marți, 25 august 2009

Personalizări de instituţii şi nu numai

I
E o tendinţă la nivelul oficialităţilor, din 1990 încoace.
Dar hai s-o iau cu începutul, adică să asociez situaţiei prezentate şi cauzele.

După Revoluţie, or fi picat ei cît au picat comuniştii, dar hăţurile mari au rămas tot în mîna unei anumite generaţii. Una care nu mai spărgea nuci de masă - vezi bancuri deocheate cu nostalgia după detenţia în Gulag -, dar ţinea beton timona în vreme ce se plîngea că-n scurtă vreme se va duce Dincolo (cei de la PNŢCD fură barim campioni la sportul ăsta, care cred totuşi că e vechi decît lumea...).
Deşi mulţi au lepădat doar părul roşu, să presupunem că atunci soseau prima dată pe culmile executive ale societăţii româneşti. Cum nu prea avuseseră loc pînă atunci de cultul lui Ceauşescu, iar totodată pentru a se disocia de excesele Perioadei de Aur, aceşti bătrînei au purces să rearanjeze România, profitînd de faptul că tinerii moemntului aveau energie şi atît.
Şi au zis acei seniori că e bine să repornească istoria siluită de comunişti taman din momentul tinereţii lor. Nu conta că e 1990 iar pe afară se practica altceva...
Un filon important al acestei tendinţe au fost ţărăniştii, care au scos de la naftalină teorii a la "Nu risipiţi voturile", "Alegeri din 46 - rezultat pe dos" şi "Ce mare a fost Iuliu Maniu". Deşi abia ieşisem dintr-un cult al personalităţii, aceiaşi l-au pus iute pe statuie pe Corneliu Coposu...

Apropo de cult al personalităţii, întreaga G.T.N. (generaţie cu tîmple ninse) revine la sistemul antebelic al personalizării de instituţii. Şcolile primesc nume de persoane, de pildă. Toate. Liceele (la facultăţi nu mai ţinea...). Parcuri. Plăci că în astă casă a locuit şi creat poetul Tancred Vasilescu.
Rău sînt, nu?
Bineînţeles mi-am pus problema cum stau eu cu invidia, de-mi vine ca osul de peşte în gît operaţia asta. Stau rău, catastrofal, mefistofelic, domnilor!,
dar hai să privim şi altfel lucrurile, ca discipoli al lui Aristotel cel doritor de adevăr cu orice preţ (pot găsi citate pe calapodul acesta iute în Biblie ori în sute de clasici români).

Nu o dată, persoanele semicanonizate astfel erau oameni ca toţi oamenii, căci dacă erau sfinţi ar fi stat la schit, cu ulcerul şi nevrozele carateristice vieţii perfecte. E ca la prezentarea recentă pe DVD a fotbalistului Dumitrache: nu poţi să-l faci erou şi să nu spui că a murit alcoolic... Ori poate nu pricep eu resorturile lui a face mai bun un popor prin minciună sau barim omisiune - tratament care, s-o recunoastem, merge si e necesar prin definitie copilului mititel...
Hai să acceptăm asta, că pe căi aspre (adică mincinoase) avansăm spre astre. Care este efectul? A crescut, după 20 de ani dumasieni, stima românului pentru elite, pentru vîrfuri, pentru excelenţe (care-s alea? Vreau să văz şi eu una, afară de Andrei Pleşu!)? Păi nu prea simt.
Era şi greu, căci 2009 au măcar 1990 nu mai sînt 1900-1940. Nu mai îs pentru că am trecut prin neîncrederea faţă de Fuhrerul local generată de Nicolae Ceauşescu, dar totodată masele largi şi teoretic de tîmpit de azi reclamă totuşi alt fel de gîdilat...

Paranteză.
Între domeniile cu întors la 1940 a fost şi scrierea cu î şi a şi sunt. le aducea fraţilor venerabili academicieni aminte de juneţea lor cînd, cu Raşelica pe genunchi...
N-avură fraţii din calea Victoriei (aceiaşi care l-au proclamat la 1985 pe Nicolae Ceauşescu preşedinte de onoare al Academiei RSR) nici o treabă cu cîţi bani mai face azi tragerea de la Rîm ori că astă sistemă nu a pătruns nici în vremea lor în păturile care animă, totuşi, limba română...


II

Legat nu de "Ces malades qui nous gouvernent" (titlul unei faimoase cărţi), ci de aceste generaţii foarte mature care ne conduc, la cîrmă este azi o altă generaţie. Are şi ea nostalgiile ei, este drept că de data aceasta pe genunchi s-a aflat nu depravata Nahmanson, ci Ilenuţa tractorista.
Dl Onţanu de la sectorul doi are marota (dincolo de cea a realegerii în post) istoriei. Bineînţeles aceea pe care a învăţat-o dînsul, nu mai spun la ce şcoală de partid... Statuia ţăranului revoltat de la Obor nu a fost dusă direct la retopit, ci în parcul delicat numit al Florilor, în cartierul cu tradiţie multiseculară Pantelimon.
La fel precum nuca în perete a aterizat un Bălcescu mai mult decît famelic între ţîşnitorile fîntînii de la Rondul Izvorul Rece. Or fi fost prea mulţi reacţionari în jur (Pake, Ferdinand, Carol) pentru gîndirea unui ex activist comunist, aici îl înţeleg pe dl Onţanu, dar ansamblul cu pricina arată ca naiba, vorba cuiva. Aruncaţi un ochi dacă nu mă credeţi. Repet, Rondul Izvorul rece, da, ăla cu bere pe măsură, dar pe latura sudică a cercului, la restaurantul omonim...

Tot generaţia cu pricina, retrasă dar cu mîinile ferm pe manete, ţine fără îndoială şi de denumiri stradale precum Piaţa Muncii, staţiile Păcii, 1 Mai, Republica, Bd. Lucreţiu Pătrăşcanu şamd.
Îi înţeleg.
E greu în tristeţea amurgului, chiar în posturi importante aflîndu-te...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu