marți, 29 iulie 2014

/ UMAN, URBE / Din suflet. Al lui Avram Iancu.

.
/ DIN SUFLET /
.
.
Mă lăudam cîndva că voi să pășesc pe urmele lui Caragiale.
Și iată, ruga mi-a fost ascultată! Muguri se află colea!
.
Încep să dobîndesc ironia Maestrului...
.
.
În neagra peșteră a sufletului meu cernit, există cîteva lucruri care-mi gonesc nemărginita tristețe. Care împing noaptea, care promit înlănțuitului un pic de libertate ...
Este cazul unei glume tare bune.

Aceea care atribuie bărbaților eticheta de 'sex tare'.
.
CONCRET.
Diurn.
Copilă la vreo 13 ani în metrou, lîngă babalîc. Adică eu.
Duduița are un șort teribil de scurt. Copanele sînt goale. La un metru de mine.
.
Eu unul șed bine cu pederastia. Adică interesul erotic pentru copii.
Dar tot meditez.
.
A fi bărbat.
Azi.
Să ai niște ditai picioarele, ale sexului după care Dumnezeu cel sfînt ți-a zis să alergi, să lupți, să sîngerezi, cu final care nu se spune aici.
Cum, sînt membrele inferioare ale unei biate fetiță de treiș'pe ani?
.
Eee, hai să fim serioși. Cînd dumenaei iese prin urbe așa, nu dragoste de Einstein vrea să inspire.
Ci purcede la ce îi spune specia: inflamează-i și alege exemplarul cel mai puternic. Acela te va pătrunde (se înțelege că unde trebuie...) și vor rezulta copii.
Iar Specia va răzbi peste milenii, peste eterninate!
.
Deci partea cu mi se pare mie - de nebun, de obse' - că acele picioare erau acolo întîmplător, și dezgolite pînă în dreptul a ce nu se spune..., păi cade.
.
Bon.
În fața acestui tablou, sexul masculin, cel cu chef arzînd de vreo trei ori mai mare decît al femeii are niște opțiuni tare interesante.
Asta în condițiile în care nu poate să atace acea femelă.
Nu are drept nici să-i spună că ar vrea să.
Nici, chiar, să-i spuie că are picioare nemaipomenit de apetisante.
.
Masculul (cică) trebuie - precum zis-a o simfonie clasică (autori, „Paraziții„), să admire pereții.
Iar totodată să spere că posedă apă rece la baia de acasă, eventual că mai are reviste Playboy, pentru o rezolvare de unul singur.
.
Sadismul Societății e de pus în ramă.
.
Bineînțeles că, la suprafață, vorbele mari nu lipsesc... „Domne, da' dacă dumneata ai avea o fată, ți-ar plăcea pentru ca să se ia golanii de ea pe stradă?”.
.
Veți observa că îngrijorata grijă nu are vreo treabă cu anterioarele mele zise.
E sport național, ori mondial, și numai de la Adam încoace, răspunsul altfel decît la obiect.
.

Ca urmare, viața de bărbat îmi aduce aminte de acel autoturism unde tragi tare - pe loc afîlîndu-te - din motor, cu frîne echivalente. Care te fac să stai în loc, să te paradești, umblînd a face niște pași/kilometri doar cînd o vrea ăla cu ordinul.
.
Vorbeam de sadism. Uneori, acesta este aplicat de un mascul îmbătrînit, care pe de o parte e tată de una ori mai multe fete, iar pe de altă uliță e ofticat că el nu mai poate umbla prin fîn. Cu vreo duducă.
.
Treaba asta cu motorul înfrînat îl sesizam și la contactul vizual cu alte distinse și apetisante fiice ale Evei. Carele au grijă să transmiță semnal erotic la greu, apoi se dau de reținute ori îmbufnate..
.
Bien sur că, în paralel, masturbarea e interzisă, iar amorul cu domni de același sex e prilej de mers sigur în Iad, pentru niște catralioane de ani. Bașca miștoul Societății (îi trec aici și pe bărbații tineri, care abia așteaptă prilejul de a hăcui unul de-al lor, doar-doar gestul le-o atenua inferiorități diverse...)!



luni, 28 iulie 2014

/ MUNTE, PERSONAL / Ceremonie. Ordean acceptă statutul de alpinist în retragere




Ieri, în cadrul unei ceremonii la care am participat eu și cu mine, m-am declarat alpinist în retragere.



Gata, e cazul să-mi asum această situație (care altminteri e precum cometa, are o coadă foarte lungă, în ambele sensuri). Adică, un prim rateu cam din senin, adică lipsă de energie, știu că m-a pălit pe la nici 40 de ani, după un suiș prin Valea Hornului. Asemănător, apar temerile neașteptate pentru dificultatea unui pasaj unde altădată valsai – de pildă la rapelul de la Tunel, unde prin 2005 știu că aproape am făcut pe mine de frică, temător de trăinicia pitonului grație căruia coboram peste surplomba de acolo. Intervin, tot mai dese, lipsa de chef, de – vorba lui Baticu – Ce caut eu pe aici?.
Hm... Demersul meu de azi e precum declararea insolvabilității la firme... Nu înseamnă că drumul se oprește în acel punct. Ci, pur și simplu, că ai a revedea situația, mergînd apoi mai departe doar cu părțile viabile.
E savant cît și prost-alambicat spus? Se poate. Dar un prag d-ăsta de autoevaluare nu strică.

În termeni cazoni, voi profita însă de uniformă de ofizier al domeniului, pentru a mai merge pe la unitatea militară, de pildă pe la popotă, de unde să culeg ce bucăți or fi mai bune la cazanul trupei...


În ecuație mai intră ceva, deloc-deloc de trecut cu vederea.
Nevoia noastră / a unuia ca mine de coclauri. De acord, scîrție aia, e cu nechef uneori altceva – dar nu se prea poate fără hălăduiala (de acum) de-o viață. Fără acel izvor.
Da, nu-i lesne a recunoaște că e sinistru fără drumurile-mi prin abrupt, fără un șezut pe an sau barim la doi pe brîul Spălăturii ori în Albișoara Gemenelor. Ș-așa am eu probleme cu părerea de sine, cred că m-aș simți un gunoi fără așa performanțe plus guri de aer în locuri mirifice. Nu-i frumos ce spun, dar tot o recunosc!

Ziua montană de ieri s-a circumscris din plin ideii.
Scîrțîieli de sănătate (plus timp mai puțin, căci mă tmeamd e ploaia prognozată).
Deci nu se mai poate merge în Moraru, de unde aș fi revenit cu un piept în față ce nu s-a pomenit. Urma să mă mulțumesc cu mai puțin... De pildă nu pic de umblet pe Valea Seacă a Caraimanului. Unde, la aproape 60 de ani, nu mai pot avansa cine știe ce, ci doar pînă la Săritoarea III.
Ce sentiment de nimicnicie, care, aliat cu necheful, îmi dădeau un dor de mers ce nu s-a pomenit. Adică deloc.

Pînă una-alta, e bine să te iei cu binișorul. Iar dacă sufletul vrea să o lălăi prin Bușteni, prin liniștea matinală și soarele așișderi al acestuia, dă-i ascultare!



 ... Și uite-așa ajungem la tema principală a discursului meu de azi.
Împuținările pe linie alpinistică, pe fondul nevoii de mers prin abrupt, se compensează prin aport de minte. De fapt,, nu minte pe față, ci delicat condus de către aceasta a celor sufletești.
Îi faci damblaua cu lălăitul prin Bușteni. Apoi, dacă voiește dumnealui Adîncul, te oprești și la mormintele din spatele Bisericii Domnești din localitate. Totul, pornind un pic și de zisa nu mai știu cui: „Hoinăriți fără scop, iar frumusețea lumii vi se va descoperi!”.

 
La nechefuri de tipul pomenit (dar și altele) este esențial să nu fii singur. Asta o spune taman nesociabilul de mine... Cum fizic eram doar eu, am apelat la tehnica secolului. Trimis-am poze ale multelor flori din centrul Civic buștenean prietenei Tatiana. Ce răspuns-a entuziasmată, și uite cum se mai albi negreala din suflet!




