miercuri, 11 noiembrie 2009

Dispariţie Gh. Dinică. Altfel decît restul lumii

O fi vreo treabă din fragedă juneţe personală (accentuată în perioada Ceauşescu...), dar nu agreez vorbele mari fără acoperire. O categorie este aceea cît de treabă este cineva. O alta este cît de nepătaţi (sau de necriticat...) îs maturii.

Cînd moare cîte un actor, la noi lumea îşi pierde capul.
Aici, nimic nu e mai frumos decît să vezi - între altele cum e cu creştinismul românilor. Se sinucide Irinel Liciu (partenera de viaţă a lui Şt. Aug. Doinaş), păi se fac intervenţii la Patriarhie să fie îngropată creştineşte. Şi este. Iar asta pentru că noi am căzut nemaipomenit pe spate la povestea de dragoste.

Acum.
Se duce Dinică.
Aa, dar mai bine iată postrile subsemnatului în JN.

67. Păi...
de Mircea O | 10/11/2009 20:34:44
Dispariţia actorilor ne prilejuieşte, nouă românilor îndeosebi, manifestări de uluitoare subiectivitate. De ce ne face bine la suflet aşa ceva, cred că e un subiect bun de doctorat la Psihologie. În acelaşi timp, mi-a plăcut grozav jocul lui Dinică (nemaipomenitul, între alte roluri, Stănică Raţiu), dar permiteţi memoriei mele să fi reţinut că Maestrul nu a părut să se simtă anapoda în rolul ilegalistului din "Procesul Alb" ori făcînd excesiv de rahat legionarii în cîteva partituri personale. Ori pe Ştefănescu, negustorul de vinuri, ucis de comunişti pentru că s-a săltat dincolo de calapod.


Aici mi-am permis şi o reflecţie personală...:
68. Cea mai mare realizare...
de Mircea o | 10/11/2009 20:37:47
... pe lumea asta am senzaţia că este a accepta moartea - a ta, a altora - ca pe un fapt natural. Vorbele mari acoperă însă, deseori, neputinţa noastră de a accepta aceasta...



Mai stau şi mă mir... Toţi sînt oripilaţi că ne-am despărţit de... Nimeni nu-şi pune problema că însuşi G.D. nu pare să se fi obosit prea tare cu ideea vieţii sale, din moment ce, la 74 de ani, joacă de zor în telenovela "Aniela". O juca un Beligan la 90 de ani, dar asta se pare că nu o poate face oricine... Deci Dinică e primul care nu a avut grijă de viaţa lui!

M-am întrebat de la o vreme de ce o luăm razna astfel, şi asta faţă de actori - căci de pildă la vreun fotbalist (chit că adună mai mulţi oameni îndeobşte pe acele arene) nu e atît tapaj. Bineînţeles sînt scoase la înaintare şi aici vorbe mari - nu vă mai obosesc cu ele - dar trăiesc cu senzaţia că alde cheia întregii probleme vine din, hai să umflu şi eu vorbele, condiţia actorului.
Actorul este un om care se produce (nu discutăm aici cu ce preţ psihic sau de sănătate clasică) în faţa privirilor admirative ale unei săli, ale unei mulţimi de oameni. Ceva îmi spune mie că treaba asta reproduce condiţia de copilaş mic-mic, care-i în atenţia întregului univers.

În ce-l pribeşte pe spectatorul extaziat de presaţia Maestrului cutare sau cutare, eu am impresia că el face ceea ce se numeşte o proiecţie, adică se pune inconştient pe sine în acel actor. Căci la oa dică asta e dorinţa tuturor oamenilor, să regreseze în perioada aia în care lcururile din jur, îmbătrînirea sua mai ştiu eu ce îi speriau infinit mai puţin decît în diferite etape ale maturităţii ori senectuţii.

Este o părere personală, posibil a fi afectată măcar în parte de acelaşi proces amintit, proiecţia.

PS Mi s-a părut penibil Florin Piersic (cred că simpatia omului de rînd decurge tot dintr-o proiecţie, adică prestaţia acestuia inflamatinfantilă reprezintă ce am vrea noi dar nu avem voie ori nu sîntem dotaţi).
Şi ştiţi de ce?
Pentru că tot unul ca ăsta vine şi-mi vorbeşte mîine de patriotism, de morală, binele omenirii sau mai ştiu eu ce. Pot să-l iau în serios?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu