joi, 10 septembrie 2009

Mers în abrupt Bucegi




În deschiderea unui material despre o tură pe Rîpa Zăpezii, pe www.Carpati.org, condeiul a ţinut să alerge într-un mod pe care nu îl regret, dar mi s-a părut excesiv pentru cititorul acelui site. Fără îndoială nu toată lumea se omoară după vorba lungă şi ce a mai simţit cutare în general(şi poate în exces) pe munte.
Probabil însă că 1,2 n amorezaţi ca mine de zona montană îl vor găsi interesant, motiv pentru care îl reproduc aici.




Rîpa Zăpezii,
partea inferioară,
2 septembrie 2009


I


Am auzit şi eu ca tot omul vorbindu-se despre Principiul dominoului. Fu chiar şi un film pe tema asta, dar din mai toate exemplele am înţeles că acea construcţie se dărîmă… Nu ştiu dacă se şi ridică ceva în virtutea PD, deşi teoretic nu văd de ce nu ar şi sălta ceva, dacă aranjezi deştept în prealabil lucrurile… Ceva în genul acelei bărcuţe îndelung pregătite pe care o vîră unii în sticle şi unde e de ajuns o singură manevră pentru ca velele acesteia să pară în aşteptarea vînturilor oceanului…
Na că m-am şi îndepărtat. Ce voiam a spune este mai simplu… În cazul meu, în vara asta un drum a incitat la altul, ajungîndu-se într-o a treia etapă la o tură interesantă şi pe care o voi reţine probabil mult timp în încîntarea personală.



Parcă spre sfîrşit de iulie am făcut o tură cu persoane mai puţin pretenţioase în Poiana Morarului. Par aerieni de sportul care ne uneşte aici pe site, dar tot e bine că părăsesc corturile din Valea Cerbului. În aşa situaţie omul cu scaun la cap ia masa, după care purcede la un simulacru de siestă, favorizat de vremea călduţă şi fără precipitaţii. În acest timp, omul de munte, cu vestita neputinţă de a sta locului, se învîrte prin jur…

Subsemnatul a profitat cu acest prilej de negraba situaţiei, pentru a se apropia şi a sta mai îndelung la simţit cu unele locuri din jur. De pildă, intuiam că apropierea de cele două văi (Poienii inferioară, respectiv Ţancurilor) din apropiere poate conferi simţăminţe… – cărora, de fapt, este greu să le pui o etichetă. 
Una pentru că vin din locuri unde scurgerile de vulcan nu prea se lasă catalogate, ca la magazie… 
Apoi, dacă miroşi măcar oleacă ce şi cum, parcă nu-ţi vine să baţi toba, căci lumea funcţionează totuşi după alte criterii decît ale entuziasmului din nimic ori fricii… – ca să enumăr doar două. Entuiziasmul poate trezi celorlalţi neîncredere dacă nu chiar invidie, în vreme ce frica – asta e o treabă care nu dă bine s-o etalezi… Nici nu contează că-n spatele ei este totuşi un filon uriaş de viaţă, başca faptul că, admiţînd-o, mai cureţi un pic din văgăuna pshică personală…



Mai ales Valea Poienii este tare paşnică la debuşeul ei în Poiana Morarului. Una la mînă însă, acel loc atipic chiar şi abruptistului rezonează cu un ceva din noi – asta cînd nu eşti în mare grabă prin acele locuri, pentru a ajunge la Brîul cutare, valea cutare şi finalmente la acceleratul de 7 seara.
Rezonează cu un ceva din interior, ceva pentru care natura ne-a pregătit, dar traiul în civilizaţie mai că a atrofiat astă glandă. Cum nu putea dispărea chiar în 3-4 generaţii (îi urez nici să nu o facă, am fi tare nesăraţi fără dînsa!), ea este acolo şi, aparent incredibil, rezonează brusc recunoscîndu-şi teritoriul. Nu este ca leul ce ezită, după n ani de Zoo, să iasă din cuşcă spre spaţiile libere din Africa strămoşilor…

Şi mai e ceva. Părere personală. Am impresia că în lipsa ăstei glande nu am putea rezona cu poveşti a la “Zînele din Valea Cerbului”. Adică cele care fac trimitere specială şi la natură, nu doar la buzduganul care se duce drept în cui. Ori cu scrisele aceluiaşi autor, cu adolescenţi cotrăbăind în abrupt sub îndrumarea unui vînător/cioban înţelept.

Sentimentele cu pricina m-au împins să revin în zonă. S-a nimerit să fiu însoţit de o doamnă alături de care nu puteam plănui o tură nemaipomenită către înalturi (era şi ceasul avansat la mijloc), dar puteam căsca simţurile şi imaginaţia mai amplu la locurile anterior doar intuite a prezenta o mină de suprize… De data asta nu a mai fost grabă. Am mers sub cea mai de jos săritoare a Văii Poienii… Am pus mîna pe ea, mirosit, rotit capul, tot tacîmul. Îndeobşte lumea reclamă – presupunînd că ajunge în asemenea locuri, în abrupt în general – sentimente să le zic pozitive. Identificate clar. Rereori spune cîte unul “am rămas mut…” – asta fiind de fapt amprenta năvalei simţămintelor…

O să spună careva că da’ de ce trebuie vînate, scociorîte sentimentele, de simţitul?
Are şi el dreptate, poate nu-l interesează aşa ceva, poate pe mulţi nu-I atrage sportul ăsta, mai ales că-n cursul săptămînii se străduiesc la pedalele lui a ascunde sentimetele, iar cu tratament ordeanistic riscă să-şi piardă antrenamentul aducător de foloase profesionale şi materiale…

Să adaug că omul de munte, călcătorul cu alte prilejuri ale locurilor din aminte rezonează aici nu turele întreprinse în locuri unde, din nou, trăieşti din plin. Cu bine şi rele, cu încîntare cît şi multă teamă, nesiguraţă, dar o faci la maximum. Iar asta se spune că pică bine, după cum mai spre bătrîneţe aduce o nostalgie şi ea mai cu moţ decît simpla rememorare a căpiţei cu fîn – nu spun care…

De sub Valea Poienii am mers în gura Vîlcelului Ţancurilor. Care pare să cadă în cap, dar se dovedeşte amical cu cei care îi bat fie şi în felul acesta.



Vegetaţia este verde, în jur, scocul din dreapta – pe unde ceva mai nepricepuţii pot ocoli prima săritoare – primitor ca un scoc oarecare de pădure domoală… Iar acel obstacol de debut… E ca la etern actuala vorbă libertină: “Rea-rea, da’ bună…” başca amintirile din vremuri fie şi un pic înzăpezite cînd înfruntai aici necunoscutul etern reînoit al urcuşului pe o vale pretenţioasă de abrupt…



Partea treia a drumului viza confluenţa Rîpa Zăpezii-Valea Adîncă. Pentru aceasta suim prin poiană, de fapt multă prin stînga ei, pe firul comun al văilor pomenite.



Detalii ale locurilor sînt cunoscute, dar tot voi pomeni că la un moment dat, părăsind domolul poienii, firul face un aproape 90 grade spre stînga, pătrunzînd în abrupt. De atîtea ori “în fugă” pe aici, constat că văgăuna încă amicală în care ne aflăm este mai amplă decît reţinusem. Nu-ş de ce am brusc revelaţia că m-aş afla în vintrele acestui munte, e ca un stomac la care se adună un evantai de verticale, fie ele văi sau pereţi. Deci ţişneşte şi ideea de Măruntaiele Morarului.



Negraba îmi permite aici să ies pentru prima dată în stînga – în acest canion altminteri prietenos cînd nu adăposteşte în miez de vară vreo banchiză de zăpadă tare păcătoasă prin lunecuşul la care predispune… – către o grotă. Întotdeauna, decenii am suit aici talvegul în suficientă grabă pentru a nu poseda ghesul unei ieşiri spre acea grotă. Nu este cine ştie ce minunăţie, dar este din acest loc pe care – să fiu iertat de vorbă mare!... – îl iubesc. Colega de tură mă urmează reticentă, dar experienţa trezeşte în ea o tendinţă neaşteptată, care-mi va face multă plăcere cîteva zeci de metri în amonte…



Dacă pentru a ieşi la grotă nu este totuşi mare cheltuială de efort şi timp, în locul unde se despart cele două mari văi al Morarului se abate în extrema stîngă (să-I spun aşa) un brîu. Deşi inconştient curiozitatea şi implicit dorul de a păşi pe acolo se “armează” la simpla lui vedere, nu mi-am pus vreodată problema serios să arunc un ochi de acolo. Efortul fizic este mai mare, pentru astă escapadă, după cum alpinistul am senzaţia că este atent şi la o anume cantitate de risc, de înfruntare a pericolelor şi necunoscutului pe care şi-o permite într-o ascensiune.
Bineînţeles o să-mi spuneţi că pe Cutare nu l-ar deranja să parcurgă superior şi precum Speedy Gonzales locul, iar apoi să se bată cu doar o mînă (vezi Neo în finalul primei serii Matrix) cu dificultăţile traseului propriu-zis. Cu riscul de a vorbi însă în locul altora, am senzaţia că asemenea confraţi nu au rezonanţe cu brîuri de doi lei şi inutile, adică le evită din principiu…
Este locul unde însoţitoarea mea din acea zi îmi face o deosebită supriză, pornind hotărîtă cît şi dezinvoltă pe acel Brîu al Lumii Pierdute, cum i-aş spune copiind o expresie de prin Cheile Bicazului, parcă. Am avut destui însoţitori în turele mele de abrupt, dar este pentru prima dată cînd unul, mai exact O UNA, este şi el fascinat (pe cît îţi permite asprimea acelui loc…) de aceste mici ieşiri în lateral, de aceste acţiuni supuse devizei “Pe aici ce-o mai fi?” (Radu Ţiţeica dixit, cîndva).





Pe sub Hornul lui Beldie (denumirea este absolut de moment, mai ales că nea Sandu voia astă denumire în Jepii Mici, vezi “Ani de drumeţie”, 1976, – dar acolo exista deja “Hornul cu florile”), acela pe unde pionierii interbelici au ocolit o vreme prima săritoare a Rîpei Zăpezii, Mirela trece o zonă mai nisipoasă, apoi străbate iarba acestui brîu la cucurigu…





Este clar că nu duce nicăieri, apucasem să observ instinctiv locurile cu alte prilejuri, şi în general ochiul cît de cît experimentat îţi raportează că nu iese socoteala, că mai încolo brîul nu are cum să nu fie ucis de panta locurilor. Nu spun însă o noutate, sportul nostru pe munte este unul al inutilului, cel puţin la prima vedere. În practică, după ce ne lămurim cum este cu zona, cît putem avansa, luăm un relache chiar aici, cu ochii în jur.
Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu unul mă înnebunesc după locuri noi, deşi teoretic abruptul Bucegilor, în sine, nu îmi mai este loc nou cam de multişor… Nu ştiu de ce, iar vreun nene rău mi-ar spune că vreau astfel să iau în posesie sau cine ştie ce explicaţie asemănătoare. Se poate, dar mă simt tare bine acolo, şi poate e bine să nu dau cu piciorul, căci Tanti Viaţa nu e o chestie tare darnică în locuri unde să te simţi foarte bine, mai ales după întîia Tinereţe…



O gustare, aici, bucurîndu-ne şi de unghiul nou asupra împrejurimilor.










Revenim către Măruntaie…





… acel gang imens de piatră sură, cu bolovăniş şi păstrînd o zonă de zăpadă… tomnatică… Ochiul fuge în tot acest timp spre ulucul i-aş spune pătrat al Rîpei Zăpezii, care suie uniform deasupra noastră…





. …S-a jucat el pînă acum, în tandem cu Adînca, de aici şi ia jobul în serios. Are o treabă de făcut, să suie direct la Ace, iar pentru asta nu mai ţine cont de nimic. În astă zi, îmi rămîne în suflet imaginea acestui segment al Rîpei. Care atacă aparent imposibilul (iar imposibilul!), căci alpinistul de rînd are dubii că ar putea răzbate prin încrengătura de bolovani imenşi, neprimitori, şi pereţi.



Este locul unde Principiul Dominoului armează o nouă piesă, un nou şir de piese poate: parcurgerea Rîpei.



Ideea bineînţeles germinează discret dar de neoprit. Inclusiv, să spunem, într-un vagon pentru biciclete al acceleratului care ne aduce duminică seara spre casă…




Divagaţie. Sau casetă, cum i-ar spune dtp-iştii..
Ideea de a fi parcurs o vale alpină.
Întotdeauna locul îţi este cumva nou, cînd revii peste un an, doi – nu mai vorbesc de mai mulţi, cîd te îmtîmpină un sentiment ciudat cît şi delicios, că locul îţi este familiar, dar străin. Un amalgam de contrarii psihice care este departe de a obosi.
În cazul subsemnatului, mai intervine ceva, chit că îndeobşte aşa ceva nu se recunoaşte public, iar deseori nici şieşi. După ceva decenii de umblet pe aici…





… putinţa de a urca în cap de coardă locurile m-a părăsit, anunţîndu-mă ce-I drept elegant că urmează să ne vedem în altă viaţă. Cînd vom relua trăznăile, minunăţiile de la capăt… Prin urmare, e de acceptat (dureros) şi astă limitare personală, chit că, nu spun o noutate, ne vrem forever young. Şi bineînţeles strong.


Deci M.O. (eu!) e atras de ulucul aşa şi aşa (adăugaţi dvs. epitete inegalabile) al Rîpei inferioare, dar are nevoie de cineva care să… deschidă drumul.
Fiinţa superioară (mie) este identificată în persoana lui Liviu Enache. Om nevinovat în abruptul propriu-zis, ca unul care-i în schimb peşte în apa pereţilor, mai mici sau mai mari. Minune mare, îl racolez pentru astă tură. Chit că, de cînd mă ştiu, oamenii păreţilor strîmbă din nas la a se tîrî prin săritori, deseori întuinecoase şi cu mîzgă. De înţeles, fie şi pentru că nu e mediul lor curent…
Liviu bifează în sufletul meu o a doua excepţie în zilele astea, după Mirela ieşind sprintenă pe Brîul la Nimic.


II









Vedere spre ceea ce am putea numi varianta Beldie de ocol a Primei săritori din Rîpa Zăpezii. Se folosea între războaie, probabil nu multă vreme, dar publicaţiile ulterioare au conscrat-o (dîndu-I implicit un caracter de utilitate azi). Cam aeriană însă după gustul meu - deşi am văzut-o doar la distanţă…




Ulucul cel pătrat şi fascinant (pentru minţiile alpin-aeriene) de care vorbeam. Păi, scuipăm în palme şi pornim la… deal.




O vreme ne jucăm frumos…
Ne uităm de pildă cum rămîne tot mai în vale Brîul cu Lumea Pierdută, dar şi cum ajungem către partea superioară a Hornului lui Beldie (atenţie, denumire provizorie, ca să nu spun într-una “Hornu’ ăla care aşa şi aşa, undeva pe stînga…”)..



După o vreme există posibilitatea în dreapta noastră a unei ieşiri peste mica muchie de acolo.





Din muchie poţi traversa spre Adîncă, respectiv poţi ocoli pe acolo poriunea cea mai de jos a Rîpei. Este locul unde în sus porneşte un horn înclinat, nu neapărat cu valenţe alpine clasice, dar pe care mi-a plăcut dintotderauna să-l trec între posibilele drumuri, chit că nu l-am călcat vreodată şi probabil nici nu voi avea ocazia s-o fac. privindu-l mai atent acum (după ce altădată am oscilat asupra caracteristicilor acestuia), mi s-a părut fezabil, chit că o asigurare se impune de-a lungul lui.
Scoate undeva la zona cu vegetaţie (şi pantă!) dintre Răpă şi Adîncă, aceea care se prelungeşte către Brîul Mare, în preajma căruia nu mai ales în stînga Rîpa propriu-zisă, ci afluentul acesteia Rîpa Mică. Pe aceeaşi faţă poţi intra venind dinspre Adîncă – dacă posezi neastîmpărul (blamat socialmente) de a nu putea sta mult într-un loc. Recte, pe o vale de abrupt.
Teoretic se adresează, acea variantă, şi vreunuia care o fi suficient de îndrăgostit de locuri pentru a reveni des, şi implicit de a se plictisi de turele clasice pe aici.
Mai dau odată poza hornului, cu rpecizarea că se văd la fix şi văile care îl încadrează:



De aici, ne pregătim de intrat în pîine. În amonte, Rîpa serioasă se află în aşteptarea noastră.



Nu am suprins fotografic în cel mai bun unghi, dar arată nemaipomenit îngustimea canionului văii aflat deasupra noastră. Nu reuşim să ne lămurim cum a luat naştere geologiceşte acea tăietură, cît de mult s-a adîncit acolo talvegul (vom ajunge cu relatarea acolo), fiind în acelaşi timp relativ foarte îngust. Gîtuitura contrastează acum cu risipa de spaţiu pe care şi-a permite valea pe restul parcursului său.
În fine…


Întîlnim un singur prag mai serios pe aici, pînă la Săritoarea I…




Sub care nu apucăm să ne dăm seama – ocupaţi cu alde căţărătura – cînd sosim..


Nu e de stat mult la vorbă (sau poze…). Pasajul iniţial e plin cu mîzgă, muşchi. Patinăm din plin acolo. Apoi ne putem folosi de bolovăneii încastraţi de pe parcurs.





Aş minţi să spun că nu ne ia ceva timp. Din fericire, ture repetate prin locul acesta au dus la o memorare exactă a problemelor şi implicit a posibilităţilor de rezolvare (sună cam sec sau emfatic?).






Strîngere de coardă.
Am pătruns în alt segment al văii, cu pereţi foarte înalţi. Şi de această dată nu mă gîndesc cu vreun interes la varianta Beldie de ocol, cocoţată muuult deasupra noastră, în stînga.

Ce urmează? Păi, avînd reper un alt bolovan – gazdă a Săritorii II – identificăm un gang pînă acolo (talvegul, tal + weg) ....



…şi o ceva cu vegetaţie în dreapta.


Din dorinţa de a ocoli mai comod zona de talveg imediat următoare, dar şi de a descoperi eventual ceva nou (are mare şarm aşa ceva… – te încîntă şi locul neştiut, cît şi senzaţia că mamă ce stofă de exploratori posedăm!), privesc cu mult interes acea scoacă. Sînt suficient de prudent pentru a merge pe unde ştiu, pe talveg, urînd să văd de sus dacă acel scoc şi conduce unde îmi doresc.
Nu conduce.
Cum nu am ajuns prin el, prin scoc, nu pot spune nici dacă are vreo legătură, fie şi cucurigită, cu Hornul intermediar Rîpă-Adîncă (eternele idei fixe…).

Dincolo de aceste neîmpliniri, mi-a născut simpatie acea scobitură cu verdeaţă (mascată în poza următoare)…



Pe malul opus, o variantă de capre către faţa cu iarbă ce adăposteşte mult pomenita variantă Beldie de ocol (preferaţi să discutăm despre – să zicem – manelele anului 2009?).



Cronicarul turei, în această zonă. Aş minţi să omit că, omeneşte, au existat şi momente de inevitabilă tensiune…





Un brîu ce scoate la muchia din dreata, atîta doar că nu răzbeşte şi în talveg. Da-l notez, pentru statistică, respectiv frumuseţe.
Să vorbesc şi despre aval. Aşa arată, cu senzaţia (exact) că mai jos panta scapătă…


Iar peste valea Morarului, la vecinul Bucşoi, se află pe picior de egalitate (la altitudine) cu noi Ţimbalul…



În amonte, dacă nu aş mai fi fost pe aici, aş avea senzaţia că “drumul nostru între ziduri de piatră s-a închis” – parcă lui Ion Udrişte-Olt îi aparţine versul, chit că priveşte alt munte al abruptului (Caraimanul, la Streaşina Văii seci mai exact, iarna). În ciuda acestei impresii generale, speri aici că talvegul va găsi o cale cît de cît simplă de urcuş. Aş minţi să spun că devine imposibil, dar ţine totuşi să fie luat în serios, întîi cu prag, apoi cu două săritorele cuplate, într-o zonă unde apreciem la 70 grade înclinaţia generală… Suficient pentru a fi atenţi la mişcări.
Pozele următoare parcă nu-se exact din acel loc (totuşi, nu de luat imagini ne-a ars acolo…), dar cred că au destulă tensiune…








Nu bătem recordul de viteză, dar ne simţim bine. Chesia asta, cu binedispusul, reiese şi din faptul că ne arde de bancuri, mai exact de trimiteri la faptele şi cugetările bravului soldat Svejk…
Mircea are în paralel o socoteală (tot în… cîmpul încîntare) cu o mică faţăcu iarbă ce apare aici din dreapta. O ţineam minte din cursul unei ture pe zăpadă, cînd un cîine s-a luat după noi pînă la această înălţime. A trebuit să coboare apoi, săracul (fiţi fără grijă c-am încercat să-l descurajăm, în prealabil…). Ploua un pic şi ne-am refugiat sub imensa streaşină pe care o constituie peretele văii acolo… Caracteristica locului nu mai este aceeaşi acum, în a doua zi de toamnă, dar cum bănuiam se poate avansa un pic. Nu am ratat prilejul. Mai ales că am mirosit de departe că între un stei (anterior în imensul zid compact, dar devenit disident datorită cîtorva factori atmosferici etc.…) şi perete este un mic spaţiu. Iar eu, mă înnebunesc, ţaţo, după aşa ceva.




Locul e îngust, dar după criterii inconltiente e al naibii de plăcut. Mă strecor pe acolo, cu destulă teamă iraţională că să nu deranjez ceva pe acolo şi să se lase numai un pic de tot steiul pe mine… La capătul spaţiului, pot privi în aval, dar al nabii de prăpăstios ce se ghiceşte acolo…




În talveg, Liviu aşteaptă oarecum cuminte. E suficient de bine crescut ca să nu-mi spună că tare vrea să treacă de acea săritoare care rînjeşte din amonte, de emoţii…
Ziceţi că dacă are emoţii de ce nu stă acasă? ori la o terasă în Sinaia?
Păi asta e una din definiţiile alpinismului, fie şi pe drumuri relativ uşoare: emoţii şi chef să mai vii pe acolo…



Mircea e departe de a-şi fi încheiat staţionarea. Veteranul grupului remarcă la această altitudine că din stînga vine să ni se alăture varianta Beldie… Chiar şi aici, are vreo două puncte necesitînd vizibil atenţie, ce-o fi pe ceaceaful ăla mare dintre noi şi Hornul Beldie, acela tare expus – te ia cu Tremurici, vorba inventivului confrate Mihai Haret…




De fapt, nu visasem la obstacolele Rîpei, cît la a ajunge sub astă streaşină, de unde să casc ochii aproape o veşnicie la cele din jur.
La flancul stîng, în amonte:



E, şi de aici începe o altă poveste lungă. Una din ţintele chitite (da’ chitite rău a fost o padină reperată acum vreo doi ani – şi tot observată de la distanţă de atunci – de pe stînga Rîpei Zăpezii. mai exact, am remarcat o nesfîrşită pantă verde şi domoală, într-un flanc al Nordwandului Morarului altminteri tare zvîcnit spre verticală. Contrastul ăsta m-a cucerit. De aici şi pînă la identifica ce vrea de la viaţă (vorba lui Mugur I.) acea padină, fu mai puţin de un pas. şi de o fracţiune de secundă.
Dacă nu cumva se lasă călcată de om.
Observasem eu că finalmente acea padină îşi plăteşte cu vîrf şi îndesat dreptul iniţial la lene a pantei, prin cădere verticală în Rîpă, mai exact taman unde e aceasta mai gîtuită şi mai fioroasă. Mda, nasol… Intuiam însă că dintr-.un hornuleţş răsfirat mai sus în stînga ar utea fi o cale de observare maia propiată, dacă primeşte musafiri sau ba, acea padină.
Padina Rîpei, m-am grăbit s-o numesc. (Cum, nu e frumos să arunci cu denumiri noi? Aveţi dreptate!)

Iată şi un mo tare încîntat de acele locuri.






Care e amorezat inclusiv de fleacuri din jur.





Pe moment, nimic nou întru cunoştinţe despre Padină. Mă grăbesc să-l ajung din urmă pe Liviu.



În avanpremieră, numesc patru elemente de deasupra lui.
O lespede (îi veţi vedea curînd ferestrele tare dulcici!), o lespede un pic în stînga deasupra – pe unde este depăşit un mare bolovan, ambele alcătuind Săritoarea II. Nu ştiu dacă de ultima ţine şi o chestie stîncoasă pe post de imensă streaşină deasupra săritorii…

Lespedea cu ferestre.
Spre ruşinea mea, nu le-am văzut la trecerile anterioare, preferînd un mic uluc din stînga. Străpungerile cu priciuna aduc şi dureri de cap: “Mă, Liviule, de astea scrie Baticu, iar eu le caut de mi-au ieşit ochii din cap, de n ani??”. Sînt însă numai două, şi nu treci consecutiv prin ele, cum vorbeşte nea Nae de un oarecare obstacol în Rîpa Zăpezii. ne mai aducem amintea că bossul alpin al tinereţii mele plasa problema către obîrşia văii.
Deci nu ea.
Da e frumoasă.



Şi iată-ne ajunşi la baza Es Doi.



Trecerea arată aşa. Şi ne aşteaptă.
Din mare fericire, cu stîncă curată. Altminteri am fi ucis în repetate puncte Rot Punktul.


Mergem sub lespede (mi-amintesc de poza lui Beldie suis aici la premieră, în 1933, dar nu îl mai plictisesc pe Liviu cu aşa amănunte, lăsîndu-l concentrat pentru escalada iminentă).



Încalţă apoi nişte “papuci” (înţeleg că strîng al naibii piciorul, aflu acum…) şi purcede la suiş…



Şi o ţine tot aşa. Chestia are vreo 10 metri, o fisură în stînga amabilă mai ales pe vreme bună, iar placa din dreapta e ea lisă, dar cu stîncă totuşi folosibilă, la încălţăminte bună.



Liviu depăşeşte placa propriu-zisă, unde îl aşteaptă o traversare la dreapta. O găseşte cam la cucurigu, aşa că bate o asigurare. Îi ia un ic de timp, interval în care secundul cel plictisit contemplă împrejurimile. Voi pomeni curînd ce şi cum văd.





Pe sub streaşina de deasupra capului său va trece în dreapta.
Aaa, ne aflăm în locul de maximă îngustime al Rîpei Zîpezii, de care am pomenit anterior cu oarece evlavie. Cum ziceam e, coincide cu Săritoarea II…
Apoi aduce rucsacul, mai exact îl trage pînă la pitonul dinaintea traversării. Tot acolo eu ajung cu unul în spate, fiindu-ne mai uşor să-I manevrăm apoi spre Liviu. Altfel sigur se încurcau pe undeva…




Cît am asigurat, m-am mai uitat fotografic prin jur.



Vedere aparent banală, dar de acolo pleacă o fisură în dreapta Bolovanului. După ochiul meu, are un grad III (fisura “noastră”, cam II).



În aval, e ceva pantă…



Apoi, o vedere de deasupra săritori, la traversare mai exact…



Trec şi eu în dreapta, unde e bună dispoziţie din plin…



La vale, de acolo, de deasupra bolovănoiului, arată aşa:



De aici, brusc pereţii îşi elberează strînsoarea. Şi te lasă să priveşti pînă la Ace.



Nu e de plimbare, dar credeţi-mă că tot e un progres faţă de strîmtoarea şi legarea-la-ochi de pînă acum.
În mare, chestia e rezolvată, mai ales că – văzîndu-ne lungul nasului – ne-am propus pentru azi doar partea inferioară a Rîpei Zăpezii. ba şi cu ieşire, de aici, prin firele laterale, şi nu via Principal. Asta e, lăsăm pe alţii să facă ce nu furăm noi în stare AZI (altminteri subsemnatul are tura integrală în palmares, ce-I drept cam de multişor…)
Subsemnatul e ăsta.



Iar echipa, asta:



După ce ne luăm la revedere la porţiunea din aval…



.. abordăm următoarea săritorică. Prima ei treaptă nu e simplă, dar din fericire se poate ocoli prin dreapta. Iar a doua treaptă este totuşi rezonabilă cu noi.



Ne apropiem de micul amfiteatru unde Rîpa lasă aproape concomitent în lateral doi afluenţi, Rîpa – să-I spunem a Vîntului, după strunga unde îşi are obîrşia…



…respectiv, din partea opusă (spre NV), cea Mică. Pînă acolo mai există însă o săritoare, evitată prin stînga şi obligînd chiar şi acolo la depăşirea unei fisuri.



Ăsta e amfiteatrul, bolovanii de acolo fiind proprietatea Principalului:

:

Noi optăm însă pentru Rîpa Mică:



Padina-obsesie (voi reveni la ea, ar fi fost ŞI MAI MARE aglomeraţie de informaţie dacă o abordam odată cu trecerea Săritorii II) a lui Mircea rămîne şi ea sub noi…



Depăşim micile săritori (contează totuşi la doi oameni cam, obosiţi, de ce să facem pe zmeii!) ale Rîpei Mici.





… şi curînd ajungem în Brîul Mare.



O privire aici spre Brîul Mare către est…



Apoi către cel de Mijloc…




Pe brîu, către Valea Morarului (aici în dreptul Văii Adînci)… Renunţăm la ideea coborîrii (inclusiv în rapeluri) a ultimei, dar vom avea de tras cu jnepenii de pe Brîu. Cum se întîmplă, uitasem de astă caracteristică BMM…
Ne mulţumim cu vederi spre Ace…



… sau Bucşoi



Ne mai mulţumim şi cu o bere (sau fură două?), la Gura Diham.





























50

2 comentarii:

  1. Salutare! Frumoasa tura!
    Mircea, de ce nu folosesti casca?

    RăspundețiȘtergere
  2. Am încercatr aici să introduc şi poze, de aceea a rămas aşa... Nu l-am şters finalmente, datorită comentariului lui Cristi.
    Păi aş răspunde că mulţi ani aveam ceva reflex în mine în a-mi pune şi purta casca, în abrupt. De la un timp, un ceva din mine nu mai simte nevoia ei. Pot sonda ce va fi fiind, cert este că nu mă mai împinge nimic din interior să o pun. Nu bag mîna a fi o groază mai redusă în ultima vreme de moarte.

    RăspundețiȘtergere