joi, 9 octombrie 2014

Elisabeta Rizea, susșinătorii și iuțeala de mînă


SPORTUL E SIMPLU.


articol.
.
Creezi din condei un sfînt, apoi te vîri sub pulpana lui, ca să fii și matale mai breaz, în ochii contemporanilor
.
Cu cît acela este mai sfînt, cu atît poți să minți mai fără jenă, iar deseori afirmațiile să nu aibă - totuși - noimă.
.
Mi se pare tupeu chestia asta, că atitudinea Ecaterinei (dacă privim lucrurile mai destinși, vom avea surprize, oricum, colo...) egal români.
Priviți și dvs. ceva mai temperați situația.
Cu ce ocazie te pui tu: egal românii (altminteri, apreciez că pui la fix acolo ideea de sînge - ce poate tulbura mai mult?...)?
I-AI CUNOSCUT, i-ai sondat măcar în parte pe aceia?
Apropo. Cît a ieșit din satul ei Ecaterina Rizea?




Faptul că figuri precum cele din imagine îți trezesc multă compasiune
nu mă îndepărtează de la fondul problemei.

La Elisabeta Rizea, iuțeala de mînă e cheie a succesului.
Ia uitați-vă ce zice prin alte părți:
.
„Trei zile dacă mai trăiesc, da' vreau să ştiu că s-a limpezit lumea.”
Am sucit vorba asta pe multe fețe.
Eu nu-i văd 'capul'...
.
Văd doar două pastile ce tulbură mult în adîncul nostru, e vorba de ultimele trei zile de viață, respectiv de limpezire (a se citi: ajungere pe dorința noastră) a lumii din jur/a Universului.
Inconștient, avem senzația c-acela realmente poate gestiona atari finețuri rude cu infinitul...
.
Cînd vorbe ca astea sînt acceptate pe Scena minții noastre, s-a terminat cu rațiunea. Cazi pe spate (mai ales dacă emitentul pare unul cu greutate - mă refer la întregul filon Media care îl cultivă), ba devii și agent Smith, propovăduind de acum tu minunăția.


vineri, 26 septembrie 2014

Un montaniard român și limuzina blindata de la Hitler



Un bun prieten spune că am obiceiul tăiatului de fir în 64.
Treabă pe care nu o găsește dintre cele mai deștepte și folositoare.

Mi-e dificil să mă pronunț, asupra înclinației respective, de-i bună sau rea.
Cert este pe moment mi-i greu să mă dezbăr de dînsa. Mai mult, purced mai jos la o joacă în sens invers, adică din 64 de 'ceva' caut să adun de-un fir - sper interesant cititorului.


La un moment dat, în primii ani ai pasiunii mele pentru coclauri,  am cunoscut mai mulți înaintași, ce-mi puteau fi – din unghi al vîrstei - bunici. Bătuseră munții între cele două războaie.
Între ei, făcută fiindu-mi cunoștința de către Niculae Baticu (1909-1998), se afla și sinăianul Florin Ștefănescu (1909-1992). Nu a avut rezultatele alpine ale unora dintre cogeneri, dar era o prezență mai mult decît agreabilă, motiv pentru care mi-a făcut mare plăcere să-l frecventez, în casa lui de pe Calea Prahovei 28 (centura localității).

Mai ales în serile de anotimp rece, gazda mea se apuca de povestit, iar subsemnatul de căscat gura.
A bătut potecile Bucegilor din copilărie, ajungînd inevitabil și la casa Turingului de la Peștera - de unde am o fotografie cu dînsul (colecția Al. Beldie). S-a apucat și de alpinism, în ceea ce s-ar numi valul al doilea (dacă nu al treilea...), în sensul că suia trasee pe care alții le descriau în Buletinul Alpin. Așa s-a dus de pildă pe Picătura, de unde a coborît cu peripeții, atît la rapelurile de sub vîrf, cît și în cele de pe Albișoara Strungii (unde l-a apucat noaptea).
S-a nimerit să iasă  din valea Colților, în strunga acesteia, taman cînd Baticu tatona peretele la 20 octombrie 1935, pentru a se angaja în vizatele Furci. Atunci a pornit savuroasa atenționare: "Măăă, nu pe acolo-i drumul, dă-te jos!"  (Nu mai prejos a fost o a doua zisă, peste un timp și din același loc, de data acesta aparținînd lui Nini Parhon: "Hei, ăla e peretele lui Comănescu!", urmat de replica "Eu credeam că-i al Eforiei (Spitalelor Civile, proprietarul muntelui, n. MO)!"

Ștefănescu ajunge în epocă secretarul secției Bucegilor, din Turning-Clubul României.  După vreo trei ani, la 1937 mai exact, pentru că soția-i suferindă avea nevoie să stea la altitudine, devine cabanier la Casa Cristianul Mare a pomenitei asociații turistice.
Venirea războiului îl va găsi între bărbații concentrați de Armată. La un moment dat, datorită prestației de la Cristianul Mare, cineva se gîndește să îl ia la vila Președinției Consiliului de Miniștri de la Snagov, ca administrator. Este locul unde prefera să tragă conducătorul Ion Antonescu, după debutul bombardamentelor aliate asupra Bucureștiului. Mai vîrstnicul meu prieten mi-a relatat mai multe despre mareșal, inclusiv despre plimbările îngîndurate ale acestuia prin pădure.
Între altele, Ștefănescu mi-a spus despre mașina blindată primită de Antonescu de la Hitler. Care fiind grea, a necesitat înălțarea postamentului de beton. Numai că așa nu a mai fost îndeajuns ușa garajului, ducînd la modificarea ei. Sinăianul povestea într-un mod inimitabil asemenea întîmplări, cu o candoare copilărească ce-mi plăcea teribil.

Peste mulți ani, mai exact acum cîteva zile, am dat la bibliotecă de o carte a fostului șofer al lui Hitler (de fapt, responsabil pentru parcul auto al acestuia), Erich Kempka la nume.
Acesta din urmă a inițiat – oarecum discret - construirea unui automobil blindat pentru Fuhrer, care la izbucnirea ostilităților a fost mai mult decît util. Hitler a simțit apoi nevoia de a cadorisi și altor lideri aliați Germaniei cîte un asemenea exemplar de mașină. Primul beneficiar a fost finlandezul Gustav Mannerheim, care a primit un Daimler Benz 150. Livrarea se făcea personal de către Erich Kempka.
Atenții asemănătoare au primit spaniolul Francisco Franco, norvegianul Quisling, regele Boris al Bulgariei și Conducătorul României. Ca un făcut - la vremea cînd limuzina ajuns în București - Mareșalul era ținut la pat de o gripă, dar a ținut să preia chiar a doua zi de la Kempka valorosul cadou – despre care îmi vorbea Florin Ștefănescu.


Notă. Florin Ștefănescu este în poza de la casa Peștera cu brațul drept ridicat.
În ciuda a ce s-ar putea deduce de aici (apartenență pe moment și în veci la extrema dreaptă), va fi fost un moft de moment (avea nici 20 de ani, atunci).  Toate celelalte informații pe care le am despre dînsul - inclusiv flerul meu – nu-i atribuie vreun interes politic, înainte ori după deceniul cinci. Nu a făcut închisoare în perioada comunistă, precum mulți dintre cogenerii montaniarzi.