marți, 25 august 2009

Ceva realmente nou sub soare?

Domnilor,
Mea culpa.
Mi-a plăcut mult o descriere de traseu, pe blogul (de calitate) al unei iubitoare de munte. Tura fiind prin Fisura Albastră.
Nu am fost pe acolo şi nu voi fi în veci - aşa s-a nimerit...

/.../

Mi-amintesc de vorba: "Fiecăruia îi place să trăiască aşa cum a apucat", iar asta pare valabilă şi la vîrste fragede.

Parcă tot Teodor Mazilu are o meditaţiune, undeva.
"Aş reproşa tinerilor nu că sînt tineri, ci că nu sînt suficient de tineri..."

N-am ce face, chiar dacă vreunul îmi va depista sinistre şi pitite mobiluri (aia să fie singura problemă... Am văzut destule false decapitări în istorie...)

În primul rînd, cînd ajunge în Bivuacul doi, fata notează (altminteri repet, relatarea si fotografiile îs uluitoare!):
"In Bivuacul 2, la plecarea in varianta Mosului se afla cenusa lui Emilian Cristea, un mare alpinist Roman. Cred ca are legatura cu mitul Fisurii Albastre."

La stadiul acesta de afirmaţii, că am eu o problemă (psihanalizabilă) cu Emilian Cristea e una. Deşi nu aş recomanda ca valorile promovate de EC să-i fi afectat printr-un accident al vremurilor şi pe dezinvolţii pereţilor de azi...
Ce pricep mai greu - şi ajung astfel la zisa lui Mazilu cu insuficienta tinereţe - este faptul că tinerii de azi IAU DE BUNE FĂRĂ SĂ VERIFICE ce li se pune sub nas.

De pildă autoarea blogului, deşi mai mult ca sigur o împătimită a navigaţiei www, nu pare să fi căutat informaţii despre marele alpinist Român, respectiv despre ideea de mit (care conţine subiectivism cu găleata, fie vorba între noi...).


Este o tendinţă pe care o întîlnesc, la pe un site al ceeace pare crema căţărătorilor români, http://www.costila.go.ro/per_vaii_albe.htm.
Oamenii de aici preiau fără o minimă verificare ce au găsit în cartea cutare. Nici gînd de elementarul semn al, pardon, inteligenţei, acela de a te îndoi, de a pune în discuţie ceva... Oare aşa procedează şi cu pitoanele, prizele întîlnite în trasee: nu le verifică?

Dacă scrie acolo, pe http://www.costila.go.ro/per_vaii_albe.htm, că Fisura Moşului a fost urcată de cutare şi cutare, păi să-i dăm Copy und Paste!...
Scrie pe undeva (adică tot blajinul Kargel, 1976, doritor să nu supere mai-marii momentului), că alde Cristea a confecţionat o replică la un traseu al adversarului, ba s-a trecut şi primul ("Fisura Surducului Mare"), noi luăm de-a gata...
Dar sîntem generaţia anului 2009...

Fraţilor, n-am nimic cu voi, sînteţi infinit mai dotaţi în alpinism decît subsemnatul. Dar vegheaţi totuşi la echivalentul unei dure vorbe româneşti, care începe cu "Unde-i minte/putere multă...", şi credulitatea-i pe măsură, pentru a nu o numi altfel...

În rest, faceţi cum vreţi!
Veţi dormi cum vă aşterneţi.

Anumite generaţii au cuvenit, cam de la vlădică la opincă (barim în anii 50 nu am cunoştinţe de disidenţi precum ulteriorii Viorel Nicolaescu, Nicolae Dini şamd) să ia în braţe un anumit sistem.
Probabil că ar fi relatat şi azi cît de breji au fost, dacă am fi fost şi noi spălaţi la creier. Din acest ultim motiv, e greu să te lauzi azi cu ce munte-perete inteligent se pratica pe atunci... Ce ştampile mişto se făceau în cartof (v. Ioana Orlea, "Competiţia), ca să ia "Armata" campionatul...


Cam asta paşte pe oricine se aliază, în timp, cu minciuna.


PS Repet, prezentarea ascensiunii Albastrei, a altor trasee din ţară şi aiurea este de-a dreptul încîntătoare, pe siteul de unde am extras citatul iniţial (http://silvique.blogspot.com/2009/08/20090822-costila-fisura-albastra.html)...

PS 2.
Site Costila.go.ro.
Băieţii îi dau tare cu "Peretele Gălbinele". Cu I, de la iască.
Bănuiesc a le prinde tare jenant dacă, din Ionescu, cineva i-ar striga "Popescu".
/.../

Personalizări de instituţii şi nu numai

I
E o tendinţă la nivelul oficialităţilor, din 1990 încoace.
Dar hai s-o iau cu începutul, adică să asociez situaţiei prezentate şi cauzele.

După Revoluţie, or fi picat ei cît au picat comuniştii, dar hăţurile mari au rămas tot în mîna unei anumite generaţii. Una care nu mai spărgea nuci de masă - vezi bancuri deocheate cu nostalgia după detenţia în Gulag -, dar ţinea beton timona în vreme ce se plîngea că-n scurtă vreme se va duce Dincolo (cei de la PNŢCD fură barim campioni la sportul ăsta, care cred totuşi că e vechi decît lumea...).
Deşi mulţi au lepădat doar părul roşu, să presupunem că atunci soseau prima dată pe culmile executive ale societăţii româneşti. Cum nu prea avuseseră loc pînă atunci de cultul lui Ceauşescu, iar totodată pentru a se disocia de excesele Perioadei de Aur, aceşti bătrînei au purces să rearanjeze România, profitînd de faptul că tinerii moemntului aveau energie şi atît.
Şi au zis acei seniori că e bine să repornească istoria siluită de comunişti taman din momentul tinereţii lor. Nu conta că e 1990 iar pe afară se practica altceva...
Un filon important al acestei tendinţe au fost ţărăniştii, care au scos de la naftalină teorii a la "Nu risipiţi voturile", "Alegeri din 46 - rezultat pe dos" şi "Ce mare a fost Iuliu Maniu". Deşi abia ieşisem dintr-un cult al personalităţii, aceiaşi l-au pus iute pe statuie pe Corneliu Coposu...

Apropo de cult al personalităţii, întreaga G.T.N. (generaţie cu tîmple ninse) revine la sistemul antebelic al personalizării de instituţii. Şcolile primesc nume de persoane, de pildă. Toate. Liceele (la facultăţi nu mai ţinea...). Parcuri. Plăci că în astă casă a locuit şi creat poetul Tancred Vasilescu.
Rău sînt, nu?
Bineînţeles mi-am pus problema cum stau eu cu invidia, de-mi vine ca osul de peşte în gît operaţia asta. Stau rău, catastrofal, mefistofelic, domnilor!,
dar hai să privim şi altfel lucrurile, ca discipoli al lui Aristotel cel doritor de adevăr cu orice preţ (pot găsi citate pe calapodul acesta iute în Biblie ori în sute de clasici români).

Nu o dată, persoanele semicanonizate astfel erau oameni ca toţi oamenii, căci dacă erau sfinţi ar fi stat la schit, cu ulcerul şi nevrozele carateristice vieţii perfecte. E ca la prezentarea recentă pe DVD a fotbalistului Dumitrache: nu poţi să-l faci erou şi să nu spui că a murit alcoolic... Ori poate nu pricep eu resorturile lui a face mai bun un popor prin minciună sau barim omisiune - tratament care, s-o recunoastem, merge si e necesar prin definitie copilului mititel...
Hai să acceptăm asta, că pe căi aspre (adică mincinoase) avansăm spre astre. Care este efectul? A crescut, după 20 de ani dumasieni, stima românului pentru elite, pentru vîrfuri, pentru excelenţe (care-s alea? Vreau să văz şi eu una, afară de Andrei Pleşu!)? Păi nu prea simt.
Era şi greu, căci 2009 au măcar 1990 nu mai sînt 1900-1940. Nu mai îs pentru că am trecut prin neîncrederea faţă de Fuhrerul local generată de Nicolae Ceauşescu, dar totodată masele largi şi teoretic de tîmpit de azi reclamă totuşi alt fel de gîdilat...

Paranteză.
Între domeniile cu întors la 1940 a fost şi scrierea cu î şi a şi sunt. le aducea fraţilor venerabili academicieni aminte de juneţea lor cînd, cu Raşelica pe genunchi...
N-avură fraţii din calea Victoriei (aceiaşi care l-au proclamat la 1985 pe Nicolae Ceauşescu preşedinte de onoare al Academiei RSR) nici o treabă cu cîţi bani mai face azi tragerea de la Rîm ori că astă sistemă nu a pătruns nici în vremea lor în păturile care animă, totuşi, limba română...


II

Legat nu de "Ces malades qui nous gouvernent" (titlul unei faimoase cărţi), ci de aceste generaţii foarte mature care ne conduc, la cîrmă este azi o altă generaţie. Are şi ea nostalgiile ei, este drept că de data aceasta pe genunchi s-a aflat nu depravata Nahmanson, ci Ilenuţa tractorista.
Dl Onţanu de la sectorul doi are marota (dincolo de cea a realegerii în post) istoriei. Bineînţeles aceea pe care a învăţat-o dînsul, nu mai spun la ce şcoală de partid... Statuia ţăranului revoltat de la Obor nu a fost dusă direct la retopit, ci în parcul delicat numit al Florilor, în cartierul cu tradiţie multiseculară Pantelimon.
La fel precum nuca în perete a aterizat un Bălcescu mai mult decît famelic între ţîşnitorile fîntînii de la Rondul Izvorul Rece. Or fi fost prea mulţi reacţionari în jur (Pake, Ferdinand, Carol) pentru gîndirea unui ex activist comunist, aici îl înţeleg pe dl Onţanu, dar ansamblul cu pricina arată ca naiba, vorba cuiva. Aruncaţi un ochi dacă nu mă credeţi. Repet, Rondul Izvorul rece, da, ăla cu bere pe măsură, dar pe latura sudică a cercului, la restaurantul omonim...

Tot generaţia cu pricina, retrasă dar cu mîinile ferm pe manete, ţine fără îndoială şi de denumiri stradale precum Piaţa Muncii, staţiile Păcii, 1 Mai, Republica, Bd. Lucreţiu Pătrăşcanu şamd.
Îi înţeleg.
E greu în tristeţea amurgului, chiar în posturi importante aflîndu-te...

Grija faţă de copchii

Nimic mai înduoşător decît vorbele de acest gen, că ce echilibru îi aduc cuiva copiii, că aceştia-s unicul suport al vieţii personale şamd.
În practică, îi pocnim sau măcar ţipăm crunt la ei încă de pe la 3-4 ani (scenă azi, în faţa blocului meu de pe strada Avrig), le înlocuim terenurile de joacă de prin urbe cu parcări, ca să nu mai vorbesc de nepriceperea pe care o vădim întru optica tinerilor (deşi nu demult furăm şi noi aşa ceva, bineînţeles iritaţi pe părinţi că nu ne înţeleg, că-s "babaci" etc.).

La o scară ceva mai are se petrec lucrurile privind cetăţeni, de pildă ai Capitalei.
Există o butadă despre arhitecţi şi constructori, cum că orice petic de iarbă trebuie betonat, asfaltat etc. Nu din motive profesionale, ci... electorale, primarii Bucureştiului se întrec în a desfiinţa spaţii verzi, înlocuite cu alei şi bănci, locuri de joacă, plus accesorii care face locurile şi mai plăcute.
Nu-s campion al ecologismului, dar totuşi cu multă mirare sesizez că nimeni (deja previzibilele excepţii nu mai contează) nu observă astă dispariţie a verdeţei. Nimănui nu pare să-i lipsească aceasta din ochi.
Altminteri comentăm cu foc cum e cu gaura în stratul de ozon, cum e cu poluarea, cu roşiile neecologice, cu astmul sigur datorat experienţelor atomice.

Îmi rămîne doar hazul de a aştepta, căci am apucat în decenii să sesizez Regula Roţii (care se întoarce*), campanii patriotice şi responsabile pentru repunerea spaţiului verde în limitele pe care le merită, eventual pe care le impune Uniunea Europeană, Viaţa ori Bunul Simţ.
Că asta va fi peste 10 ani sau 20, deja nu-mi mai bat capul...

------------
* Am observat că, odată cu picarea comunismului, cele mai favorizate categorii profesionale dinainte au devenit cele mai nefericite: institute de cercetare, citadele industriale, poliţie, chiar SRI (păi unde mai e arbitrariul de altădată?!), vînzătoare băcănie, responsabili butelii etc.

Vise taică, vise...

Realizez că muntele, care îmi ocupă mare parte a gîndurilor diurne, nu apare mai deloc (nuanţa am introdus-o mai mult ca să fie...) în visele mele.
Şi nu se poate spune că nu au existat eşecuri, refulate în general, despre coclauri ori lucruri asociate acestora. După cum muntele cred că are destul material pentru ca mintea să confecţioneze, peste noapte, şi reprezentări pe această cale ale altor situaţii.
Amintitul Munte nu apare însă...

Cu riscul de a părea poet dus bine cu pluta - pe ape de munte, fireşte... -, e posibil ca muntele să facă deja parte din lumea ce iese la aer noaptea (fie şi pe căi ocolite*) din mintea şi sufletul nostru...
Faptul că noi trecem fără să ne dăm seama, deseori chiar la numai o săptămînă, astă graniţă uluitoare nu scoate muntele din Cealaltă Lume. El rămîne acolo, deşi, dacă e să-l iei la bani mărunţi, întru materie e făcut totuşi din piatră seacă, pericol de cădere, oboseală cruntă deseori, exclamaţii scrîşnite de "Ce naiba caut pe aici!?" (cu echivalent Baticu: "De ce nu mă astîmpăr, de ce nu mă însor ca toţi ceilalţi?").
Astă din urmă situaţie aduce cu bănuita greutate de nu-ş cîte grame(dar totuşi e ceva) a sufletului, trupul gol fiind olecuţă mai uşor după ieşirea acestuia, nici nu mai contează unde se duce...

Mircea, zis Bate cîmpii (pardon, munţii)

------
* Subsemnatul este adeptul cheii psihanalitice de explicare a viselor.

joi, 20 august 2009

Grea misie...


Grea misie, misia de…



E vorba de a trata erorile cuiva, fără a te enerva nici tu, nici ulterior acela…

De ce mă enervez eu ori cei ca mine?

Păi foarte simplu, pentru că nu au găsit altă cale de eliberare a agresivităţii acumulate cine ştie cînd…

Treaba asta decurge şi din eternul perfecţionism, din ideea că trebuie să faci lucrurile aproape perfect, dacă nu foarte perfect.


Uf.


Revistă carpatină on line.

Articol despre o tură hivernală în Valea Ţapului, în Coştila Bucegilor.

Oameni dezinvolţi, îndrăzneţi – jos pălăria. Nici valea Ţapului la vreme de iarnă nu e de colea…

Aş minţi ignorînd că privesc escapada şi cu oarece invidie. Dar dacă nu mi-l pitesc prosteşte, sentimentul se epuizează şi mă lasă în pace. Cît să pot privi destins pozele.



Ele par să aparţină însă altor locuri.

Bănui eu despre ce e vorba, dar zic să-l consult pe amicul Laurenţiu, care fuse de curînd pe… Valea Verde. El îşi dă cu părerea, adăugînd şi un .jpg cu o hartă a nordului Coştilei.

Dintr-o lucrare de la sfîrşitul deceniului nouă.

S-a întîmplat să nu mai am nevoie azi de aşa îndrumar, deşi primii paşi în abruptul Bucegilor după schiţele acelui autor le-am făcut, în urmă cu hăt… ani.



Arunc însă un ochi.

Şi văd că între obîrşia Văii Verzi şi Brîul Mare sînt trecute DOUĂ brîuri. Recenzia acelei file de ghid se soldează, într-un demers început iniţial de amorul artei, cu o jumătate de duzină de notaţii nu tocmai corecte.

Nu-mi arde şi nici nu aş putea să cobor acel autor de pe soclu.



Ba tot eu mă tem, în acea corespondenţă cu Laur…:


M-am gîndit ca acest hipercriticism să nu fie decît o descărcare de agresivitate din partea mea, dar zău că nu e în regulă ca într-o singură schiţă să fie atîtea erori...

Amicul vede însă altfel lucrurile:

“nu e agresivitate /…/.Nu stiu exact ce anume l-a manat la vremea respectiva sa scrie harta,dar cu atatea greseli nu prea e utila.

CAND E VORBA DE ASTFEL DE TRASEE, GRESELILE ASTEA COSTA.”

Omul are dreptate, îmi spun ca scuturat de un duş rece. Dacă te-apuci să cobori de la obîrşie (sub Releu) Iadul Vaii Albe, la un moment vei avea nişte probleme măricele (ruptură mare), ca să fiu elegant în exprimare, în încercarea de a atinge lesne valea-mamă.

Dar hai să dau şi schiţa, şi observaţiile mele, extrase din mailul către Laurenţiu:




Nu ştiu de ce sînt două brîuri deasupra Văii Verzi... (pînă în Brîul Mare).
/Autorul/ am impresia că era un superficial de zile mari....
Care brîu să fie între/deasupra obîrşiei Secii din Coştila şi acelaşi Brîu Mare? E vreunul pe Colţul Mălinului (desfăşurîndu-se pe o mare distanţă, între Mălin şi Capre!) şi nu ştiam noi?


Distanţa pe hartă între Mălin şi Verde este imensă. În realitate, scurgerile de zăpadă ajung iarna chiar să li se unească, imediat sub abrupt.

Iadul Văii Albe, firul care se desprte spre Obîrşie din Albă, are o ruptură ce nu e precizată pe hartă.

Urzica şi Caprele depăşesc Brîul de Sus.

Confluenţa Ţap şi Urzica cu Valea Cerbului e în stînga (cum priveşti harta, recte la sud de) poteca marcată.

Scoruşii ies la est de Releu, nu la nord.

Nu ştiu ce brîu e ăla din Moraru, superior celui Mare, care NU iese în creastă... Sau de ce îl trece (să zicem că o fi vreo cingătoare întreruptă pe aici...), şi omite două brîuri care ies la creastă: de mijloc (cu două braţe chiar) şi al Acelor.


M. Ordean