca să nu-l dibui iute.





Bănui c-am venit cu tren de patru (asta înseamnă trezit la 2 a.m. și un pic).
Zic astea întrucît, coroborat vremea închisă, plus niște firi umane nu chiar doborîtoare... de munți, s-a ajuns la niște gesturi cu carele Etica alpinismului nu s-ar mîndri deloc.



De intrat am intrat eu primul, în traseu.
Am dat curînd de-o zonă destul  de ciripită, fără prize de care să te agăți mai serios. Prin urmare, coroborînd locul cu psihicul capului de coardă, acesta a decis iute că renunță.

A plecat apoi Toni.




... Prea mulți purici nu a făcut nici el.
Pe vremea aia închisă, nu ne dădea entuziasmul afară din casă.

(„Da' atunci de ce v-ați mai dus pînă acolo?”

„Se mai întîmplă. Nu avem contract cu nimeni...”)

Probabil, ne-am mai uitat o dată la ulucul de deasupra, după care (în paralel cu-o scărpinătură în cap), ne-am zis să mergem deasupra Hornului și să-l vizităm în rapel.
Etică specială, după cum am precizat ceva mai sus...


Pînă acolo, era de trecut prin Portița și suit finalul Zangurului.










Dacă nu mă înșel, eu mai fusesem cu vreo doi ani înainte la obîrșia văii în chestiune. Pot bănui c-am dat atunci și ochi spre Horn, care altminteri pornește frumușel de acolo...


Parcă ne-am ancorat de un ceva (jneapăn?) din capul Hornului, ajungînd pînă într-un loc stîncos. Acolo am bătut un prim cui.



Eram tare mîndru de șepcuța pe care o vedeți. Pica bine, pe țeastă, iar în paralel era un fel de captură, mai exact fusese găsită (fără îndoială luată de vînt vreunui turist, ajuns la Cruce) în Valea Spălăturii / Spălătura Văii Seci.
Acolo mă împropietărisem și cu un bidon de plastic, dar în același timp avusesem bafta de a nu apăsa prea tare cu palma o  zonă ierboasă, unde se oprise discret un ditamai ciobul...

(La vremea aceea, sticla cea clasică domina piața ambalajelor de lichide. În paralel, exista o umană plăcere de a le arunca la vale)
Ne-am hotărît să coboare primul Toni.
De ce l-am pozat de mai multe ori, în acel demaraj, nu mai știu (trecură niște ani, totuși...).
Nu întrebați, cei mai tineri dintre dumneavoastră, nici de ce nu făceam rapel pe un stil descoperit în 2010 toamna...








Am venit apoi eu.
Se pune problema aici dacă am verificat atent curgerea sforii, pentru viitoarea recuperare. Poate da, poate nu.
Cert este c-alde coarda nu a vrut să vină.

Bănui c-am tras amîndoi echipierii, de ea.
Nimic.

Așa că Mircea plecă (cam pompierește) înapoi.
Am uitat să spun că Hornul, pe acolo, nu e un coș continuu, ci conține un fel de streașină, care formează dedesubt un fel de grotă/intrînd. Am avut timp ceva mai mult să-l gust, la acest urcuș.


Locul în sine, rețin și azi, avea șarmul lui.
Aici e nițel ca în pădure. Abia în zilele cu soare ascuns apuci să le guști mai amplu...


Pe urmă, a venit și fratele Luțaș.
Căci ne lecuisem și de astă campanie, a coborîșului...




La acest stadiu al relatării, o să mă întrebați amical dacă - la viața mea, și 
cu așa stil - am izbutit multe pe munte....

Parcă am mai reușit una-două chestii...


În același timp, eu zic a nu fi dramă că la un moment dat. împins de el, Sufletul, renunți la vreun efort.
Dînsul, cel cu majusculă de mai sus, apreciază cînd îl iei în serios, iar ulterior se revanșează - barim așa am observat eu, că procedează...

Așa c-am luat-o la vale.

Pe hățaș.



În Brîul Portiței, știind că la un 2015 se vor uita unii la relatarea turei, am mai tras niște poze.
Cred că acum mi-a devenit simpatică zada chelită pe jumătate (pot deduce că bate serios vîntul iarna, pe astă muchie - dintre Zangur și bazinul Vîlcelului de sub Portiță).
Arbustul cu pricina, chit că are viață lungă de felu-i, părea amenințat de uscăciune pe la un 1995, dar apoi nu știu de unde a căpătat vigoare (plus rămurele noi), așa că se află și azi parcă acolo.




Iar subsemnatul cel cel foarte mîndru de șapca sa.
Nu mă întrebați pe unde am pierdut-o, la scurtă vreme, căci nu mai știu.
Îmi știu doar ceeea ce se numește spirit de ins căscat.



Cam așa fu, în acea zi de 16 august...





VECHI. Munte, Piatra Craiului, 1985.


Acum dau de aceste diapozitive, fie și vai de steaua lor...

Aparatele pe bază de film - mai ales dacă erau mai ieftine (bănui că nici cele scumpe nu te scuteau de tot de belea...) - puteau trage mai prost pelicula, ajungîndu-se să se imprrime de două ori, cam pe aceeași bucată fotosensibilă...

Poate, însă, imaginile și informațiile de aici nu sînt cel mai plictisitor lucru din lume...



Cabana Garofița Paitrei Craiului, în valea Dragoslăvenilor (pendinte Dîmboviței).

Se afla cabanier atunci Nicu Bălan.
În acel loc nu prea bătut de lume (excepție făceau montaniarzii și... unii petrecăreți argeșeni), casa cu pricina mi-a plăcut grozav...
Inclusiv pentru că fiecare mergea și-și gătea la bucătărie. Era un aer un pic mai intim decît la adăposturile clasice.


La momentul cu opricina aveam 28 de ani, iar vîrsta asta  îmi rima cu a căuta drumuri în afara celor știute.

Era, de fapt, o extindere a sportului de profil din Bucegi.

Nu spun că am mers neapărat și prin locuri necălcate de om, dar nu erau pomenite prin descrierile tipărite, nici prin informațiile verbale care mi-au ajuns la urechi.


În acest sejur (l-am avut alături pe mucalitul Toni Luțaș), am încercat și un traseu nițel mai tare...
În sensul posibilităților noastre alpine, aflate elementare.

Mai exact (și din prima zi chiar) am intrat în ruta Dan Popescu, prin deschisă în peretele Marelui Grohotiș, în 1939 mai exact.

Pînă la jumătate am mirosit bine itinerariul, apoi capul de coardă s-a trezit cu înclinație tot sporind a locurilor.
Pe vremuri, treaba asta - dificultăți sporite - îl încîntase pe autorul premierei (așa scrie barim în Buletinul Alpin), dar pe noi ne-a oprit în loc.
Noroc a fi găsit pe acolo un loc de piton, care a permis retragerea.

Apoi am mers pe Valea lui Ivan la cantina șantierului ce ridica barajul de la Pecineagu, în amontele Dîmboviței.
Uite-l în poza de mai jos.
Mîncare ieftină și bună, chit că - avînd de suit apoi un drum forestier un ceas pînă la cabană - te lua foamea curînd.
Totul a fost frumos pînă aici (o ciorbă de fasole, una minune!), dar apoi s-a pornit o ploaie care ne-a făcut ciuciulete.

Măcar de-ar fi fost numai asta.
În graba de a pleca dimineață spre munte, am lăsat pantalonii lîngă rucsac. Niște băieți de treabă, care tocmai plecau, aveau să și-i însușească.
O să ziceți ceva de prudență elementară, dar la o adică - dacă tot le făcuseră cu ochii acei pantaloni un pic mai moderni - îi puteau lua și din rucsac, în acel dormitor comun...
Știu că m-a indispus teribil momentul. Dar pînă dimineața mi-a trecut.




În zilele care au urmat, am intrat într-un horn de la baza Umerilor, care se face în stînga/nord de intrarea traseului clasic, cel deschis la 1939..
Numai țin minte (notațiile epocii au fost destul de fugare - mi-i o lipsă a acelor momente, altminteri în Bucegi fiind de mai mulți ani mai atent cu notarea impresiilor)...

... dacă auzisem de undeva de accesibilitatea acelui gang, ori ne-a atras în această campanie.

De plecat altminteri, hornul pleacă frumos.
Bineînțeles, în paralel lasă impresia a continua rezonabil. Speram la o altă variantă de pătrundere spre Vîlcelul Umerilor (nu mai țin minte exact cînd am dat această denumirem cert este că a fost tipărită îăn articolul meu despre Umeri, din 2000, și e posibil să fi prins...).

Aici, lucrurile fură ca în traseul Dan Popescu.

