joi, 21 ianuarie 2016

VECHI ȘI NOI. Poezie Topârceanu


Iarnă grea în afara bucureșteană, în acest miez de ianuarie 2016.

Intru la amabilăți  cu un hîtru component al (fostului?) grup Divertis și mintea-mi, în căutare de glume, zboară la un vers: 


Și-uite-așa îmi amintesc de o poezie George Topârceanu, „Strofe de iarnă”, despre care pot spune că mi-a încîntat toate vîrstele.
Încîntat nu e metaforă goală. Am rîs de m-am tăvălit la strofele, fie că m-am aflat copil de școală, june, matur (revăzînd fugar poezia) ori ceva mai copt, ca acum.




Postul acesta se pornește ca o reparație pentru o doamnă profesoară a subsemnatului. Pe care nu am vorbit-o foarte de bine, într-un material de-acum vreo patru ani. Abia acun, în nemernicia-mi și cu rîs pe chip de la vers Topârceanu încep s-o zăresc și altfel. Nu știu dacă să-mi fac din așa metamorfoză un mare cap de țară... La o adică sîntem doar bărcuțe pe un ocean al situațiile externe, dar și al stărilor sufletești interioare.

Nu mai țin minte exact dacă eram în clasa a doua, ori a treia... Parcă a doua, căci simt a ne fi aflat într-o sală cu expunere la sud, a școlii generale nr. 56. În preajma a cceea ce se numește azi Bd. Pake Protopopescu.
Acolo, în ora de română, profesoara și diriginta Călina Ene s-a apucat, extracuricular cum i-ar zice astăzi, să ne citească o poezie.




Bănui - copil drăcos aflîndu-mă - a nu fi fost tare atent la justificarea făcută acelei lecturi, nici la primele versuri. Cert este că m-a captat un vers, unde e vorba de cineva încălzîndu-se la lumînare. O Irina, și cu toată familia. S-a făcut mare haz de situație, cu acea detașare superioară a copiilor înlesniți (eram, totuși, și nu neapărat raportat la anii poeziei)!
Între altele, am beneficiat de dirigintă și, implicit, profesori în ciclul I de învățămînt. Instinctiv am simțit asta ca pe un progres, față de prăfuitul sistem cu învățătoare.

Aș minți că omit însă că beneficiam de sentimentul unei cloști în preajma puilor ce eram, dar de asta mi-am dats eama abia în prima zi de clasa a cincea, cînd am aflat că diriginta - de astă dată profesoară de istorie (cunoscută anterior și chiar simpatizată de mine) avea să fie cu doi doar două ore pe săptămînă. Mi s-a lăsat chiar cu o lacrimă de abandonat în colț ochi, pe acel hol de la etajul I al școlii...

Revenind la Irina, cea cu încălzitul la lumînare și în grup, ideea și imaginea mi s-au întipărit bine în minte (chit că nu-s singurele la vîrsta aceea). Vag, mi-am readus-o aminte în decursul timpului, pentru ca la vreo 20 ani ai mei să dau întîmplător de varianta să-i zic oficială.
Tata ieșise la pensie, dar își luase o slujbă de colector hîrtie - apăruse așa ceva sub cerul comunist, la 1975-76. Acum realizez că tata bifa aici un ban, un passe-temps dar mai ales posibilitatea de a citi, la greu.

Mi-e greu să mă pronunț asupra interesului său pentru citit, cît ținea de dor gonit vreo angoasă. De exemplu, mergînd cu tramvaiul 24 cam o jumătate de ceas (de patru ori pe zi!) spre/ de la magazinul de încălțăminte unde lucra, dezlega cuvinte încrucișate. Cu ochelarii lăsați binișor pe nas. Și în mult deconect cu mediul.


Chestia cu lectura am preluat-o de la el, nu și cu rebusurile...
Așa că statul între vrafuri de ziare și cărți, în acea tonetă a colectării de hîrtie aducea lectură,. ca să-l citez, cu toptanul.

Se cuvine a detalia de unde cărți, acolo?
La vremea cu pricina exista un sistem al anticariatelor, care achiziționau cărți, undeva la un centru din preajma Bisericii Enei. Dacă îmi aduc aminte, ofereau 40% din prețul de librărie, el revînzînd cu 60%.
Nu exista tarabele particulare de după 1990. Este drept că unii senecți nici nu vor fi avut idee de sistemul arătat, dar voiau a-și goli vreun pod. Ori camere de locuință clasică. Și-așa ajungeau la rulotele (altminteri fixe mare parte a existenței lor) de colectare.
Apropo, prețul era 60 bani pe kilogram, acolo existînd și un cîntar.

Se aduceau și cărți.
(ca să nu abat excesiv relatarea, pornită de la o poezie de iarnă, revin la subiectul inițial). Între ele fu și una de Topîrceanu. Asemenea tipărituri erau aur pentru noi ori însetații de cultură ai epocii, nu și pentru cei care le destinau așa-numitei topiri, în fabricile de celuloză.

Tata aducea din cele mai interesante și acasă. Pentru el, dar mai ales pentru încîntarea pe care o produceau așa file celor două odrasle (fie și nu tocmai mititele, în anul 1977, eu avînd 20 ani în cap).
Și-așa, răsfoind volumașul cu Topârceanu - între altele - am dat cu multă încîntare de poezia reprodusă elevilor, cu peste un deceniu înainte, de profesoara Călina Ene.

Genul de satisfacție e greu de reprodus, al completării vagii amintiri, în cheie i-aș spune chiar oficială (a autenticității).
Am constatat doar că nu era o Irina, cea cu lumînarea, ci Emilia.


”Strofe de iarnă”, 1919


Doamne, tu te ţii de glume?
Nu ne vezi mizeria?
Pentru ce-ai lăsat pe lume
Geruri ca-n Siberia?

*

Nu mai este mămăligă,
Vremile-s teribile.
Astăzi toată lumea strigă:
"N-avem combustibile!"

*

Nu e chip de dimineaţă
Să mai baţi trotuarele
Că-ntr-o clipă îţi îngheaţă
Nasul şi picioarele

*

Astă-noapte mi se pare
Gazda mea, Emilia,
S-a-ncălzit la lumânare
Cu toată familia!

*

Casele sunt dezolate:
Sobele şi vetrele
Stau cu gurile căscate...
Ger, de crapă pietrele!

*

Plitele de fier îngheaţă
Fără foc, deoarece
Nu găseşti cărbune-n piaţă
Să chiorăşti un şoarece!

*

Doamna Şvarţ alaltăsară
Cât pe-aci să leşine:
O pisică vrând să sară
Între două streşine,

Cum furase o bucată
Nu ştiu din ce cratiţă,
A încremenit dendată
Ca o caracatiţă!

.
Din volumul "Balade vesele şi triste"



Vîrsta cu pricina e și una a producerii artistice, în grupul de amici. Ulterior ne jenăn a reaminti asta, dar așa fu.
Îmi plăcea pe atunci a declama și pe „Bivolul și coțofana”, tot de Topârceanu - de care nu mai știu însă cum o memorasem prin copilărie.

În context, dar de achiziție intelectuală mult mai nou, era Svejk, al lui Jaroslav Hasek - dar mai degrabă pentru dorul său de a se întinde la povești, prin ieșiri în lateralul relatătii inițiale.


Poate-i de spus că acea perioadă din viața cam fiecărui om are șarmul ei teribil, o condensare delicioasă de viață, dar nu-i deloc eternă. Pînă la urmă acea amiciție strînsă permite o dezvoltare personală accelerată, cît și cunoașterea viitoarei partenere. La vremea aceea, 1978, cum mai mult de trei sferturi dintre amici nu prinseserăm vreo facultate (eu ori Mariana nici nu am candidat...), căsătoria a urmat aproape legic.
Și implicit sfîrșitul perioadei de boemă cu amici de bloc.


Mi se pare că am mai recitat din acea poezie, cît și din surate, primei garnituri de copii, adică lui Dan și Gabi. Nu și dacă au existat aplauze, cu probabil nici eu nu am ridicat lui tata - care în mod sigur a fost un aranjor plăcut al clipelor de respectivul tip, cînd i se ivea vreme ori dispoziție...

Și-uite-așa se iviră din nou ghidușele distihuri, la un ianuarie 2016.
Cum nu doar nenorocirile sosesc singure, am în astă perioadă la suflet și o altă bucată umoristică. Nu mai e tipărită, ci pe așa numit suport electronic.
Dar aducînd același haz nebun. Mulțumiri drăcosului autor!



PS



Bivolul si cotofana
Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,
Se plimba o cotofana
Cand in sus si cand in jos.


Un catel trecand pe-acolo s-a oprit mirat in loc:
-Ah, ce mare dobitoc!
Nu-l credeam asa de prost
Sa ia-n spate pe oricine...
Ia stai, frate, ca e rost
Sa ma plimbe si pe mine!

Cugetand asa, se trage indarat sa-si faca vant,
Se piteste la pamant
Si deodata -zdup!-ii sare
Bivolului in spinare...

Ce s-a intamplat pe urma nu e greu de-nchipuit.
Apucat cam fara veste, bivolul a tresarit,
Dar i-a fost destul o clipa sa se scuture, si-apoi
Sa-l rastoarne,
Sa-l ia in coarne
Si cat colo sa-l arunce, ca pe-o zdreanta, in trifoi.

-Ce-ai gandit tu oare, javra?Au crezut-ai ca sunt mort?
Cotofana, treaca-mearga, pe spinare o suport
Ca ma apara de muste, de tantari si de tauni
Si de alte spurcaciuni...

Pe cand tu, potaie proasta, cam ce slujba poti sa-mi faci?
Nu mi-ar fi rusine mie de vitei si de malaci?
Bivol mare si puternic, gospodar cu greutate,
Sa te port degeaba-n spate?...

luni, 11 ianuarie 2016

ANIVERSARE ÎN FAMILIE. Dar poate interesant, pentru domniile voastre...

FIUL MIJLOCIU FACE AZI 34 ani.
.
Atunci (prime zile din 1982!), rece, închis, spre seară.
Tatăl și mama ieșiți la plimbare. Pe Calea Griviței, partea acesteia spre centru de Gara Nord.
Vizavi de Hotel Ibis de azi, mai ființa unul - în clădire Belle Epoque.
.
Ghețuș pe jos, cizme cu oarece toc, doamna alunecă. Vorba galică însă, 'rien de cassé', nimic deranjat.
Mergem frumușel acasă, unde urmează un nani conjugal. Curînd o simt pe Mariana moșmondind.
„Fac bagajul...” (știa lecția, pentru maternitate).
.
Căzătura din Griviței pare să fi grăbit venirea copilului.
.
Că sosi vorba, pe atunci nu existau ecografii. Sexul în aflai la naștere. Bănuiam o fată - căci fu tare cuminte, comparativ la băiatul precedent (un an și-un pic mai mare).
Stabilisem și o listă de nume, în acest sens. În miez de noapte, aflăm însă că e tot băiat.
Așa că, a doua zi, am mers la oficiul poștal - unde exista un cărțoi, cu abonații telefonici. Din nume ale acelora, am extras cîteva, ce-au ajuns sub ochii lehuzei, pentru convenit împreună.
Gabi (oficial, Florin-Gabriel....).
.
E frumos, mie barim, să-i vezi linia vieții, peste ani....
.
Nițeluș tot pe acolo, dar de neevitat.
Fu o problemă la naștere, mama avînd probleme măricele. Îh, și-acum mi se crispează sufletul, chit că nu am fost de față (dar teama de a pierde apropiați o rămîne la fel...). A ieșit cu bine.
.
Peste ani, un accident de mașină, de data asta pentru băiețel. Iar a ieșit bine.
Nu am cum să nu apreciez azi, a nu fi existat probleme urîte. Le văd uneori în jur, la semeni mai puțin norocoși. Cu toate în gînd, parcă mi se scurge un pic fața. Dar a bine.
.
Viața.
.
PS
Foto din 1993.
















Poiana Coștilei și gura Văii Mălinului, Bucegi.

ISTORIE. 20 decembrie 1989, București

20 DECEMBRIE...
.
Îh.
Dureros de tensionate au fost zilele, acum 26 ani...
.
Eram rupți interior de secvențele audio cu împușcături de la Timișoara.
Iar noi, bucureștenii, nu 'mișcam' deloc...
.
Pe acest fond, Ceaușescu (revenit din Iranul unde fusese) răsucește cuțitul în rana neputințelor noastre, ținînd discursul știut...
.
Prin fabrici, s-a pus de sinistrele (mai ales în acel context) adunări ale oamenilor muncii... „Huliganii de la Timișoara”.
.
PE 21 DECEMBRIE, nu am urmărit televizorul (de fapt, nici nu aveam - pînă și procurarea a așa ceva era o problemă!).
În autobuzul 179 parcă - parcă mă și văd la scara din mijloc - un coleg din așa-numita TESA (el, nu eu) m-a întrebat dacă am aflat ce e prin centrul Bucureștiului...
„Nu...”
.
Deprimare și la serviciu - eram schimbul II - apoi, unde s-au mai adunat ceva informații (fuseseră colegi duși la faimosul miting din acea zi).
Spre seară, au început să se audă împușcături dinspre centrul urbei (mă găseam aproximativ în platforma „23 August”).
Nu mai țin minte ce au relatat, peste noapte, la „Europa Liberă”. Dar stat-am tîrziu pe recepție. Nu doar eu: sunetele aparte ale compatrioților muchenezi răzbăteau prin pereți, semn că vecinii nu se îndeletniceau nici ei cu altceva...
Cert este că în dimineața următoare 'ața' m-a dus șnur, să dau un ochi, la fața locului...
.
Mda...
A fost cîndva.
26 ani...
Parcă și-acum mi se lasă pomeții în aval, a tensiune multă...
.
Aș putea spune că abia în noiembrie 1996 am răsuflat cît de cît ușurat, la victoria Convenției Democratice...
Dar și de-acolo au plecat (inevitabile) belele.
.
Viața.
.
https://www.youtube.com/watch?v=ZN49psDM0_0
.
PS
Mai tinerii pot întreba generația mea, plus cele mai vechi, cum am suportat așa individ...
Da, pare o aiureală...
Istoria se află însă rareori fată de treabă.

duminică, 3 ianuarie 2016

MUNTE. Jenică Rădulescu, vînător din Bușteni


În Amintiri... (1981), Niculae Baticu - suind Creasta Picăturii - pomenește de un buștenean, Jenică Rădulescu:


„În continuare, se află o porţiune numită Hornurile sau Faţa Hornurilor. Pe această faţă se găsesc: un horn în extrema stîngă, ceva mai greu, de căţărătură, avînd stîncă curată; la dreapta, am găsit alte două hornuri /.../


Am mers pe Faţa Hornurilor şi pe hornul din stînga, extrem de frumos. După ce am urcat pe el vreo 8—10 metri, am găsit un tunel, care conducea în Valea Seacă. Din tunel, pentru a ajunge din nou pe creastă, deasupra, există două variante: a) în continuarea tunelului, pe un brîu de iarbă pînă-ntr-un pîlc de jnepeni şi de acolo la dreapta în sus pînă în creastă şi b) din mijlocul tunelului printr-un horn stîncos ce se face în tavanul acestuia, urcînd pe verticală. Ambele variante sînt mai frumoase, mai bogate în imagini şi peisaj decît hornul urcat iniţial.


/Notă la subsol / Jenică Rădulescu, inginer şi vînător din Buşteni, se tot întreba: cum de dispar, deodată, caprele din Valea Seacă a Caraimanului, fără să fie văzute trecînd creasta?

Secretul era tunelul... (n.a.).

Mulțumită siteului BucegiiDinBusteni (toată stima administratorului!), am descoperit în imaginile istorice reproduse de el pe ”inginer Jean Rădulescu in biroul său de la Fabrica de Hârtie”.


Bănui că este vorba de aceeași persoană, cu cea pomenită de înaintașul nostru.


Rădulescu apare și într-o a doua poză (acolo, enumerați probabil de la dreapta la stînga): „10 Mai 1939 – pe stadionul de la ”ȘURĂ” /.../ N. Dumitrașcu, Plutonierul Dumitru, Ing. Jean Rădulescu, Notarul Ion Șupială, Dr. Lazzaro, Carol Schiel și Constantin Claponi, toți in uniforma F.R.N.”

link 1


link 2

PS
La 2016, ocupația de vînător are o conotație proastă.
Nu și acum o sută de ani.

Chiar și acum 40 de ani rîndurile unui montaniard Aristide Stavros nu constituiau cap de lume (chit că subsemnatului nu-i arde vreodată a-l imita).





































luni, 28 decembrie 2015

ISTORIE. ÎNTÎMPLĂTOR TRĂITĂ. . 22 decembrie 1989.

22 DECEMBRIE .
1989.
Și văzut de acum.
.
Știți vorba unui chinez mărunțel...:
„Să te ferească Domnul a trăi vremuri interesante!..”
.
Este drept că te duce apa, spre miezul acelor vremuri, dacă tot ai nimerit prin preajmă...
.
E greu a descrie starea personală din noaptea anterioară, cînd se auziseră împușcăturile dinspre centrul Bucureștiului (eu locuind atunci la Piața Iancului).
Dimineața, la un 8 (ora), 'ață' fui spre spre locurile bănuitei confruntări. Se și comunicase - reaud acum, într-un documentar, fragmente din informațiile transmise de la „Europa Liberă” despre morți.
Sentimentul de bază îmi era: „dă-o d... de treabă” Așa nu mai poate merge!”.
.
Afară am văzut că nu eram singurul cu așa idei.
.
Inițial, ne-am deplasat cu capul cam jos, și pe trotuare. Nu alcătuiam un grup. La intersecția actualului Carol (pe atunci Republicii) cu Moșilor, pe acesta din urmă venea un grup mare. Și chitit pe Ceaușescu.
Să fiu iertat, dar nu mai știu ce scandau...
Nu prea-ți arde atunci a reține, toată ființa fiindu-ți doar pe senzori. În a-i asculta, nu și înregistra.
Eram mulți, dar sentimentul se afla destul de apăsător. Mergeam indiscutabil spre un loc sinistru, unde căzuseră oameni, iar în același timp era foarte posibil să dăm ochi cu cei care uciseseră...
La vremea aceea nu știam nimic, cum ar putea să arate lucrurile, în Centru... Dar te ducea apa. Într-un șuvoi mare și tensionat.
La Piața Rosetti, mai țin mint doar că a fost bruscat un cetățean ce fotografia. Nu știu ce hram purta: de-al autorităților ori simplu cetățean... Eu unul am evitat să iau de acasă aparatul foto. Cum la plecare anticipasem a merge doar să casc ochii (nu mă așteptam la așa coagulare, cum întîlnisem în drum). Or, una era să treci pe-acolo, alta să faci poze - de-a dreptul crimă în situațiile delicate, în vremea comunistă.
.
În fața Ministerului Agriculturii ne aștepta un cordon de militari. Cu armele îndreptate spre noi.
Nu-i un sentiment plăcut, chit că nu s-a ajuns la a provoca soldații. La un moment au tras în aer (de vreo două ori, finalmente?). Ești însă atît de băgat în priză, încît nu s-a pus problema fricii. N-a făcut nimeni un pas înapoi.
.
Întreaga față-n-față a cuprins îngenuncheri, ”Tatăl nostru”, „Deșteaptă-te romăne”, „Și voi sînteți români”. Mi-i bine întipărit în minte cîte un soldat care izbucnise în lacrim, dar și 'majurul' care se plimba fioros printre cătane.
De partea noastră, am admirat o femeie curajoasă, cît și calmă. Vreo 40 ani, destul de plină și emanînd destupare a minții. Parcă mai fură unul-doi inși la noi, cu invitații spre militari, de a trage în pieptul pe care și-l descheiaseră de haine...
.
Mă credeți sau ba, mi-a plăcut să stau în primul rînd. Pericolul rămînea măricel, dar instinctul n-a dat oridin de fugă ori măcar de repliere.
La un moment dat, cordonul (care avea în spate TAB-uri) s-a dat la o parte.
.
Sentimentul mării de oameni ocupănd Piața Universității fu aparte, dar mai puțin de-reținut decît precedenta fază.
Parcă aici ne-a arătat cineva urme de sînge, în dreptul clădirii Universității.
Acolo, ne-am unit cu 'fluvii' umane asemănătoare, venite dinspre sud, respectiv vest.
.
Alt cordon la gura străzii Cîmpineanu de azi. Șuvoiul, oprit pe acolo, a curs spre strada Dem Dobrescu de acum. Alte parlamentări. Aici, parcă în față erau două TAB-uri - m-a urmărit ceva timp figura unuia dintre conducătorii acestora.
Mai puțină tensiune însă ca la precedentul baraj - poate și datorită 'antrenamentului' căpătat.
.
Și aceștia s-au dat la un moment dat în lături, retrăgîndu-se încolonat (militarii...) spre zona din spatele Comitetului Central.
.
Cît am trecut pe strada Onești - de-atunci - parcă nu se pătrunsese în C.C.
Nici nu părea cineva interesat de asta, dintre inșii din jurul meu. Mai important va fi fost dobîndrea libertății, aceea de a merge unde vrei.
Sentimentele au fost tot timpul vehemente, dar în vreo reamintire a lor trebuie să fii atent a nu interfera cu ce ai aflat în anii următori....
.
DE PRECIZAT LA FINALUL ăste fugare rememorări că nu am avut - atunci - speranțe care să fie dezamăgite apoi (minus ziua de 29 ianuarie 1990, dar am ingurgitat dezampăgirea).
.
Era deja imens că scăpam de nebunia comunistă - la care nu visase nimeni în anii anterori.
NU REGRET că am apucat vremurile comuniste.
Una, pentru că erau totuși dinspre.finalul Nebuniei.
Apoi, pentru am azi termen de comparație.
E infinit mai bine, acum...

duminică, 27 decembrie 2015

VIAȚA. FAMILIE. O revedere de Crăciun, 2015.

SĂRBĂTORESC CINSTITUL Crăciun...
cu doi dintre băieții mei, acum familiști în floarea vîrstei.


Unul m-a făcut acum niște ani bunic.

Nora așterne (și) azi de-o masă nemaipomenită.
Sub bradul lor, sumedenie de pachete, inclusiv pentru bunicul imperfect.
Care l-a moment dat și-a avut despărțit drumul, de al mamei lor.

La un moment dat, se pune de-o convorbire pe Skype cu pomenita fostă soție a mea și născătoare a lor. Dumneaei se află în Italia.

E un moment la care mă simt brusc precum într-un anumit folclor, să-i spun medical. Parcă-s aburul ce părăsește corpul recentului decedat, iar de la cîțiva metri privește detașat lucrurile...

Deasupra plăcutului schimb de gînduri bune în chestiune (e acolo și fiica-mi vitregă, soră bună și plăcută a băieților) realizez că toată acea societate decurge - de-a dreptul fizic - dintr-o mică nebunie de tinerețe.
Din înfierbîntarea (prelungită aproape zece ani) a doi tineri.

Aiureala aceea (altminteri onestă și plăcută lui Dumnezeu, ca să mă exprim precum în lucrări de suflet) a născut mulțimea cu picioarele pe pămînt, ce sporovîiește cu mama, aflată în Italia...

AȘ MINȚI să ascund că doamna cu pricina mă tulbură și azi...


Viața.

















marți, 17 noiembrie 2015

ISTORIE, Film „25 ani de cătățătură în Carpați (1950-1975)”, al dlui Roland Welkens


Vă semnalez aici existența filmului (în două serii) 
 „25 ani de cătățătură în Carpați (1950-1975)”, al dlui Roland Welkens.



https://youtu.be/4N5pk0mOMMU



... precum și a imaginilor reproduse de acolo.

Dl Welkens a făcut parte din echipa (cap de coardă: Alexandru Floricioiu, celălalt echipier: Norbert Hiemesch) care a cucerit Fisura Albastră, pe calea directă, în 1955-56.
El a plecat în 1978 în Germania (motiv pentru care nu e pomenit în 'biblia' „Pe cretele Carpaților”, 1984), unde locuiește și azi.
.
Mulțumesc pe această cale autorului filmului, cît și dlui Radu Ștefan (pe care l-am cunoscut la cercul montan de la Schiller Haus, din București). Dînsul mi-a oferit DVD-ul cu acest material, plus o scrisoare pe numele său din partea dlui Welkens.
.

MAREA MEA RUGĂMINTE.
Adresată confraților montaniarzi mai în vîrstă, și nu numai.
Dacă puteți recunoaște persoane și locuri din imagini, rog mă completați - la fotografia respectivă.
Eventual... dați mai departe, către cine bănuiți că ar putea contribui o asemenea necesară 'luminare' a generațiilor mai tinere.



PS

Videoclipul are o deformare a raportului laturilor pe care nu m-am priceput a remedia.

Puteți descărca filmul, iar apoi seta corespunzător la redare.