joi, 29 octombrie 2009

joi, 22 octombrie 2009

Despre nesimţire

E o mică păcăleală, rîndurile mele nu vor fi nici pe departe în ton cu altele ducînd acelaşi titlu...
Mă voi străduiesc să nu fiu precum, spunea cîndva Andrei Pleşu, neisprăviţii care se aferează de neisprăvirea lumii...

Nu ştiu de ce îmi sare prost în urechi vorba asta, mai exact clamările că alde cutare e nesimţit, că ne calcă legiuni de nesimţiţi, că ie o nesimţire în ţara asta ce nu s-a pomenit...
Şi mă irită, se pare, deoarece nu par să lanseze aşa vorbe oameni realmente la locul lor. Iar dacă unul mai de Doamne-ajută vorbeşte, de pildă, de preţuri nesimţite, mă străfulgeră cam imediat ideea că aşa o fi, cum spune el, dar nu văd de ce acele preţuri ar coborî doar pentru că le catalogăm noi aşa, după cum acelaşi băiat fin nu-mi aduc aminte să se fi înhămat la vreo acţiune serioasă de aducere a boborului nost' pe calea obrazului subţire...
Zic şi eu...

La noi apele-s prea amestecate pentru a ne putea lăuda careva cu cine ştie ce simţire.
Dacă extindem lucrurile, nu simt că prin străinătăţuri lumea moare de grija necălcării celuilalt pe bătături...

Am senzaţia că, în cazul nostru, nu putem proba - in realitate - ceva mai mult decît infantilism... Acuza de nesimţire adusă cuiva, dincolo de o eventuală justeţe a fondului problemei, este şi un mare semn de neacceptare a realităţii.
Cum? Realitatea e prea sinistră pentru a nu o cataloga astfel? Se poate, dar întîiul gest serios în a o schimba pleacă, totuşi, de la o lua aşa cum este...
Mai degrabă mi-aş pune problema ce ne-a apucat pe noi subit, în anulpostrevoluţionar 19 să ne plîngem de aşa ceva. Ce alt resort, de fapt, a clacat, iar cale de aparentă salvare este să ne plîngem de nesimţirea altuia...
(De parcă noi, cînd îi înghiţeam tîmpeniile lui Nicu I, eram simţiţi foc! Apropo, să fie vreo legătură între cum ne-am comportat atunci şi sensibilitatea de azi în faţa zisei nesimţiri?)

*

Apropo de acel An 19 de mai sus, evident nu acum a explodat fenomenul. Cred - cu şanse de a mă înţela - că el circulă cam de vreo cinci ani... Anterior, l-am apucat în copilăria-mi, să fi fost prin jurul lui 1965. Simt că era o rămăşiţă a altor vremi - dar acum realizez că era tot semn al unei neputinţe, mai exact în faţa celor aduse de comunism... Era tot o floretă în faţa tancului, cînd eventual puteai să grijeşti de vreun Molotov - ce-i drept ăsta cam murdăreşte pe mîini şi riscă să strice cu văpaia declanşată tenul...
Fără să am pretenţia că am fost conectat cu toate simţurile sociale la fenomen, cam după 1975 a dispărut vorba aceasta. Nici nu mai contează ce a înlocuit-o.

*

Nu am pretenţii de a fi parcurs fluvii de literatură românească ante 1965, dar nu îmi aduc aminte pe acolo de vorba asta. pot să mă înşel, dar cel puţin în penelul descriptiv al lui George Călinescu (Enigma Otiliei, Bietul Ioanide) nu e.

*

Oare de ce nu folosim vorba neaoşă, în sensul că pune mai ferm punctul pe i: "Cutare e incorect", "Gestul cutare e o măgărie". Mda... Cu ceva lipsă de modestie ... Simt că nu am pomenit aiurea mai sus de floretă.
E gestul neputincios al cuiva care nu coboare ferească Sfîntul din locul călduţ al falsei nobilităţi...

*
Cred că vorba folosită azi, "Cutare e nesimţit etc.", nu are legătură totuşi cu nesimţirea în sine. Sau barim cum o văd eu ori cum ar vedea-o un DEX, mai mult sai mai puţin clasic.
Românul contemporan clamator de aşa ceva este îndeobşte urban şi are în vedere o acţiune, on om care îl agresează niţel într-un mod sau altul, iar în paralel îi crează ceva invidie, ceva frustrare la modul general. Cred că frustrarea vine din faptul că ar face şi el, cel lezat, acele lucruri - dar nu are curaj, nu are vînă.
Am senzaţia că nesimţitul cu adevărat demn de acest nume este cel care nu naşte mari furii în jur. Pentru că, probabil, nu lezează nascisismul cuiva, vorba manualelor. Aşa mi se pare mie...
Eram ieri într-o staţie de metrou. La un stativ pentru ziare gratuite "Ring", un cetăţean cu chef de lectură moca se grăbeşte bine disus să înşface un exemplar. Stupoare însă: cel dinaintea sa, avînd acelaşi scop, ia ultimul exemplar din cutie. Mai exact ULTIMELE DOUĂ. Nu că nu aruncă vreun ochi în jur să vadă dacă astfel privează pe careva din jur de gazetă, dar omul din construcţie nu are vreo treabă cu grija de altul...
Cel care mai ţipă asupra nesimţirii, cît şi "nesimţitul" au idee de un cod al nesimţirii, cu eventuale numeroase accepţiuni. nenea de vă vorbii, acela de la metrou, nu a intrat vreodată în contact cu ideea respectivă (cu atît mai puţin aceea de altruism). Asemenea exemplare simt că vin din zona ceva mai rurală (paradoxal, pînă şi lumpenproletarul este mai vaccinat decît el). După atitudinea respectivului, deduc că în mediul său echivalentul nesimţirii este acela de a intra în proprietatea cuiva, materială sau.Iar asemenea lucruri nu se tranşează prin braţe ridicate la cer, ci prin violenţă, fără vreo urmă de zîmbet. Probabil că nici de sadism.
Este probabil nu neapărat România profundă, cît Omenirea profundă.

Deseori, este vina noastră că ne grăbim a ne da cu părerea asupra lumii fără să o fi cunoscut îndeajuns.
Credeam că mă pricep la tipuri umane. În calitatea mea de şomer, am fost îndrumat la un entru de asiswtenţă socială, unde se DĂDEA categoriei mele o oarecare cantitate de alimente. Îmi fac iar aici mea culpa, că probabil instinctiv am evitat categoria de oameni de care voi vorbi, că am refulat eventualele contacte anterioare cu ea.
Oameni duri, chit că sub o pojghiţă de urbanitate. N-au treabă să-ţi arunce vreun zîmbet. Dispreţ, acreală. Cunoscusem funcţionarul de stat în oarece situaţii, însă acum constat că umblasem numai prin zone ceva mai centrale ale oraşului. Aceia posedau dispeţul amploiatului de stat, dar ghiceai în spatele atitudinii şi ceva oboseală. Cei de ieri însă, cei din strada Sălcetului, sînt acri şi atît. Nu îmi par şi obosiţi. Iar eventualul lor sadism e tare nesărat.
Nu reuşesc să mi-i închipui făcînd glume, aici sau la domiciliul lor.

Însă o fi vina mea, că am meditat în decursul anilor la atîtea lcururi - nu şi la posibila existenţă a unui mediu social care lecuieşte într-atît de plăcerea de a trăi.

Sau, Dumnezeule (cel al ateilor...), trecerea sub Soare are infinit mai puţină tangenţă cu plăcerea de a trăi decît am bănui?!

miercuri, 21 octombrie 2009

Vis

Nu prea încurajator...
Într-un cartier liniştit, funcţionează o şcoală. Are particularitatea că este... subterană. Compătimesc un pic pe elevi, să stea acolo, departe de lumina naturală.
Pe moment se pare că nu-s şanse să poată funcţiona la suprafaţă.
Nu ştiu ce îmi vine să previzionez că acea şcoală va izbuti să iasă la aer în 30 de ani. (Această cifră spuneam iniţial că mi se pare descurajatoare... Bineînţeles că metafora nu poate privi o şcoală reală, ci altceva - ghici ce!).
Totodată, şansele la acel moment (de peste trei decenii) de a ieşi la aer sînt legate de putinţa de a folosi învecinatele blocuri cu patru etaje, avînd catalogarea C16.

Pe moment pot doar nota conştiincios semnalele - dar nu pricep mare lucru legat de ele, de forţa metaforelor lor.



Mi-am dat doar cu părerea, iniţial, că poate fi vorba de a umbla la unele chestii personale (şi refulate) din vremea şcolii...
Transcriind visul, privesc treaba ca spre vreo campanie mai mare de autoeducaţie.

PS
Spre seara aceleiaşi zile.
C16. Blocul respectiv. "La ce vă duce cu gîndul aceasta", ar spune aici psihanalistul Mariei Cardinal ("Cuvinte care eliberează"), şi nu numai el. Păi, pe la cinci ani de vîrstă-mi aici am găsit cadavrul unui pisoiaş, mort probabil prin abandon, plecase de acasă (hopaaaa! alt drum dureros de investigaaat...). Mort şi cam spre uscat sau cu ceva furnici plimbîndu-se pe el... Chestia asta, la rîndu-i, duce cu gîndul la vis de acum 3-4 zile, cu acvarii, unde peştii aveau nevoie neapărat de o curăţire a mediului, or măcar de un semn că sînt priviţi cu atenţie că nu sînt uitaţi. Acolo, un acvariu era vai de mama lui, realmente sufocat de nemişcare. Pasămite l-am mişcat - acel acvariu - şi mi-au venit semne de acolo că s-ar putea relua lucrurile,dar deja am idee cum este cu a masca în vise lucrurile cam nasoale, de neacceptat...
Aşa că, atunci, acum 3-4 zile, mi-am zis că treaba e nasoală, că o parte pe undeva în psihism este realmente de nesalvat. În lumea normală,ăsta e semn de gîndire negativă. În a psihanalizei (pare numai ea?), este o cale de a lua lucrurile cum sînt - ceea ce, la o adică, nu e chiar de colea. Voi merge, mi-am zis la vremea aia, chiar şi cu acest mădular afectat/distrus.
Acum însă, după ce am făcut asociaţia de la bloc C16, realizez brusc cum că, dacă era de semnalat un mort în casă, nu văd de ce mi-ar fi indicat asta taman acum. Nu văd de ce nu era de arătat acum o lună sau un an - deoarece nu cred că atunci era mai verde pe acolo...

Apropo de gîndire pozitivă pe linie psihanalitică, chestia asta cu 30 de ani pînă la ieşirea şcolii din subteran nu poate decît să grăbească (ca dramatică) lucrurile. Şi instinctiv mintea se duce la îndemn Horney: "accentuaţi-vă simţirea" (traducere liberă).

marți, 20 octombrie 2009

De la un la alta.

Fiul meu, de 9 ani, a luat in serios - ca oricine la etatea lui - ideea de ierbar, de chestii vegetale adunate la sugestia profesoarei. Adună de pildă frunze... Merge cu tat-su pe stradă, unde se opreşte brusc şi, cu entuziasm de invidiat, culege de jos frunze...
M-am antrenat şi eu întrucîtva în horă. De pildă, am ochit nişte frunze mari "cît cinci palme de om mare" (aşa i le-am descris, pentru a-l momi la o plimbare), în curtea unei biserici de pe Calea Victoriei, aceea de lîngă fosta Legaţie germană (unde s-a sinucis Killinger, ulterior Teatrul C. Tănase, azi statut incert).
Ca să-i fac drumul plăcut, am zis să-i arăt, venind de la metrou Victoriei, cutare clădire interesantă aici, cutare treabă nostimă dincolo. Eee, Academia Română era de neevitat la aşa prezentare. Da, domne, eu seralistul de liceu mi-aş fi dat cu părerea asupra onoratei Instituţiuni.
Aici încape însă o problemă. Care ţine de Marele inchizitor dostoievskian (a se vedea imediat ce anume)ori Hainele împăratului... Cît să-i spui şi adevăr şi cît să-i înfăţişezi idilic pe Domnii de-acolo (altminteri aceştia se îngrijesc exemplar de cum arată locul, minus stîlpii de la gardurile exterioare).

Mi-e greu să generalizez ce a observat un negativist ca mine în timp, dar hai să nu tac. Mi-amintesc desărbătorirea academiciencei cutare. Chestie de 2008 parcă. Măi frate, să vezi perii de-a dreptul greţoase ce-şi trăgeau nemuritorii unu' altuia! Nu ştiu ce j'dă mii de tomuri studiară aceştia la viaţa lor, dar despre penibil pare-se că nu fu vreunul... Başca faptul că experienţa lor în epoca Ceauşescu nu pare decît să le fi exacerbat acea glandă...
Mai citesc de curînd de vizita lui Delavrancea la Berlin, la nensu Iancu. Poate ştiţi relatarea. Bineînţeles copiii studiază la şcoală "Bunicul", n-au idee de aiurelile Barbului, la bere sau fără. Dacă veni vorba de şcoală, dacă unul ca mine este acum atît de chitit şi nihilist, este că pe atunci au încercat unii (în familie, respectiv de la catedră) să mă prostească. Să-mi spună că împăratul nu e în chiloţi, ci în hlamidă.

Pe plan pur eprsonal, am avut de curînd de-a face cu o doamnă, Georgeta Filitti la nume. Istoriceasă. Dacă dai un search pe net, zici că e minunea UMANĂ a lumii. Eu am cunoscut-o mai personal şi afirm fără jenă de proces calomnie că e o scorpie cum rar s-a pomenit... Iar vorba asta e săracă...

Revin la fiu-meu...
Poate pedalînd prea mult pe experienţa de viaţă (cîtă e) a tătînelui său, nu i-aş recomanda să asude în direcţia lor. Simt eu că nu e o treabă să munceşti mult de tot (trec peste faptul' că nici aşa nu ai garanţia Fotelului, căci intervin şi unele enumerate cîndva de Ştefan Gheorghidiu...).
Am senzaţia că vieţuind precum marii hardworkerşi cam uiţi de Tine (de fapt nu am spus eu primul că o anumită Groază îi cam mînă pe aceştia în viaţă). A fi atent la Matale nu e vreo garanţie a mierii pe lumea asta, dar cel puţin în opinia mea se prezintă precum Răul cel mic...

PS Am o simpatie aparte pentru cel ce fu viceprezident al Academiei Române şi om de munte, Şerban Ţiţeica. Spre sfîrşitul vieţii aud că fuma mult. Or ăsta nu este totuşi, semn că te-ai afla pe un drum apropiat firii tale reale...