La un moment dat terenul s-a înclinat spre verticală, inițial cățărătorul (repet, mediocru) tot sperînd că mai încolo lucrurile se vor remedia.
De unde!?

Aici îmi aduc aminte clar că, în căutarea unui loc de plantat piton, am avut ceva probleme. Am ajuns finalmente în rapel lîngă Toni, după care am purces împreună la alte două coborîri pe coardă.




Probabil tot în ziua aceea am luat-o pe varianta mea de intrare în Umeri...


La început de iulie, anul anterior, am întîlnit la Garofița pe un tip ceva mai tînăr decît aveam eu atunci. La locul lui, ca om, și urmînd să intre cu prietena lui în Umeri.
La fix, pentru mine, care abia sosisem în zonă, cu știința.
El a abordat Umerii pe varianta clasică (Dunăreanu îi dădea numele său, eu pe-al ADMIR ori pe a capului de coardă de atunci, Titi Ionescu, dar numai o porțiune, căci apoi nu a ieșit pe o muchie din dreapta, ci a suit un fel de căzănel înclinat, din stînga. Apoi m-a condus nu doar pînă la Creastă, dar mi-a arătat și coborîrea în Poiana Închisă - ceea ce nu-i deloc de colea, pentru un novice al zonei.
Revenit în septembrie, am mirosit că s-ar putea intra și pe vîlcelul care o vreme urcă paralel cu Umerii. Și am mirosit bine, căci, după o minimă bîjbîială la traversare (ne-am dus o idee mai sus) în dreapta, s-a ajuns la fix în Vîlcelul Umerilor.
 ...
Iar a pus-o însă de-o ploaie. Cum nu ne-a mai ars de ieșit la creastă, am luat varianta inferioară a Brîului de Mijloc. Aceasta, imediat la nord de Umeri, are o porțiune mai înclinată, dar nu imposibil.

În zona pînă la Deubel Web am bîjbîit într-un loc, dar fără emoții ori oboseală excesivă.




CLASA MUNCITOARE, la 1978


Întreprinderea de prezentare și ambalaje pentru chimie.
Era un bloc existent și azi, pe strada Gramont, din preajma parcului Libertății / Carol.
Secția mea, Cartonaj parcă, se afla la etajul I.


Tînărul din dreapta e Mihai Adrian, un șef de treabă.
L-am chemat la cîteva petreceri, de care puneam - ca oricare la vremea aceea...
La una dintre ele am întîlnit-o pe Mariana, întîia-mi soție.




Domnul din mijloc era mecanic.
Meditez aici la două chestii.
Sper să nu se indispună vreunul, a-i fi pus imaginile aici, fără cerut voie.
Însă chiar de colea nu-i, să-ți revezi o figură jună,. de care te-ai îndepărtat inevitabil mult, în ultimele (aproape) patru decenii!

În context, și întîmplător, am revăzut ieri - pe Fb - imaginile unei foste colegă de la IPAC (nu apare însă în acest set). Chiar ne schimbăm!

Asta e.








Ăsta-s eu.
În paralel urmam al patrulea an la liceu seral.
Unul de mecanică.



Mașinăriile de pe aici ștanțau coli mari de carton (în forma viitoarelor ambalaje de medicamente), care erau imprimate la un etaj superior al clădirii.
 


Lucea, i-am uitat prenumele.
Acum văd și lozinca din planul trei...
Erau.
Tata mare le lua în seamă.

 Doamna din dreapta mi s-a părut foarte de treabă.
Flori.
Bujeniță sau Budeliță.



O altă serie de mașinării lipea viitoarele ambalaje de medicamente.







Aveam cam 21 de ani, în acel 1978.
Mă amuză mirosind acum, după ani, cum mi-erau (ca oricărui tînăr...) complexele, mai exact față de unele femei.

Haios...
Azi mă comport onorabil, în alte tulburărilor față de doamne, dar vulnerabilitățile vechi se află tot în magazia ce-o port!






Mai sus, unul din maiștri, Poenaru pe nume.
Celălalt se nume Grecu, parcă.






Filmele nu-s perfecte, avînd și zgîrieturi...


Am lucrat un an și-un pic acolo.

Mă jenez de neseriozitatea-mi profesională (care altminteri nu s-a diminuat nici azi..)!

duminică, 30 august 2015

CULTURĂ ÎNALTĂ. Zic și eu.



.
A naibii e pielea pe subsemnatul...
.
I

Plec de la Nicolae Steinhardt.

