sâmbătă, 19 septembrie 2009

Umbra

Citisem cîndva, la un terţ, despre Umbra jungiană.
Divinul Carl Gustav este însă cam sec pentru ceea ce îmi trebuia (şi îmi trebuie) mie la acel moment. Nu mi-a ars să mă uit la sursă ce şi cum.
Parcă într-un material din Dilema am citit... Şi se vorbea acolo despre durerea întîlnirii cu Umbra personală.

Acolo, în terapie, se întîmplă deseori să pui logica deoparte. Fără să-i adopt caracterul care de fapt lansase acest termen, l-am împrumutat pentru ceea ce bănuiam a fi un fenomen extrem de (e suficient zis?) dureros, dar util.

E periculos să fac următoarea afirmaţie, cîtă vreme eu mă dau de ateu... În dorinţa de a incita lucrurile în acea direcţiei, a Umbrei (în sens oarecum personal) i-am căutat un echivalent ceva mai de suflet. S-a concretizat în vorbele (altminteri sugerate de un interior care nu ni s-a supus vreodată) "Vreau să văd pe dracu'!".

Acum vreo două zile cred că am reuşit, în astă vînătoare aparent nebunească. Este drept că nu am văzut direct. O bandă rulantă paralelă a ajuns se pare mai devreme către ţintă.
E vorba de o idee a lui Karen Horney, care vorbeşte de conflictul fundamental. Ăsta fiind sentimentul copilului de a fi singur într-o lume ostilă. După ce am căutat binişor pe dracu o vreme, pînă la urmă am zgîndărit suficient rana pentru a ajunge într-un fel de lume subpămînteană a lui J. Verne (dar, paradoxal, luminoasă chit că dureroasă...).
Am avut acel sentiment. Este al proscrisului, în sens antemodern. Am văzut un afiş recent, în care bunii cetăţeni erau invitaţi să ucidă pe cutare Outlaw. Ei, bravii aliaţi si Statului, urmau să nu păţească nimic.


PS
Se poate pune întrebarea de ce îmi bat eu capul cu toate astea, de unul singur. Că doar d-aia s-au inventatără psihanaliştii, să te ajută.

Ce nu am priceput eu - deşi toată realitatea mi-e împotrivă - cum reuşesc unii să fie şubrezi la minte cît să aibă nevoie de psihanaliză, iar în paralel să cîştige suficient cît să plătească acele consultaţii dese şi scumpe.
M-am apucat de două ori de aşa ceva, cu un entuziasm care altminteri nu-mi lipseşte nici azi. Prima serie am întrerupt-o cînd m-am certat cu patronul... A doua, cînd a survenit o concediere benignă...

Aaa, mă mai miră ceva. VD Zamfirescu spune că, mergînd iniţial la psihanalist, acesta i-a supus o serie de condiţii. una dintre ele era să nu purceadă pe durata terapiei la schimbări majore în viaţa sa personală. Nu pricep şi pace. E ceva a la setul de mirări ale lui Pacino, din finalului peliculei "Avocatul Diavolului". Pe de o parte îţi vînzoleşte fără precedent lucrurile în tine (nu spun că e rău), apoi vine şi-ţi zice: "Noi luptăm pînă la unu...", de la ora două încolo vei fi iar pacifist şi la locul lui...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu