joi, 22 octombrie 2009

Despre nesimţire

E o mică păcăleală, rîndurile mele nu vor fi nici pe departe în ton cu altele ducînd acelaşi titlu...
Mă voi străduiesc să nu fiu precum, spunea cîndva Andrei Pleşu, neisprăviţii care se aferează de neisprăvirea lumii...

Nu ştiu de ce îmi sare prost în urechi vorba asta, mai exact clamările că alde cutare e nesimţit, că ne calcă legiuni de nesimţiţi, că ie o nesimţire în ţara asta ce nu s-a pomenit...
Şi mă irită, se pare, deoarece nu par să lanseze aşa vorbe oameni realmente la locul lor. Iar dacă unul mai de Doamne-ajută vorbeşte, de pildă, de preţuri nesimţite, mă străfulgeră cam imediat ideea că aşa o fi, cum spune el, dar nu văd de ce acele preţuri ar coborî doar pentru că le catalogăm noi aşa, după cum acelaşi băiat fin nu-mi aduc aminte să se fi înhămat la vreo acţiune serioasă de aducere a boborului nost' pe calea obrazului subţire...
Zic şi eu...

La noi apele-s prea amestecate pentru a ne putea lăuda careva cu cine ştie ce simţire.
Dacă extindem lucrurile, nu simt că prin străinătăţuri lumea moare de grija necălcării celuilalt pe bătături...

Am senzaţia că, în cazul nostru, nu putem proba - in realitate - ceva mai mult decît infantilism... Acuza de nesimţire adusă cuiva, dincolo de o eventuală justeţe a fondului problemei, este şi un mare semn de neacceptare a realităţii.
Cum? Realitatea e prea sinistră pentru a nu o cataloga astfel? Se poate, dar întîiul gest serios în a o schimba pleacă, totuşi, de la o lua aşa cum este...
Mai degrabă mi-aş pune problema ce ne-a apucat pe noi subit, în anulpostrevoluţionar 19 să ne plîngem de aşa ceva. Ce alt resort, de fapt, a clacat, iar cale de aparentă salvare este să ne plîngem de nesimţirea altuia...
(De parcă noi, cînd îi înghiţeam tîmpeniile lui Nicu I, eram simţiţi foc! Apropo, să fie vreo legătură între cum ne-am comportat atunci şi sensibilitatea de azi în faţa zisei nesimţiri?)

*

Apropo de acel An 19 de mai sus, evident nu acum a explodat fenomenul. Cred - cu şanse de a mă înţela - că el circulă cam de vreo cinci ani... Anterior, l-am apucat în copilăria-mi, să fi fost prin jurul lui 1965. Simt că era o rămăşiţă a altor vremi - dar acum realizez că era tot semn al unei neputinţe, mai exact în faţa celor aduse de comunism... Era tot o floretă în faţa tancului, cînd eventual puteai să grijeşti de vreun Molotov - ce-i drept ăsta cam murdăreşte pe mîini şi riscă să strice cu văpaia declanşată tenul...
Fără să am pretenţia că am fost conectat cu toate simţurile sociale la fenomen, cam după 1975 a dispărut vorba aceasta. Nici nu mai contează ce a înlocuit-o.

*

Nu am pretenţii de a fi parcurs fluvii de literatură românească ante 1965, dar nu îmi aduc aminte pe acolo de vorba asta. pot să mă înşel, dar cel puţin în penelul descriptiv al lui George Călinescu (Enigma Otiliei, Bietul Ioanide) nu e.

*

Oare de ce nu folosim vorba neaoşă, în sensul că pune mai ferm punctul pe i: "Cutare e incorect", "Gestul cutare e o măgărie". Mda... Cu ceva lipsă de modestie ... Simt că nu am pomenit aiurea mai sus de floretă.
E gestul neputincios al cuiva care nu coboare ferească Sfîntul din locul călduţ al falsei nobilităţi...

*
Cred că vorba folosită azi, "Cutare e nesimţit etc.", nu are legătură totuşi cu nesimţirea în sine. Sau barim cum o văd eu ori cum ar vedea-o un DEX, mai mult sai mai puţin clasic.
Românul contemporan clamator de aşa ceva este îndeobşte urban şi are în vedere o acţiune, on om care îl agresează niţel într-un mod sau altul, iar în paralel îi crează ceva invidie, ceva frustrare la modul general. Cred că frustrarea vine din faptul că ar face şi el, cel lezat, acele lucruri - dar nu are curaj, nu are vînă.
Am senzaţia că nesimţitul cu adevărat demn de acest nume este cel care nu naşte mari furii în jur. Pentru că, probabil, nu lezează nascisismul cuiva, vorba manualelor. Aşa mi se pare mie...
Eram ieri într-o staţie de metrou. La un stativ pentru ziare gratuite "Ring", un cetăţean cu chef de lectură moca se grăbeşte bine disus să înşface un exemplar. Stupoare însă: cel dinaintea sa, avînd acelaşi scop, ia ultimul exemplar din cutie. Mai exact ULTIMELE DOUĂ. Nu că nu aruncă vreun ochi în jur să vadă dacă astfel privează pe careva din jur de gazetă, dar omul din construcţie nu are vreo treabă cu grija de altul...
Cel care mai ţipă asupra nesimţirii, cît şi "nesimţitul" au idee de un cod al nesimţirii, cu eventuale numeroase accepţiuni. nenea de vă vorbii, acela de la metrou, nu a intrat vreodată în contact cu ideea respectivă (cu atît mai puţin aceea de altruism). Asemenea exemplare simt că vin din zona ceva mai rurală (paradoxal, pînă şi lumpenproletarul este mai vaccinat decît el). După atitudinea respectivului, deduc că în mediul său echivalentul nesimţirii este acela de a intra în proprietatea cuiva, materială sau.Iar asemenea lucruri nu se tranşează prin braţe ridicate la cer, ci prin violenţă, fără vreo urmă de zîmbet. Probabil că nici de sadism.
Este probabil nu neapărat România profundă, cît Omenirea profundă.

Deseori, este vina noastră că ne grăbim a ne da cu părerea asupra lumii fără să o fi cunoscut îndeajuns.
Credeam că mă pricep la tipuri umane. În calitatea mea de şomer, am fost îndrumat la un entru de asiswtenţă socială, unde se DĂDEA categoriei mele o oarecare cantitate de alimente. Îmi fac iar aici mea culpa, că probabil instinctiv am evitat categoria de oameni de care voi vorbi, că am refulat eventualele contacte anterioare cu ea.
Oameni duri, chit că sub o pojghiţă de urbanitate. N-au treabă să-ţi arunce vreun zîmbet. Dispreţ, acreală. Cunoscusem funcţionarul de stat în oarece situaţii, însă acum constat că umblasem numai prin zone ceva mai centrale ale oraşului. Aceia posedau dispeţul amploiatului de stat, dar ghiceai în spatele atitudinii şi ceva oboseală. Cei de ieri însă, cei din strada Sălcetului, sînt acri şi atît. Nu îmi par şi obosiţi. Iar eventualul lor sadism e tare nesărat.
Nu reuşesc să mi-i închipui făcînd glume, aici sau la domiciliul lor.

Însă o fi vina mea, că am meditat în decursul anilor la atîtea lcururi - nu şi la posibila existenţă a unui mediu social care lecuieşte într-atît de plăcerea de a trăi.

Sau, Dumnezeule (cel al ateilor...), trecerea sub Soare are infinit mai puţină tangenţă cu plăcerea de a trăi decît am bănui?!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu