joi, 26 noiembrie 2009

Pasămite macabre

S-a întîmplat să trec azi pe Calea Şerban Vodă, în dreptul Crematoriului.

Ce chestie! La 20 de ani eram oripilat, îngrozit de ideea morţii... Un amic mersese mai spre seară în partea parcului Tineretului apropiată de Crematoriu... Ce crispare la mine, auzind despre situaţie (nici el nu fusese foarte dezinvolt...)!
Acum am trecut ca pe lîngă Custea Constituţională (exemplu de instutuţie seacă, întru imagine la subsemnatul), deşi, dacă e să ne luăm după ideea populară, mai spre senectute te ia cu teamă de Ceea ce te Aşteaptă.

Bineînţeles că îţi cunoşti adevărata sensibilitate la delicatul subiect al Morţii doar cînd eşti nas în nas cu Ea (recunosc, la munte, de pildă, am devenit mult mai precaut). Aşa că parada de ce dezinvolt am trecut eu pe lîngă... poate fi mai şubredă decît aş vrea.
Cred totuşi, că, mai ales dacă ţi s-a întîmplat să nu fii un om tare ataşat Realităţii, şi implicit Vieţii, cred că-ţi poţi fixa drept scop de... viaţă în ultima parte a existenţei o trecere cît mai interesantă spre moarte.

Că veni vorba, îmi trecu prin minte zilele trecute că ne spăriem grozav de moarte, de ale ei, de eternitatea ei şamd, dar nimeni nu tresare la ideea, la realitatea Nimicului din care vine persoana ce se naşte. Nimeni nu-şi bate capul cu asta. Nici măcar religia, ce altminteri face mare tam-tam de bau-baul la ce va fi după (şi în consecinţă trebe să fim cuminţi Aici). Despre ce a fost Înainte, linişte şi pace...

joi, 19 noiembrie 2009

Sub Soare

Sîntem mai toţi îngroziţi cum e cu moartea, cum e dincolo aşmd.
Nu am auzit însă pe nimeni să-şi bată capul şi angoasele cu ce fu, unde furăm pînă hodoronc-tronc ne-am ivit în burta mamei, ce făcurăm miliardele de ani, de infinitate de dinaintea ivirii noastre sub Soare.
Cum, fu cu reîncarnare sau cu ştiu eu ce idei ale lui Dumnezeu?
Hai să fim serioşi.

marți, 17 noiembrie 2009

Mituri

Nu mai ţin minte dacă aveam multe în adolescenţă sau imediat după aceea. Cert este că pînă acum 2-3 zile, chiar trecut de o vîrstă... mai oprisem două. Andrei Pleşu şi Neagu Djuvara.
Ultimul acordă însă revistei "Ring" (cea distribuită gratuit la metrou bucureştean) un interviu.

Am toată înţelegerea pentru nonagenariatul istoricului. Totodată, sînt conştient că, deseori, ceea ce îi reproşez eu aici coit cu mare naturaleţe.
În primul rînd, a nu lua lucrurile cum sînt.

Dl Djuvara spune: "Dacă Băsescu va fi reales, e clar că românii au orbul găinilor". Omul nu-şi pune un moment problema că or şti acei conaţionali ce ştiu, dacă ar vota, simpatiza astfel.
Amestecîndu-mă şieu aici în brînză, pot spune că, după o febră la începutul anilor 90, am priceut că anumite pături sociale nu-l votează pe, să zicem, Ion Iliescu pentru că-s idioate, ci pentru că ele îşi văd mai bine interesul (inclusiv acela al inimii) decît mine.
Dl Neagu D. se pare că nu a învăţat treaba asta din studiul istoriei... De unde cred că omite iar o învăţătură utilă: este bine ca după o anumită etate să eviţi a te produce public - deoarece poţi avea suprize... Respectiv să mînjeşti - mult sau puţin - ce ai realizat cu trudă pînă atunci. Cum spuneam, e plină istoria, veche sau recentă de aşa situaţiuni... NU O SPUN CU RĂUTATE, CI DOAR MĂ PROVOC SĂ NU PROCEDEZ AŞA, CÎND OI AJUNGE LA PENSIE...

Realmente mă uit la TV, să spunem, si-ş de-a dreptul îdurerat cum le face viaţa asta... Un Victor Surdu, aproape gîrbovit, este într-atît de înţepat de dorinţa de a evita angoasele vîrstei, încît se străduie cu orice preţ să fie băgat în seamă. Şi nu o face cu idei deştepte, căci epoca asta i s-a isprăvit probabil de multişor timp... Şi vin destui aşa... Un Horia Moculescu.
Iurie Darie are ceva asemănător, dar acolo bănuiesc a fi coada nevestei, de a fugi din cînd în cînd sub reflectoare. Habar nu am cum o fi la 80 de ani, dar nu bag mîna în foc c-a fugi de angoasa puţinelor zile de viaţă rămasă e o soluţie...

Revin la d. Neagu Djuvara.
De acolo ("Dacă Băsescu va fi reales, e clar că românii au orbul găinilor") ai înţelege că cel intervievat nu este nici din categoria proştilor, nici a lichelelor. Nu spun că dl Djuvara este precum cel pe care îl zugrăveşte drept "minte cum respiră". Însă domnia sa nu pare zguduit de faptul că ziarul "Ring" e o fiţuică de basse espece, moralmente. Chit că se laudă a fi "ziar de bun simţ". Între altele pentru că nu se jenează să facă trimitere în prima pagină unui material din interior pe a cărui latură stă scris discret: "Publicitate"... Doar un exemplu.
Cei drept, marile spirite se întovărăşesc... Alţii care se laudă cu bunul simţ, cu ce revoluţie vor face ei în numele acestuia sînt liderii PNL. Aceştia nu au nici o treabă că pereşedintele lor, pe afişe cît şi în viaţa de zi cu zi, posedă o aroganţă deloc vecină cu bunul simţ. Nici cei din preajma acestuia nu se onoară cu acea noţiune-capcană. Veţi întîlni, în context, prin gazetă articole pasămite independente în care se spune că alde Crin Antonescu a ajuns pe locul doi în sondaje. Ori că binomul Băsescu-Geoană e vinovat de crizaaaaa prin care trece ţară. Dnii Haşoti, Orban şi care or mai fi nu se împiedsică de amănuntul că alde criza mondială tot s-ar fi năpustit asupra noastră, după cum mînă largă cu banii anul trecut a fost exact prezidentul lor de atunci, prim-ministrul Tăriceanu...

Sînt amănunte care îi scapă probabil dlui Djuvara.
Liberal convins de felu-i, find la a treia sau a patra generaţie pe lîngă Brătieni şi urmaşi.
Acum, dacă îi bat capul un pic cu treaba asta, parcă ceva nu e în regulă. Aderi la un curent politic pentru că îi simpatizezi, nu pentru că şi tata ori bunul a ţinut cu aceia... Ba chiar ar fi o laudă, dacă ai face precum Tismăneanu ori Patapievici... Lumea însă vede invers la noi.

Dl Djuvara nu ia în seamă nici subiectivismul în afirmaţii pe care i-l conferă poziţia de apropiat al lui Crin Antonescu. De unde pe duşmani zboară oţet, iar pe ai-noştri apă de trandafiri...

Mircea Ordean

miercuri, 11 noiembrie 2009

David Prodan, istoric

Mi-au căzut din nou sub ochi Memoriile acestui istoric, cu o viaţă aproape suprapunîndu-se cu limitele secolului 20.
Îmi trezi ceva simpatie (ca orice ompe care îl simţi apropiat structural ţie).
Nu am putut să nu remarc criticismul său accentuat. Iar mintea aici nu m-a dus la tata, cum s-ar întîmpla, ci la răposatul refondator al Clubului Alpin Român, Niculae Baticu (1909-1997). Cam acelaşi stil.
Ambii cred că aveau dreptate, în ceea ce scriau critic, în acţiunea lor care făcea realmente praf oponentul. Mi-am dat seama brusc, acum, că atare identificare a hibelor celuilalt - fie şi teoretic justificată - te îndepărtează rapid de majoritatea semenilor.
Acolo, între oameni, chit că ne împănăm cu vorbe mari (morală, credinţă, bun simţ), ne cam împăcăm cu - vorba unui personaj din "Omul care a văzut moartea" - turpitudinile celuilalt. În răstimp, cei care iau în serios aceleaşi vorbe mari cad în astă capcană a lui "Nu-mi face mie ce nu-ţi fac eu", şi se marginalizează iute.

Recunosc, am şi eu tendinţa asta. Dar voi fi ceva mai atent. fie şi în astă ultimă treime a vieţii (cîănd se spune că înveţi, asimilezi mai greu) la acest proces de acceptare a greşelilor celuilalt, de constituire a unei mici complicităţi.

Dispariţie Gh. Dinică. Altfel decît restul lumii

O fi vreo treabă din fragedă juneţe personală (accentuată în perioada Ceauşescu...), dar nu agreez vorbele mari fără acoperire. O categorie este aceea cît de treabă este cineva. O alta este cît de nepătaţi (sau de necriticat...) îs maturii.

Cînd moare cîte un actor, la noi lumea îşi pierde capul.
Aici, nimic nu e mai frumos decît să vezi - între altele cum e cu creştinismul românilor. Se sinucide Irinel Liciu (partenera de viaţă a lui Şt. Aug. Doinaş), păi se fac intervenţii la Patriarhie să fie îngropată creştineşte. Şi este. Iar asta pentru că noi am căzut nemaipomenit pe spate la povestea de dragoste.

Acum.
Se duce Dinică.
Aa, dar mai bine iată postrile subsemnatului în JN.

67. Păi...
de Mircea O | 10/11/2009 20:34:44
Dispariţia actorilor ne prilejuieşte, nouă românilor îndeosebi, manifestări de uluitoare subiectivitate. De ce ne face bine la suflet aşa ceva, cred că e un subiect bun de doctorat la Psihologie. În acelaşi timp, mi-a plăcut grozav jocul lui Dinică (nemaipomenitul, între alte roluri, Stănică Raţiu), dar permiteţi memoriei mele să fi reţinut că Maestrul nu a părut să se simtă anapoda în rolul ilegalistului din "Procesul Alb" ori făcînd excesiv de rahat legionarii în cîteva partituri personale. Ori pe Ştefănescu, negustorul de vinuri, ucis de comunişti pentru că s-a săltat dincolo de calapod.


Aici mi-am permis şi o reflecţie personală...:
68. Cea mai mare realizare...
de Mircea o | 10/11/2009 20:37:47
... pe lumea asta am senzaţia că este a accepta moartea - a ta, a altora - ca pe un fapt natural. Vorbele mari acoperă însă, deseori, neputinţa noastră de a accepta aceasta...



Mai stau şi mă mir... Toţi sînt oripilaţi că ne-am despărţit de... Nimeni nu-şi pune problema că însuşi G.D. nu pare să se fi obosit prea tare cu ideea vieţii sale, din moment ce, la 74 de ani, joacă de zor în telenovela "Aniela". O juca un Beligan la 90 de ani, dar asta se pare că nu o poate face oricine... Deci Dinică e primul care nu a avut grijă de viaţa lui!

M-am întrebat de la o vreme de ce o luăm razna astfel, şi asta faţă de actori - căci de pildă la vreun fotbalist (chit că adună mai mulţi oameni îndeobşte pe acele arene) nu e atît tapaj. Bineînţeles sînt scoase la înaintare şi aici vorbe mari - nu vă mai obosesc cu ele - dar trăiesc cu senzaţia că alde cheia întregii probleme vine din, hai să umflu şi eu vorbele, condiţia actorului.
Actorul este un om care se produce (nu discutăm aici cu ce preţ psihic sau de sănătate clasică) în faţa privirilor admirative ale unei săli, ale unei mulţimi de oameni. Ceva îmi spune mie că treaba asta reproduce condiţia de copilaş mic-mic, care-i în atenţia întregului univers.

În ce-l pribeşte pe spectatorul extaziat de presaţia Maestrului cutare sau cutare, eu am impresia că el face ceea ce se numeşte o proiecţie, adică se pune inconştient pe sine în acel actor. Căci la oa dică asta e dorinţa tuturor oamenilor, să regreseze în perioada aia în care lcururile din jur, îmbătrînirea sua mai ştiu eu ce îi speriau infinit mai puţin decît în diferite etape ale maturităţii ori senectuţii.

Este o părere personală, posibil a fi afectată măcar în parte de acelaşi proces amintit, proiecţia.

PS Mi s-a părut penibil Florin Piersic (cred că simpatia omului de rînd decurge tot dintr-o proiecţie, adică prestaţia acestuia inflamatinfantilă reprezintă ce am vrea noi dar nu avem voie ori nu sîntem dotaţi).
Şi ştiţi de ce?
Pentru că tot unul ca ăsta vine şi-mi vorbeşte mîine de patriotism, de morală, binele omenirii sau mai ştiu eu ce. Pot să-l iau în serios?