marți, 28 iunie 2016

Considerații tembele despre ură.

Tare lesne ne pornește ura, spre careva...
.
Așa voiește dumneaei, Firea umană.
Iar eu nu țin a mă certa cu dînsa.
.
.
Să urăști pe cineva...
.
Oare de ce nu se organizează simpozioane pe subiectul acesta?
Sesiuni de comunicări.
.
”Ca să nu dea idei, domnu Ordean...”
.
Eu unul nu cred că s-ar dărîma ceva - prin Cer ori mai jos - de-am medita cine e Ura și ce vrea ea de la viață.
Și unde se ridică vreunul și cuvîntă: „Io cred că ura e însoțită de sentimente ca ăsta... Te ia de la inimă cu un fel de așaaa... Nu știu cum să mă exprim, stimabililor...”
.
.
PS
Ședeam de vorbă cu o rudă apropiată și mă minunam/speriam de cîte bestii se porniră taman atunci, spre bietul om din fața mea!
Cel mai sănătos este a comunica (sper că nu sosește sfîrșitul lumii, cu așa prilej). „Uite, coane, ce nenorociri umblă prin suflet de român... Zi și tu!”
.
Ca un făcut, nici respectivul eu-i interioricește foarte departe. dar ne străduim amîndoi să 'dăm frumos'.
.
Să vedem ce iese...

luni, 27 iunie 2016

Posteritate (montană). A altora, a noastră.

I

Teoretic, mi-i lipsă de modestie mai jos.
.
Am momente în care imaginația se apleacă asupra ideii relatărilor privindu-mă, după ce nu voi mai fi.
În context, paarcă aș avea probleme să-mi văd puse în cont scrise precum cele de aici.
https://sangealb.wordpress.com/…/walter-kargel-91-de-ani-t…/
.
Mi-o fi timiditate la mijloc, sau vreun refulat dor de osanale și mai mari - nu știu exact...
Dar nu mi-ar plăcea să mă văd țintă a ceea ce eu consider limbaj de lemn.
.
Parcă aș prefera să mă descopere singuri unul-doi. Căci la zece rezonanți-la-fel nu pot spera, ar fi prea mult.
.
Cred, și-i probabil vina aritmeticii ideilor, că-n baza unui text 'social' nu poți fi decît superficial cu tipul pomenit acolo.
Este drept că-n paralel vreun interes prea mare pentru cineva poate duce la un măcar teoretic băgat prea tare în suflet...


.
II

Apropo de laudatio-uri montane.
Mă amuz deseori de stadiile pe care le-a traversat - ca percepție socială - un Niculae Baticu.
.
Nu spun că subsemnatul apucă a se ridica la zecime din performanțele alpine, umane ori editoriale ale lui nea Nae. Dar de-o paralelă tot ne e...
.
Pînă la Revoluție, părintele Furcilor era oaie neagră rău. Este drept că acea culoare îi era din plin proprie cerului gurii. și nea Baticu a lăsat-o mai moale, ca un om care de-acum avea ce pierde (colaborare la CAR, la revista acestuia etc.)
.
După aia, lucrurile s-au schimbat total. Au apărut băieții cu periile - admiratori ori neutri luați de val.
Aș minți să spun că bunul meu mentor și-a avut schimbată traiectoria, din așa ceva. Dar nici nu i-a luat cu huș, ca om politicos ce se afla.
.
N-am idee de-o ajunge vreodată sub reflectoarele vieții montane, dar aș avea oroare de gîdilături în sensul celor din textul lui Mihai Vasile.
Am să vă spun și de ce.
Prefer un egal, cu care să schimb idei (sună sec, fals?), decît un tip care - onest în sinea-i - are nevoie a se prosterna la o statuie.



PS
Nu știu cum privesc alții laudatio-urile.
Eu văd deseori în ele o fragilitate, aceea de a nu putea însăila acolo măcar un lucru neutru, cu atît mai puțin condimentul unei erori prin viață. Care l-ar trece între oameni pe acela, dar l-ar scoate (probabil fulgerător) dintre idoli.
Se pare că prezentările cu-de-toate sînt prea mult pentru anumite minți...
Teoretic, eu-s ăla răutăcios spunînd astea. Dar mi-i chiar vină, dacă asta e realitatea?

Amuzante poate, despre munte

Vorbele mari și sociale.
(de pildă acelea despre înaintași).

Se vorbește la mare stimă despre respectivii, dar dacă e să mărturisești că-ți imaginezi - domol - ce-ar fi să faci cu vreun Mare în preajmă (altminteri răposat, ca toți eroii), lumea se uită strîmb la tine.

/... De ce mi se pare mie că mai toate ideile ce coagulează masa membrilor unei societăți sînt puse în practică (minus cîțiva chitiți) destul de superficial?
La o adică, nici nu contează dacă matale nu dormi noaptea de spusele lui Cutare din Ibricul (sau Cana) Galileii,ci semnalizarea că respecți un lucru comun, stabilit de mai marii Obștei... /
.
Dincolo de măricica inadaptare a subsemnatului la traiul în societate, cred că-s un tip cu picioarele pe pămînt (unii spun că prea mult chiar, căci le stric deseori cheful de viață...). Cu toate acestea, am moment în care îmi place a intra oarecum în contact cu trecutul, cu oamenii lui.
Treaba asta se petrece cu confrații montaniarzi, care trăitără și urcară prin zonele dragi mie.

Mi-amintesc acum amuzat, la un drum prin partea superioară a Hornului Coamei, cum m-apucasem a face apelul, precum între legionari. „Cutare!” „Prezent!”.
Era vorba de interbelici, dintre cei care călcară (printre) întîii locurilor. De pildă Nicu Comănescu ori nea Nae Baticu.
.
E un sentiment să știi, să simți că niște tipi la fel de în carne și oase ca tine au trecut pe-acolo, prin acel uluc. Că au respirat, transpirat, gîndit. Taman ca tine, la debut de mileniu trei.

Ieri, pe cînd am abordat săritoarea Rîpei Mari de deasupra Brîului Acelor, mi-a fost imposibil să nu-mi amintesc a fi fost aceea unde a căzut și s-a lovit nițel nea Radu Țițeica, la întîia ascensiune cunoscută a văii.
Meditam totodată, la obîrșia văii, cum vor fi arătat cei din respectivul grup, ieșiți între Ace. Un Șerban Țițeica sau Ion Cantuniari (ori vreun Gh. Mironescu jr, jurînd probabil să nu mai calce în viața lui pe-acolo!). Vremea era infinit mai plăcută decît în zăpezișul timpuriu care le-a marcat drumul - acum 90 ani - , dar locurile sînt la fel. Can prin aceeași iarbă le-au trecut bocancii ornați cu tricunii ('măselele') la mare modă în epocă.
.

Ziceți și dumneavoastră cu ce pot să-și bată capul unii!...
.

PS

Pornisem ieri pe iarba de sub Ace, către Brîul omonim și-mi stătea gîndul la urmarea turei din 1926. Nu am la îndemînă relatarea lui R. Țițeica (care s-a ales cu o cicatrice sub ochi pentru toată viața), că mamei nu i-a zis seara ce și cum, dar i-a mărturisit tatălui, profesorul Gh. Țițeica (altminteri om de treabă, care semănase cu mîna lui virusul, căutînd de pildă împreună misterioasa Portiță a Caraimanului).

Mi-s simpatici și chiar dragi - fără să pun de vreun spiritism...








 


.
PS

Asemănător, și privind de la cort Valea Cerbului spre Omul, la apus, mi-am amintit că un Mihai Haret se uita cîndva după discul soarelui, ajuns pe coama Pietrei Craiului.
De acolo, mintea a zburat la o formulă a fostului lider al Turing-Clubului României. Care, la 1938 parcă, arăta așa: „În al 54 an al vieții mele și al 40-lea de alpinism...” (nu luați foarte în serios ultima cifră...).





Și mi-am dat seama că, pe nesimțite, am ajuns și eu la etatea cînd se pot face asemenea bilanțuri.
Este drept că n-aș bate așa tobă, nici altora, nici mie...

miercuri, 15 iunie 2016

Aniversare, de tură montană.

MAI ALES cînd aduni ceva anișori (se zice că e o treabă inevitabilă...), venirea datei cutare a anului se raportează scurt la o alta din trecut..
Așa trimiteri îmi sînt îndeobște legate de munte, dar nu numai.
.
La un 13 aprilie, mintea fuge la întîiul meu mariaj, mai exact la consacrarea lui civilă.
Un 29 septembrie e aniversare a unei ture aparte (și demult) în Colțul Mălinului.
.
Legat de 15 iunie cel de azi, relația se face (delicios...) cu un drum în Valea Seacă a Caraimanului, alături de amicul (fie și doar pentru o vară alături, în drumuri de munte) Vlad Seabrov/Seabru.
.
Cînd Bucureștiul se va fi sastisit de zile caniculare, Seaca regalează cu mers pe zăpadă, plus vedere din unghi aparte a Crucii Caraiman.






Mai apoi, dibuirăm drumul spre Țancul Uriașului, sosind pe creștetul îngust al acestuia.







Deși par luate pe loc plan, următoarele două imagini sînt de pe Țancul Uriașului...



Vreme fiind destulă (veneam cu trenul de noapte), a fost vreme de cules rododendron (da, posed acest urît obicei - vă invit la un ceai... Refuză careva?). Amicul Vlad e în poză cu ceea ce se numea în epocă 'pungă - de plastic - de un leu'.






Pentru că timp rămăsese, din preajma Portiței (unde urcasem pe Valea lui Zangur) ne-am dus în Creasta Picăturii.









Rapel în Hornul I, din fața Hornurilor.


Nu mai știu exact pe unde am coborît în Valea Albă de acolo, dar mă pot uita în însemnările vremii... Din poze reiese că urmară rapeluri pe Fața Înaltă...




... deci am urmat Albișoara Turnului. Varianta (mai rapidă) prin ceea ce am numit Vîlcelul lui Cantuniari am descoperit-o după doi-trei ani, parcă...
.
PS

Nu aș regreta în exces trecerea timpului, respectiv ușurința deplasării prin abrupt de la 1985 (comparativ cu acea de azi).
Sînt perfect conștient - chiar ateu găsindu-mă acum - că a fost o chestie de baftă, a nu fi pățit nimic în atîtea ture deloc simple. În context, și aducîndu-mi aminte abia acum, la unul din firele Secii unii dintre noi a alunecat pe zăpada de-acolo. Cu multă baftă s-a oprit nu departe (30 metri?). Sentimentul unei asemenea plecări e sinistru, fie că îi ești protagonist, fie coleg de tură. Nu am vrut aici a completa prăpăstios anterioarele. Pur și simplu, minunate și neminunate au făcut partea din acea viață. Care mi-a făcut frumoasă Viața deceniilor-de-mijloc (ba și cele de mai tîrziu...) .

sâmbătă, 11 iunie 2016

MUNTE. Cantonul Schiel/Jepi, ieri și azi.


ACUM CÎTEVA SĂPTĂMÎNI am urcat via auto la Piatra Arsă, din Bucegi.
Pe o vreme închisă, a rămas de umblat prin jur doar pînă la Canton Jepi (cîndva, Schiel).

Legat de el, mai ajunsesem aici în urmă cu vreo patru ani. Era lăcătuit, minus o fereastră de la (aș numi) pivniță - altminteri cu intrare de la nivelul solului.
Gunoaie la greu, acolo.
Nu m-am aferat în exces: așa o fi în ordinea lucrurilor, ca dumnealor să se adune.













De la ultima vizită, interveniseră două noutăți.

Între timp, căsuța fusese vîndută de proprietar (municipalitatea Bușteni).
Poate ca urmare a ultimului proces, ușa de la pivniță era deschisă (ulterior, am văzut că și intrarea propriu-zisă a fostului canton era liberă...).

Din subsol (unde am intrat din motive dejun în afara ploii), am descoperit că se poate sui la nivelul superior. Acolo, mizerie și degradare multă, dar asta nu a împiedicat un pasionat de istorie ca mine să alerge cu gîndul în trecut

Am trecut mai repede peste amănuntul că locul e ridicat la doi ani după construirea funicularului Bușteni - Valea Ialomiței (1908, 1910 - ultima cifră descoperind-o abia acum pe zidul cantonului)...










(imagini din colecțiile Baticu, Beldie și Cîrlig Stoenescu)


... mintea oprindu-se pe două momente dramatice.
Ele țin de interbelic, mai exact de ture hivernale.
Relatările aparțin lui Niculae Baticu, respectiv Mircea Eliade.







Fie și pomenindu-le în ordine invers cronologică, în primul caz autorul „Amintirilor unui alpinist” e martor (la 29 iunie 1929) la eforturile de resuscitare a unui turist pe care temperatura scăzută din noaptea precedentă îl adusese în pragul morții.

Baticu scrie astfel, rîndurile sale despre încăperile cantonului fiind utile în a le identifica pe teren, recent:
„Cantonul Jepi, construit de fabrica de hîrtie odată cu funicularul ce avea să transporte lemnul, materia primă, de la Brăteiu şi de pe cursul Ialomiţei, adăpostea muncitorii care trebuiau să supravegheze şi să dirijeze bunul mers al funicularului. El era folosit la nevoie şi de turişti, pentru adăpost. Stă atîrnat pe margine de munte, asemenea cetăţilor medievale, fiind compus din parter, pod şi pivniţă, cu terasa din spate de care am vorbit, şi ea atîrnată.
În faţă, intrarea se face pe o scară cu patru trepte şi are două ferestre, una în stînga uşii şi cealaltă în dreapta. Pe faţa dinspre sud se văd două ferestre la pod, una la camera cantonierului, iar la pivniţă o uşă şi o fierăstruică. În partea stîngă se află lipită de canton o altă construcţie mică, numită „Casa naturaliştilor". În faţa cantonului era o gheretă unde, printr-o ţeava, curgea un jet de apă rece, captat printr-o conductă de la un izvor de sub Babele, de unde, mai tîrziu, se captase apa şi pentru casa din şaua Caraimanului. Astăzi nu mai funcţionează nici una din aceste captări.
Interiorul cantonului, format dintr-o încăpere mică, o săliţa, avea trei uşi, care duceau: la dreapta — în camera cantonierului, în faţă — în camera rezervată familiei Schiel şi funcţionarilor mai mari ai fabricii, iar la stînga — în camera rezervată turiştilor. Cînd mergeai mai des şi te cunoşteai cu cantonierii, mai dormeai şi în camera rezervată familiei Schiel sau în cea a cantonierului. Camera turiştilor era „mobilată" cu un prici mare, cu cetină debrad în chip de saltea, iar pentru acoperit se afla la îndemînă o cergă mare, dar cam nespălată. În cameră se mai găseau o masă mare din brad, două bănci şi o sobă din cărămidă, care scotea fum mult şi dădea căldură puţină.
[...]
Cît am stat acolo, omul acela nu şi-a revenit. Ni s-a spus, a doua zi, la coborîre, că, după ce s-a trezit, totuşi, din starea aceea, a fost adus la Sinaia de unde a plecat la Bucureşti. Am aflat şi povestea lui: era salariat la Banca elveţiană-română, a venit în excursie pentru două zile, însoţit de un prieten; au călătorit în acelaşitren cu noi, dar s-au oprit la Sinaia, de unde, neţinînd cont de semnele vremii, au urcat pe piciorul Pietrei Arse. Se pare că mai fuseseră pe munte şi cunoşteau oarecum drumurile. Cu toate acestea, cînd au ieşit în platou, în loc să se ducă la cantonul Jepi, s-au îndreptat direct către cabana Omul. La vremea aceea nu existau pe platou alte adăposturi, decît cabana Omul, cantonul Jepi şi baraca de pe Caraiman, unde locuiseră muncitorii care au ridicat Crucea eroilor. Era noapte, ploua şi bătea vîntul. Mergînd spre Babele, cei doi au întîlnit mai întîi ploaia transformată în lapoviţă şi ninsoare. După un timp, muntele se acoperise în întregime cu zăpadă, începuse chiar să viscolească. Drumeţii nu mai vedeau nimic împrejur, îmbrăcămintea lor, udă, a îngheţat, încet-încet, devenind o adevărată „platoşă de gheaţă". Cînd şi-au pierdut simţul orientării, nu mai ştiau poteca spre Omul. Au hotărît să se întoarcă, cu gîndul să meargă la cantonul Jepi. Din nefericire, dezorientaţi din cauza furtunii, epuizaţi, n-au mai găsit cantonul. Au întîlnit în cale o baracă. Au intrat în ea, dar aici, nemaifăcînd nici o mişcare, i-a învăluit repede frigul. Unul din ei,elveţianul, mai slab fizic, a fost prins de simtoamele morţii albe. Spunea că îi este cald, voia să se dezbrace, să iasă din baracă, să se răcorească. Celălalt [vezi notă reprodusă mai jos, n. MO], careera conştient, s-a opus dorinţei lui, dar a întîmpinat rezistenţa acestuia, între ei a avut loc o luptă scurtă şi, în final, cel îngheţat a leşinat. Dimineaţa, îndată ce au mijit zorii, tovarăşul său a ieşit din baracă, să se orienteze. Nu mică i-a fost mirarea cînd, la 200—300 de metri depărtare, a văzut cantonul Jepi. Şi-a dat seama că, în noapte, nimeriseră într-o baracă de sub podul de descărcare a materialelor, aflată puţin mai sus de canton. A alergat, a anunţat pe cantonier şi, împreună, au mers şi au transportat pe cel leşinat în încăperea unde, la sosirea noastră, îi făceau încă masaje. Au reuşit să-l readucă la viaţă abia după şapte ore de eforturi disperate...[...]Nu era nevoie de ajutorul nostru la canton, aşa că am plecat toţi trei spre Babele...”