Nu prea l-am vorbit de bine, pînă de curînd.
Iar asta nu pentru că era vreun împiedicat în ale funcționării minți, ci pentru că s-a aflat - după mintea mea - cam farsor.

Cam încercător a păcăli semenii.
(că și ălor din urmă șe place, aia e partea doua a discuției).
.
Mica problemă, în opinia-mi de mai sus, este că se baza doar pe scrisele acestuia vehiculate mai des.

(De ce-s vînturate acestea. și nu altele, se află explicabil).

Vehiculatele mai des sînt cele religioase.
Cele care urmară convertirii lui Steinhardt la religia-multă (nici nu mai contează care e aia).
.
DE CURÎND, am citit dintre scrierile lui NS anterioare datului din plin cu Dumnezeu, mai exact cele de pînă să apuce comuniștii a opri libertatea presei.

Eee, și să vedeți oarece entuziasm, pe capul omului simplu care mă aflu!
Mai rar am dat de așa frumoasă curgere a scriiturii, mai să-l depășească și pe George Călinescu (chit că ultimul se produce în romane)!
.
Rămîne, în cazul lui Steinhardt - și potrivit ochiului meu - o chestie.
Observ că el le avea cu Doamne-doamne și înainte de pragul superior, al închisorii.
Iar asta îi poate trage tras de rever - să zicem al meu, fie ultimul și la un 2015,
.
La o adică, dacă dl autor citat nu avut-a curaj a ieși din cercul limitat al convingerilor (care îmtîmplător asigurau și succes social), aia îl privește.
.
II
.
În articolele cu pricina, al căror stil de curgere îl laud, Steinhardt vorbește foarte frumos, foarte citit despre cutare sau cutare nume mari ale culturii mondiale.

Pare minunat, dar lucrurile capătă probleme cîmd se face iar trimitere la Dmnezeu.
(Se înțerlge că el cel creștin).
Și cînd vedem că nume mari din cultura lumii, de pildă Blaise Pascal, ședeau cam pe același fundament..
.
O SĂ SPUNEȚI AICI că mi-am găsit eu, neica-nimeni, a mă plînge de niște titani.
.
Pe de o parte, iar nu e vina mea că acei geniali înaintași nu au ieșit nici ei din cercul frumos al succesului. Care dădea bine în epocă.

După cum, eu nu dau la coș cu toată opera dumnealor.

Chit că, pînă să fiu eu neam-rost, fură alții - aceia care, precum ăn zilele noastre altminteri, suiră opera aceluia, personalitatea lui pe un mare soclu.
.
„Bă, complexatule, bă inferiorule, este că mori de oftică? Că te-ai născut gunoi, și că n-ai matale, gîndacul, așa statuie??”
.
Așa e, dar mica problemă tot rămîne, A acului pe lîngă un balon umflat.

Dacă dorit-ați calea comodă a impresiona pe alții (așa se cere în cultura adoptată social...) prin umflat cu pompa, sănătos și cavaleresc este a vă asuma și riscul ca vreunul să puncteze problema.
.
III
.
Legat de un triunghi (nu amoros!) Montaigne - Descartes - Pascal, Steinhardt aduce problema mîntuirii, ca piatră fundamentală.

Eu unu/l, însă, fie și la 2015 de care vp pomeneam, iau lucrurile de glumă.
Hai să vă spun și de ce.

NIMENI NU APUCĂ SĂ VADĂ CONCRET cum e cu măntuirea.
Dacă X o 'fo' sau ba absolvit.

Ca urmare, pînă la acel final AL VIEȚIIN OSTRE TERESTRE, putem crede orice.
Iar pe aici, al nostru psihic- nu are vreo jenă în a-și închipui ce-i prinde lui bine. Mai exact, dacă ține post cînd poate, iar după andropauză nu mai regulează în zile de post, are mari șanse a trece examentul de-După.

Așa că, îndrăznesc a spune, despre povestea cu Mîntuirea, că e de cîntat la alte mese.
.

IV
.
De cînd cu invazia din ultimele săptămîni, a necredincioșilor (apud creștini) spre Europa cea păstorită de Hristos...

Bănui că ne străbate un pic ideea. ...
Dacă ăle pe care le apucarăm (fie și de două mii de ani), chiar sînt bătute în cuie...
.
PS

Poza din debut mi-i de acum treizeci de ani.

Cea de mai jos, nu.