.
Drumul spre Valea Seacă?
Chit că fără să ofere satisfacții, am luat lucrurile încet, știind că de stai și suporți, pînă la urmă ieși-va soarele bunei dispoziții. Pași mici, deci, prin pădure.
.
Legat de drumul spre Valea Seacă, așa-numita potecă a Fîntînii, avem la 2014 o problemă măricică. Barim pentru noi, ăștia mai copții. Care am apucat poteca veche, pornind din tot vechea pîrtie de schi. Și care arăta frumușel - poteca - , mai ales pentru amorezații de Seacă (și de tot ce-i legat dînsei). Acum e un... rahat, avînd în vedere partea dinspre pîrtia nouă/mare a drumului. A intervenit noua pîrtie, i-aș spune a lui Savin.  E ceva acolo ca după bombardament, de va fi ușchit-o demult din preajmă muza poeziei locurilor.
Nu mă revolt mai mult decît e cazul de noutățile epocii, dar un pic de regret tot am, față de un 1990 de pildă. Cînd barim nimereai cît de cît lesne poteca, de la marginea vechiului culoar de schi. Acum, am hălăduit ceva, pînă am nimerit-o.




Acest disconfort, ca de vis prost (repet, dau voie noului să intervină cum are el chef pe scena lumii!), mi l-am atentuat prin două lucrături mentale. Amîndouă de succes aproape sigur. Prima fu gîndul la prietena din Anul I postrevoluționar, Carmen. Alături de care am făcut niște drumuri uluitoare, inclusiv pe aici. Fata s-a prăpădit între timp, iar acum meditam prin pădure la o chestie. Dacă, să zicem, la 60 de ani ai mei, o invoc și ea chiar apare prin preajmă, surîzăătoare, probabil că va avea figura din anul repectiv. Iar eu voi fi un moș. Ce aiureală!




 (Mi se face un pic rău la gîndul că fata asta s-a prăpădit de exact 19 ani...!)
(Nu am avut la îndemînă o poză făcută pe poteca Fîntînii, cum au fost scanurile după filmele mele.)



A a doua chestie din neuron a fost inițiată cam fără aportul meu. Nimerisem vechea potecă și m-au pălit rîndurile din Nestor Urechia, parcă „În Bucegi”, 1907.  Unde doi tipi pornesc – acum o sută de ani și ceva – să urce Seaca, iar pe drum dau de doi șindrilari. Înțelegeți din termen că-s meseriașii care prelucrau arborii doborîți cît să aibă clienții ce pune pe casă.




Trimiterea la acei inși, demult duși dintre noi și de sub Caraiman, nu ar reprezenta cine știe ce, dacă Urechia nu le-ar fi reprodus cîntecul cu care-și însoțeau munca, în acea zi:

Mai las' o ţâr şăităul
Bârţa şi cu inimoiul.
Şindrilare, of!
Ci eşi, Bade, din a cergă
Vino, spre Breaza aleargă
Şindrilare, of!
Arde-o focul de şindrilă
D'a nevastă nu ţi-e milă.
Şindrilare, of!

Recunosc a-mi fi amintit doar refrenul, eventual psihanalizabilul „de-a nevastă nu ți-e milă!”. Vă ofer tot cîntecul doar prin contribuția internetului, mai exact al Google și Scribd.
Cele de mai sus sînt suserate de nevasta cea singurică pe dealul Brezei.
La care voinicul de sub Caraiman replică:

Mierla şueră în faţă,
Tot ca tine-i de sfiaţă
Fă, nevastă, fă!
Sturzul pe la drea(p?)ta cântă,
Cam ca tine se alintă
Fă, nevastă, fă!Iar şindrila merge strună,
Las' că-i bună,
Las' că-i bună,
Fă, nevastă, fă! 

Și aici bucuria de a trăi se cere împărtășită. Dedstinatar este de această dată Liviu Enache, cu doctorat luat în Jaroslav Hasek, dar și Nestor Urechia. Îi trimit doar un pasămite criptic sms: „Șindrilare, of!”. Omului îi cade iute fisa, singura problemă este că la ora 11 dimineață se află foarte aproape după o nuntă – așa că academicul dialog se va încinge abia spre seară, altminteri prin aceeași pădure.


 II

Cu cele beteșuguri prin oase (inclusiv un astm încăpățînat) am debușat în deschiderea Văii Seci. În prealabil, o revedere încîntată a vîlcelelor de pe parcurs ori a unei copăițe aproape de capătul traversării prind bine la suflet. 







Cum minunat este un popas fără limită de timp pe un brad, bașca un filmuleț tras pe aici.




A filma/fotografia este un mod de a prelungi plăcerea momentului, ceea ce la angoasați nu poate prinde decît bine. Cam pe aceeași linie, un filmuleț arătat/postat poate hrăni și iluzia că lumea cască gura la ce faci tu.


N-am  idee unde fotografiatul de multe prin jur unge fericit rotițele sufletului. Dar o face. În paralel, mărturisesc spășit că nu mă omoram de dorul suișului, fie și pînă la programata jumătate a canionului inferior al Secii. Da, marele alpinist de altădată, marele amorezat de locuri, marele gargaragiu pe net nu avea chef! Iar asta pentru că îi scîrțîiau destule. Plus că neputința la fața locului prinde prost, oricît l-ai asigura pe amărît: „Da' e normal să îmbătrînim, să coborîm ștacheta, să lași pă ăia tinerii...!”. Nici gînd, sufletul (a se citi instinctul de conservare) vrea să fii nemuritor și primul între semeni. Și pas de te pune cu el!










 
Prin urmare, cu capul plecat și gîrbovit, am urmat suișul.
Am pătruns prin și peste brusturi imenși (seara aveam să aflu că pălălăile alea de mi-au însoțit multe drumuri pe munte, așa se cheamă!). Cald. Nici gînd să se strice vremea, cum asigura unul dintre ocupanții mașinii care m-a adus în Bușteni. Ceea ce nu era chiar bine, căci aveam de umplut mai multe ore...


 Cu chiu cu vai, am urcat întîia săritoare. Apoi s-a ivit lunga porțiune cu accidente reduse de teren pe care Seaca o prezintă o bună bucată din parcursul ei...





... Vegetație parcă mai multă ca altădată, realizînd totodată că nu am prea mai fost pe aici ÎN IULIE. De obicei o fac la vremea zăpezii (în cazul meu, a se citi aprilie-iunie) sau de la jumătatea lui august încolo.
De fapt, o făceam (la timpul trecut!), căci, la un moment dat, săritoarea III mi-a dat fiori, la simpla privire de jos. Am ocolit-o printr-un horn din stînga și pe o față, cu un pasaj destul de chel în alte prizelor. M-am descurcat, dar au trecut anii și mai căzură – vorba unui banc cu un nelegiuit legat de un sac cu nuci în cavalcadă – niște bucățici de țigan... E fezabilă însă coborîrea, chit că dinspre staluri și dinspre loje se ridică huiduieli, la așa stil total neetic de alpinism.

Cum ziceam, am avansat prin astă zonă mai domoală, chiar și așa cu ceva griji privind coborîrea pe acolo. Să am grijă pe unde pun piciorul, căci vreos crînteală ori cădere solitară nu-i o treabă. În același timp, fereală la zguduiri prea mari, că zona mea inghinală e ceva mai fragilă...










În amonte, privirea poate fugi pînă spre capătul superior al Crestei Picăturii. Printre ampnuntele identificabile, chit că perspectiva deformează, bănui să fie și faimosul colt „Omul indecent”, cel botezat de Nae Moldovan (bănui că era mai puritan, iar asta i-a fost un mod de defulare...).


Și aici, la nivelul atins în Canion, sportul cu pozatul a făcut mult bine la dispoziție.
S-a apropiat Săritoarea II. Un bolovan cît toate zilele. În viața ailaltă (adică la tinerețea-mi), m-am băgat o dată în burta lui, unde am descoperit bănuita fereastră. Ultima e tot acolo. Nu am fost sigur că aș mai putea pătrunde prin ea, iar de bîjbîieli prin întuneric (inclusiv după vreun loc de ancorat coarda) nu mi-a ars. 





...Mda, scade dorul de aventură... Și aici e buba. Dacă ai fost vreunul educat cum că nu face doi bani dacă nu rupe prin peerformanță gura tîrgului, avea vocică (trăzni-o-ar Înaltul!) te freacă și azi. Pare o tîmpenie, dar întrebați vreun psiholog destupat dacă bat realmente cămpii... 


Partea frumușică la treaba asta cu Paznicul Rău este că, de nu ne-ar înghionti el, nu am mai umbla pe aici, la vîrste înaintate. În nemernicia mea, mă uitam la grupul de patru tineri ce a suit dezonvolt spre înalturi și intuiam nu tocmai prost că nu păreau dotați cu nebunia care te ține în priză cam după 30-35 de ani...



Necheful s-a menținut, dar nu era de capul lui... Exista și un chef. Setea de senzațiile aparte (ca să nu spun uluitoare) ale pășitului ori privitului prin locuri speciale din abrupt.  Eee, tinerețe... Cu nevasta Mariana, la 1979 pe aici... Două gazele... Ce-i drept, gazelismul cu pricina e minunat, dar are nevoie și de multă baftă, pentru a duce posesorul întreg acasă...







  

Am luat un uluc din dreapta bolovănoiului. Încetișor... Limbă scoasă. Da, recunosc, chit că acum șase zile am șezut mai bine, pînă la Brîul de sus al Coștilei. La capitolul putirință, mă cuprinde oftică mare cum că Jipa ori Vasilescu Dan se mișcă altfel... Ce-i drept, sînt și unii care nu se mișcă deloc ori o fac în Zona Umbrelor, dar orgoliul nu ia în seamă așa nuanțe... Nu o să se mai uite nimeni la mine (de parcă o făcuse careva...) dacă nu fac lucruri nemaipomenite! Pas de te pune însă cu adîncul omului!
.
 Gălbenea, solitară și ea (răsărită sub tavanul creat de bolovan.)


 Prin locuri mai pașnice:







Deja dinspre fruntea acestui obstacol se vede înaltul muntelui. În cazul Caraimanului, Crucea, aninată hăt sus, sus... Așa ceva te scoală dupe boală... Și nu trezește dureroase, insuportabile regrete de a sui restul văi, căcid e chiu de vai fuseși acum cîteva săptămîni în Hornuri, fie și doar o jumătate a lor..


 


Altă viață cu vederea Crucii... Mai ales pe soarele miezului de vară.


La doi pași de mine, se găsește a treia Săritoare. Ciudat, parcă nu-i așa fioroasă, precum mi-o aminteam!

 
Pe munte, aș identifica (deși nu țin să aplic ideea tuturor) sindromul Diagonala. E vorba de brîul, nu foarte departe geo de locul unde mă aflu, unde acum vreo 10-15 ani mă uitam cu Mugur Ilie ca proștii unul la altul: „Da’ parcă locurile nu arătau – la precedentele vizite – așa...”. Aia e faza acută. Faza benignă este cînd pasajul cutare e la fel, dar ți se pare de la o rută la alta mai greu ori mai ușor. Hăhă, barim de-astea am pățit de mai multe ori. Cobor odată Adînca, venind de la Omul, și la nivelul Brîului Acelor trec în dreapta. Să te ții în ce zone proaste am intrat! Este drept că doar un pic... „Unde mă-sa e brîul, că doar am mai fost pe aici!”.
M-am uitat și la o ramură mai jos. Nici asta nu era fezabilă. Am tras o poză, asă fie. Grație ei, am putut identifica realmente că brîul pe acolo se desfășoară. Și eram om tinerel... Bineînțeles că la alte ocazii s-a mers delicios pe acolo...
Și-așa cu Sindromul Diagonala! El te face să vezi un loc în vreun fel, iar peste un timp aproape la extrema opusă de dificultate, amplasament etc.
În cazul de față, era legat de caracteristicile Săritorii III.
Am mai pățit-o în Vîlcelul Mignon din Bucșoiul, urcat solitar la un moment dat, pentru ca peste nu mulți ani să mi se ivească fioroșenii inabordabile pe acolo... Totul fu, bineînțeles, în minte...


(va urma)