Notă N. Baticu, în volum:
„Cu ocazia depanării amintirilor de munte, într-o discuţie la el acasă, doctorul docent Alexandru Beldie mi-a spus că ştie peripeţiile acestor doi tineri, că îl cunoaşte pe acela ce şi-a păstrat calmul şi n-a suferit de pe urma viscolului. Numele lui este Matei Dănăţoiu”


Notă Ordean:

1.
Al doilea (cel cu probleme) era Paul Buchler.
Incidentul nu-i va opri pe cei doi să plaseze peste un an, pe Degetul Roșu al Morarului, un caiet de inserat impresii.



La 1985, nu mai știu exact prin intermediul cui, l-am cunoscut pe Matei Dănățoiu - care a ținut să mă viziteze dumnealui pe mine (și nu invers, cum se procedează îndeobște). Fură una sau două vederi, după care dumnealui nu a mai dat semne de viață.
Nu am izbutit să aflu multe lucruri de la dumnealui, avea o neliniște, pe care altminteri nu i-ai fi bănuit-o din depărtare, fiind un om care se ținea bine, cum se spune, la ai săi vreo 75 ani.

Pornind de la atitudinea din urmă, am bănuit probleme de închisoare în trecut, însă abia acum am făcut o cercetare între fișele deținuților politici, adunate de IICMER. Da, dl Dănățoiu a avut nefericirea de a fi fost închis...

http://5.2.132.65/…/D%2001.%20D%20-%20Dav…/Danatoiu%20Matei/

De aici probabil și reticența (altminteri onestă) față de persoana mea...

2.
E posibil a fi fost modificată compartimentarea cantonului, în timp.


*

Pomeneam de scrise ale lui Mircea Eliade - existente în Memoriile acestuia. Nu pot afirma cu exactitate că s-au petrecut la cantonul Jepi, dar e foarte posibil .
În acest caz, lucrurile s-au terminat ceva mai prost.
„Într-o vacanţă de Paşti [...] am pornit spre cabana de la Schitul Ialomicioara. Dar înainte de a ajunge bine la Pietrele Arse, timpul s-a schimbat brusc, a început să ningă şi curînd s-a pornit viscolul Eram vreo cinci, şase băieţi, toţi îmbrăcaţi în haine de primăvară [...] Plecasem din Sinaia destul de tîrziu, şi din cauza viscolului am rătăcit drumul. Nu mai ştiu cîte ore am mers aşa, oarecum la întîmplare, prin zăpadă. Se făcuse de mult întuneric, cînd am dat peste o cabană, pe care o foloseau, probabil, în timpul verii, lucrătorii de la o întreprindere forestieră. Am spart lacătul şi am intrat. Am aprins focul, am pregătit ceai şi l-am băut cu mult rom, înveselindu-ne [...]
Adormisem, cînd ne-au trezit lovituri puternice în uşă. A trebuit să deschidem. Erau doi lucrători care purtau cu ei un mort, într-un fel de sanie improvizată. Îl aduceau de sus, de pe munte, şi, zărind dogoarea focului prin ferestruicile cabanei noastre, s-au oprit să ni-l încredinţeze nouă. Ei erau lucrători, trebuiau să fie dis-de-dimineaţă la fabrică. Dar ne-au asigurat că vor înştiinţa jandarmeria din Sinaia şi vor trimite să-l ridice. «Dacă-l lăsăm în faţa uşii, îl mănîncă lupii pînă dimineaţă», ne-a spus unul din ei, văzîndu-ne că ne codeam să-l primim. L-a aşezat, învelit într-o manta, chiar lîngă uşă. Nu cred că vreunul din noi a mai dormit în noaptea aceea [...]
Reîntorşi la Bucureşti, ne simţeam foarte mîndri de primejdia prin care trecusem.” (O fi vorba de accidentul lui Dippon, în aprilie 1925, despre care scrie şi Gazeta Sporturilor, n.MO.).