duminică, 8 februarie 2009

Religie, Dumnezeu

Metrou. Doamnă (30 ani?) citind din acele minibroşuri pioase cît palma....
E ca în Tom şi Jerry, atracţia îţi împinge ochiul acolo.

Nu am reuşit să am vreodată rezonanţă cu textele din categoria Biblie. Deşi am avut ceva momente în viaţa mea cînd mă simţeam în legătură cu Dumnezeu. Mai ales frumuseţea muntelui mă ducea cu gîndul la el...
Oarecum amuzant, şi azi, cică ateu fiind, am momente la care gura mă ia pe dinainte pe coclauri, şi spun ca altădată: "Doamne, mulţam, frumos e!". Nu mă ambalez, nu mă reprim, ştiu că-s părţi din noi totuşi de capul lor... Dacă ele vor să mulţumească, păi liber la semafor... Sper să nu ajung precum lume monahală bună, să mă iau la bice de-o scăpare... Să fie la ei acolo...

Mă întorc la textele biblice.
Privind aglomerarea de vorbe mari de acolo, de adjective astronomice, mi-am adus aminte de Gustave LeBon. Pe care nu l-am citit, dar ştiu totuşi o teorie a lui, cum că o masă de oameni ajunge iute să acţioneze precum cel mai primitiv dintre componenţi. Aici, la textele bisericeşti, am impresia că ele se adresează celui mai slab cu duhul... Acela nu poate fi dat gata decît cu vorbe mari. Întrucît altfel nu văd de ce am avea un Dumnezeu atît de limitat, încît vorbe mari la adresa-i să-l facă mat, să aibă în general nevoie (ale Dumisale frustrări) de aşa "perii"... Aici i se atribuie clar atît o fire, cît şi gesturi apropiate/identice cu ale noastre.

Nu ştiu cum de lume şlefuită continuă să spună că, Mamă!, ce text deştept e Biblia. Mă uit la el şi singura idee pe care mi-o trezeşte este aceea de îmbîcseală... Faptul că Steinhard şi alţii nu au mai putut (bineînţeles după perioada de dezmăţ din prima tinereţe...) de plăcerea Cărţii, aia îi priveşte...
Aici este un pic precum la Conu Leonida. Cînd ceva te împinge să cauţi alinare, înţelegere către Biblie, păi atunci şi nimica mişcă...

Ce ne împinge spre religie, spre biblie şi Dumnezeu?
Păi nu aş spune nimic nou, doar că eu mă străduiesc să nu fug, pe cît posibil, în faţa Răului, a Insuportabilului. (o fi psihanaliza de vină...). Căci toate nepriceputele din jur, toate fricile de ce ţi-ar putea întîmpla nu-s deloc uşor de dus..., de suportat... În această situaţie, e tare uşor să admiţi că există careva Sus...
E hazos că doar într-o primă fază omul ţine să-i urmele perceptele Celui de Sus. În rest, face ce poate... O fi oare ca la români? El se face că ne protejează, noi să-i ascultăm Vrerea?

Personal, eu mă simt ceva mai liniştit de cînd s-a întîmplat să constat nema rezonanţă între mine şi El... Barim ştiu că sînt nevoit să mă uit la Rău (iar acesta nu e diavolul), ştiu că am de înfruntat, de suportat cutare sau cutare lucru. Bineînţeles, mai sînt destul de suportat, între care inevitabila boala finală (sau căderea de la 300 metri, la munte) şi trecerea unde s-o trece. Cred că, dacă nu fugi de ele, e loc de suportabil.
Am început să pot accepta că Dincolo nu e nimic, că uite-aşa am apărut aiurea şi o să dispărem aiurea. Îmi accept micimea şi neştiinţa. Da, poate o fi sinistru Atunci (poate nu chiar aşa...), dar de ce să mă îmbăt cu apă rece că să vezi ce catralioane de ani o să vieţuiesc, eu şi celelalte sute de miliarde de oameni foşti şi viitori... Cum, vine Judecata de apoi şamd? Îndoi-m-aş! Adică a existat o clipă de viaţă terestră, pentru Întreprinderea cea Mare, vine un ceva judiciar, pune pe ăla acolo şi pe altul dincolo... Dar pe urmă?
Iar aici, dacă ai un pic de minte, nu ai cum să nu miroşi povestea destul de grosolană a Bibliei. Adică simţi ideea de poveste, de Nani, nani... în toţi porii minţii şi ai sufletului.

Aici poate îl repet pe Teodor Mazilu, dar am senzaţia că dacă trăieşti din plin pe lumea asta (şi nu e vorba de făcut de cap din plin...), e ceva mai simplu la urmă...

*

Citeam de curînd o istorie a Bizanţului - interesat mai degrabă de elenism, pentru nişte articole la serviciu.
Eee, să vezi sport acolo!... După ce fraţii creştini cei năpăstuiţi de hăla, hăla şi hăla împărat roman buni de fiert în veci în cazane smoală, păi mare grijă avură să fie ei religie UNICĂ. Desfiinţarea Jocurilor Olimpice din Grecia se datorează tendinţei 'cestea. În paralel, să te ţii luat de păr (la nu ştiu ce Conciliu la propriu!) cu ereziile. Stuchelile au ţinut scena mai tot timpul. Plebea nu se lăsa nici ea mai prejos. În Egipt, nu-ş ce nu le-a plăcut la episcop, hop l-au mătrăşit!...
Iar astea-s chestii benigne, faţă de ocupaţiile Inchiziţiei.
Toti lucrau în numele Sfintei Cruci, al Mîntuitorului.
N-am să pricep în veci de ce ăi de Sus stăteau tare pasivi la aşa îndeletniciri.
Că veni vorba, mă uit deseori la epitetele practicate în scrierile bisericeşti. E interesant, pentru un ochi mai avizat, nu doar că Dumnezeu şi compania sînt trataţi ca nişte infantili bîzdîcoşi şi amatori de tămîieri verbale, dar şi faptul că în acele rînduri se practică în stil mare Hai să ne convingem noi pe noi. Altfel nu văd rostul vorbelor mari, Preafericita, Preasfînta şamd (să nu mai vorbesc de stupizenia apelativelor la mărimile clerului).

Destul de complicat traiul alături de o mare majoritate a semenilor, convinsă de ceea ce ţie îţi sînt clar iureli, cît şi dornică să te urce în tramvai cînd nu ai chef.
Mai rău aici este că Acela de sus, dacă o exista, nu te-a înzestrat nici cu putinţa cameleonică de-a dreptul intrată în fibră de a nu lua în serios obiceiurile sociale (inclusiv cele bisericeşti). Adicătele oameni care merg la biserică, ce se declară creştini şi le au cu acestea mai puţin chiar decît subsemnatul. Eee, mie-mi lipseşte convenţionalitatea asta! Să faci de pildă nuntă mare (mă refer ca respectare de tradiţii), dar să nu ai vizibil mai nimic cu acele Percepte (chit că nu eşti nici din categoria criminalilor pioşi...).
Mai să îi invidiez!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu