miercuri, 30 decembrie 2009

Text IP Culianu 1989, reprodus din revista Dilema

Ce-i lipseşte Crăciunului pentru a fi fericit

Ioan Petru Culianu a fost colaborator al redacţiei române a BBC. Era o onoare şi o plăcere să conlucrezi cu el. Sclipitor, concis (ca în seria sa despre principalele religii ale lumii), receptiv la sugestii, lipsit de orgolii, avea statura adevăratului cărturar care se poate adresa cu aceeaşi uşurinţă atît celor de specialitate cît şi unui public larg.La sfîrşitul lui noiembrie 1989 l-am rugat să scrie un text potrivit pentru difuzare în perioada Crăciunului. Istoria se pusese în mişcare şi trăiam zile de mare încărcătură emoţională. Comuniştii făcuseră un pas înapoi în Ungaria, Walesa era preşedinte în Polonia, zidul Berlinului căzuse, în Cehoslovacia începuse Revoluţia de catifea, iar Gorbaciov îngropase doctrina Brejnev.

Ioan Petru Culianu ne-a trimis un text critic la adresa ierarhiei ortodoxe pe care o considera prea obedientă faţă de regim, dar, în plus, care – pornind de la mesajul naşterii Mîntuitorului – chema la revoluţie. BBC nu putea difuza un apel; misiunea noastră era de a reflecta, nu de a încerca să influenţăm situaţia. Oricît aş fi dorit ca regimul să se prăbuşească (ştiam deja ce se întîmpla la Timişoara), i-am explicat lui Ioan Petru Culianu de ce nu putem difuza chemarea lui. A acceptat cu aceeaşi seninătate şi eleganţă cu care a tratat redacţia română a BBC întotdeauna. (Cristian Mititelu)

(Textul nedifuzat în 1989 a fost păstrat, iar fostul director al secţiei române a BBC Cristian Mititelu ni l-a oferit spre publicare la aniversarea a 20 de ani de la Revoluţie – n.red.)


Ce-i lipseşte Crăciunului pentru a fi fericit

Printre îmbucături, atît cît vă mai îngăduie sărăcia şi... relaţiile, v-aţi gîndit vreodată, oameni buni, ce sărbătoriţi în Noaptea Ajunului?Vreunul dintre dvs. va răspunde: sărbătorim naşterea Mîntuitorului.Dar cine este acest Mîntuitor şi mai ales, pe cine a mîntuit el şi de ce anume a mîntuit?
Căci pe dvs., se pare, nimeni nu v-a mîntuit de nimic:
nici de moarte
nici de boală
nici de viaţa rea pe care o duceţi
nici de minciuna şi gealaţii regimului
nici de coada de noapte pentru o labă de pui
nici de nebunia Dictatorului cu zilele numărate
nici de uneltele lui netrebnice
nici de Securitate
nici de partid
nici de foame
nici de neputinţă
nici de dorinţa de a adormi şi de a nu vă mai scula într-o ţară din lumea a patra, lumea nebunilor, unde domneşte cea mai cumplită sărăcie, într-o ţară unde haosul şi epidemia stau cu schimbul la pîndă.

Cum nimeni nu v-a mîntuit de toate astea şi de multe altele, poate şi mai rele – legi strîmbe şi funcţionari haini – oare ce aveţi de sărbătorit? Cui aveţi a-i mulţumi?

Oameni buni, treziţi-vă! Nu aveţi nimic de sărbătorit, nu aveţi a mulţumi nimănui. Trăiţi unul dintre cele mai nefericite Crăciunuri din istorie; totul îi lipseşte pentru a fi fericit. Mîntuitorul, cine ştie din ce pricină, pe voi v-a uitat de tot.

Auzind aceste cuvinte, cel mai mult vor plesni din mîini dascălii de biserică. Blasfemie, vor striga ei, omul acesta încurcă lucrurile, împărăţia noastră nu-i aici, ci dincolo! Lipsurile sînt o dulce încercare din partea lui Dumnezeu! Dar între timp, ca dintotdeauna, dascălii îşi vor număra oile slabe şi vor mulţumi împăratului Ceauşescu pentru puterea lor crescîndă în rîndurile unui popor dezorientat, păcălit, asuprit.

Spuneţi-le dascălilor: dacă împărăţia voastră nu-i de aici, atunci duceţi-vă dincolo, căci aici nu avem nevoie de voi. Avem nevoie de oameni încercaţi ca să îndrepte ce-i strîmb şi să mîntuie cu adevărat ţara de năpastă şi nenoroc.

Oameni buni, ce învăţăminte aveţi de tras din naşterea Mîntuitorului care nu v-a mîntuit cu nimic?

Unii spun că el se naşte mereu, în noaptea Ajunului, în tăcerea şi taina sufletului fiecăruia dintre voi, ca o rază de lumină. Dacă nu încercaţi această zămislire lăuntrică, degeaba vă mai duceţi la biserică, căci Biserica în vremuri de restrişte s-a arătat a nu fi nimic mai mult decît curva Babilonului. Nu-l amestecaţi pe Mîntuitor cu Biserica ce-i strigă numele, dar i-a uitat firea.

Iată, gîndiţi-vă că Mîntuitorul vine la fiecare dintre voi ca să vă spună lucruri adînci. Şi oare ce vă poate spune mai adînc decît ce-i înscris în Noul Testament, în povestea naşterii şi ducerii sale?

Mulţi spun şi unii cred că aş fi fost Fiul lui Dumnezeu, vă va spune Mîntuitorul. Am spus oamenilor la timpul meu să nu sufere strîmbătăţile şi asuprirea. În ţara mea, pe vremea aceea, asupritorul era străin, dar în ţara voastră asupritorii vin dintre voi. Odată şi odată au fost oamenii cei mai neciopliţi din cîţi erau; acum i-au necioplit pe toţi şi-au luat-o brambura. Eu vin să vă spun: sculaţi-vă împotriva asupritorului aşa cum m-am sculat eu, căci fiecare zi de nedreptate e un păcat ce apasă asupra voastră. Căci cugetul vostru e încărcat de minciună cu fiecare ceas pe care-l lăsaţi să treacă fără a face nimic, tolerînd răutatea şi ticăloşia celor ce vă conduc.

Puternicii zilei m-au adus în faţa lor, m-au bătut, m-au scuipat şi m-au răstignit. Mi-au frînt trupul, dar nu şi puterea. În clipele de încercare pe care le-am trăit spînzurînd pe cruce, am fost ispitit să-l chem în ajutor pe Dumnezeu ca să mă mîntuie. Dar am înţeles că nu avea să se arate nici o minune, ca să-mi fie de învăţătură. Căci iată ce vin să vă spun în fiecare Noapte de Ajun în taina sufletului fiecăruia: dacă vreţi să vă mîntuiţi de rele, nu aşteptaţi minuni; mîntuiţi-vă singuri.Dar povestea mea mai are şi altă învăţătură: iată, eu am fost răstignit, dar mesajul meu n-a pierit. Iată, eu am acceptat să sufăr şi să mor fără să mă înclin în faţa asupritorilor, şi martiriul meu a dus la întemeierea celei mai puternice religii din lume, la întemeierea unui Stat mai puternic ca orice alte State.

Dacă vă ascundeţi capetele în nisip, veţi pierde traiul anapoda pe care-l duceţi. Treziţi-vă şi acceptaţi suferinţa pentru adevăr, aşa cum am primit-o şi eu la vremea mea. Priviţi la fraţii voştri, creştini şi necreştini, de peste Prut, care îşi dau acum viaţa pentru biruinţa dreptăţii, deşi în imperiul lor au parte de mult mai multă dreptate decît voi în ţărişoara voastră blestemată.

Treziţi-vă, oameni buni, căci mîntuirea voastră are nevoie de voi!
De acest Crăciun nefericit, voi, toţi românii care trăiţi în lipsuri şi mizerie, sărbătoriţi tulburarea pe care v-o prilejuiesc vorbele Mîntuitorului ce se naşte în misterul sufletului fiecăruia dintre voi:Mîntuiţi-vă singuri, căci altfel nimeni nu vă va mîntui din răstignirea voastră!

Cel mai puţin vor înţelege vorbele Mîntuitorului aceia care-şi pleacă urechea la doctrina osificată a unei Biserici care trăieşte în lumea ei de dincolo. Căci în acea doctrină orice nouă teologie sună rău. Teologia în care Mîntuitorul vine să vă spună: suferiţi ca să vă mîntuiţi, se mai numeşte teologia eliberării. Ea nu are curs într-o lume normală, unde există legi şi bunăstare economică, ci mai ales în lumea a treia, unde sărăcia şi asuprirea sînt un factor constant. Acum, că România a depăşit în mizerie ţările lumii a treia, acum că Nairobi sau Cairo par locuri cereşti în comparaţie cu Bucureştiul, aveţi nevoie de o teologie şi mai aspră decît teologia eliberării. Aveţi nevoie de teologia răfuielii, de teologia mîniei, de teologia acţiunii imediate, şi nu de teologia răbdării pe care de secole v-o propovăduieşte o Biserică nătîngă.Mîntuitorul, dragi prieteni, nu e o icoană răstignită pe zidul unei clădiri cu miros de tămîie şi feţe cucernice. El e o realitate ce se naşte din durerea sufletului fiecăruia. Închideţi ochii în Noaptea Crăciunului şi vegheaţi această naştere.

Nu contează ce mîncaţi, ori ce nu mîncaţi: asta să vă fie egal. Ba chiar de nu mîncaţi nimic, veţi simţi mai adînc răscolirea foamei. Ce contează e să auziţi în voi înşivă misterul naşterii Mîntuitorului. Să auziţi în voi înşivă, clar şi răspicat, ce are să vă spună:

Eu am venit să dau glas nefericirii voastre şi să-i pun capăt deîndată ce veţi înţelege că dorinţele voastre nu se vor realiza decît atunci cînd fiecare dintre voi se va mîntui pe sine, şi astfel cu toţii veţi mîntui ţara voastră de blestemul minciunii. Sculaţi-vă oameni buni, nu în aşteptarea, ci întru împlinirea unui Crăciun fericit!

Nostimadă

Există niște reguli clare în Soțietate, mai mult sau mai puțin declarate.
Sentimentele de neacceptat acesteia se învălesc sub vorbe, atitudine care să le facă pasabile.
Ia-uitați un exemplu.
Om care învîrți un pic condeiul, te irită succesul seriei Harry Potter. Poate îți cade prost și candoarea, succesul la mulți semeni al acelui personaj literar. Plus cel financiar al autoarei.
Nu poți spune însă toate acestea.
Așa că reformulezi.

Iar un ziar pasămite serios pune sub reflectoare făcătura:
VORBE CARE CONTEAZĂ
Ionel Crăciun, poet
Românul a inițiat în Spania o mișcare anti-Harry Potter bazată pe învățături sănătoase din filosofie, literatură și religie.


Nici nu mă obosesc să caute acele felii dătătoare de viață spirituală. Căci pot bănui lesne în care categorie de platitudini se înscriu.

Că veni vorba, se află expuse zilele astea în stația de metrou Dristor 1 niște imagini cu biserici din București, însoțite inclusiv de niște citate biblice.
M-am uitat lung la acele vorbe pasămite sfinte și le-am văzut doar ca pe niște aiureli. Și nici nu mă miră, cîtă vreme ele au apărut la origine pentru mintea omului de rînd de acum 2000 și ceva de ani.
Între altele, este ideea de a lăuda pe Cel de sus, pe care inițiatorii îl credeau probabil la fel de ahtiat după perii precum noi, situație repetată în cazul prezenței aurului în acel text.
Ai nevoie de religie cînd s-a nimerit să nu fii suficient de (realmente) educat, iar în paralel nu ești dispus să accepți durerile și necunoscutele sinistre ale existenței. Includ aici și nonexistența care o încadrează.

Teme

Are o vorbă Nae Gheorghidiu. "Primeam gazeta cutare, dar înveleam în ea ghetele trimise la reparat..."
Procedeu invers, găsesc ambalat ceva într/o pagină de Gazeta Spoorturilor. Mai veche. Acolo, titlu mare: "Cutare junior a călcat în picioare tricoul naționalei".
Totul mi s/a părut acolo o sinistră execuție.
Fondul principal fu eterna înclinație umană care pe vremuri se manifesta, în stagiul militar, în a freca pe altul, mai slab, doar pentru că asemănător fusesei tu tratat cîndva.
Acum, juinorul X este tratat ca o cîrpă cam de toți maturii. Gazetarul, în primul rînd, nu are onestitatea de a căuta și punctul devedere al tînărului încriminat. Și merge pe ideea lui Las că știm noi mai bine! Mai ales că ținta întregului material este, vizibil, să dea o victimă plebei însetate de sînge, adicătele publicului, cititorilor.
Mie mi s/a părut aiurea ca un june să calce în picioare tricoul, asta după ce e introdus în minutul 60, iar finalmente declară destul de temperatEu nu vin aici să/mi pierd timpul, mai bine rămîn la club. La nervi, mai ales de trăit în mijlocul arenei, se debitează vorbe infinit mai dure...
Totul are loc pe fondul ideii de a juca la națională, în cazul de față cea de juniroi.
Maturii aici cad pe spate în fața onoarei de a fi convocați în echipa țărișoarei. Niciunul nu ia în seamă faptul că tinerii de sub bagheta lor ar pute ajudeca altfel. Cu atăt mai puțin nu cercetează de ce văd lucrurile astfel unii dintre juniori. Nu, maturu' are orden, are tabu o idee - și de aici se rupe firul. Niciunul nu are curiozitatea să vadă cum de ajung niște puști - ce mie nu-mi par criminali (iar cine nu a comis fronde la vremea sa să ridice primul piatra!) - să gîndească altfel. Cu atît mai puțin nu/și pun problema că un asemenea adolescent poate renunța foarte senin la cetățenie... Și nu știi cînd te duci cu alde căciula în mînă la el... (Cîndva, neamul-prost Lăcătuș i-a arătat în timp lui Mircea Lucescu ce poate, ca adevărată valoare...)
Am să încerc eu să cercetez puțin fenomenul. Ideea de patrie a fost vîrîtă cu anasîna în minți. Nu știu cît era la vreun 1916 sentiment înălțător și ct frică de Curtea Marțială. Cert este că niște regimuri dictatoriale succesive și/au bătut într/atît joc de ideea de țară și de patrie, că îndeosebi tînărul născut direct în deschiderea Uniunii Europene nu mai ia în serios ideea. Mai ales că sub Carpați spectacolul este deprimant, atît în ce privește reprezentanții statului, cît și concetățenii propriu-ziși.
Potrivit unei elementare reguli de trei simplă, tînărul va judeca altfel decît predecesorii săi.
Aiasta nu se poate, își spun însă mai marii fotbalului românesc.

Am lăsat nițel mai la urmă un al doilea caz de frondă juniorească la naționala României. Adrian Stoian, de 18 ani dar jucînd la AS Roma, este atenționat de Miodrag Belodedici că/i cam individualist. Nu știu ce a spus exact Belo și pe ce ton, cert este că junele o răspunde cu o obidă cît se poate de normală la acea vîrstă: Și cînd joc bine mă certați? Aici, autorul articolului găsește de cuviință să pună și el o piatră de moară pe capul proaspătului major: fumează foarte mult. Nu știu cît de reală este spusa, dar este vizibil că nu pare să se fi rătăcit în zonă vreun psiholog pentru tineri, care să afle DE CE pipează (dacă e așa) tînărul...
Relatarea de mai sus merită și o altă precizare. Belodedici a crescut sub palmele adulților, ale celor mai mari. El declara într-un interviu că încasa lovituri de la fotbaliștii mai mari. În vorbele și comportamentul său există clar semne că le lua și în copilăria timpurie. E, unuia asemenea om (altminteri îl stimez!) i se va părea inevitabil deplasată atitudinea junelui anului 2010.

Închei cu ideea că aici ființează și altă înclinație omenească, aceea de a cere altora ce nu facem noi. Uitați-vă pe stadioane și spuneți-mi ce poate învăța un tînăr de acolo.
Iar o contribuție în domeniu au și ziarele, gazetarii, care în goana după rating publicistic au încurajat din răsputeri fenomenul mitocăniei... După care, fariseic, se plîng revoltați și caști de ea...

luni, 28 decembrie 2009

Babes, Nemes, Gavrilescu

Articol în "Adevărul", 28 decembrie 2009

I

"Liviu Babeş, Călin Nemeş, Gigi Gavrilescu, toţi şi-au luat viaţa şi s-au eliberat. Acum se luptă cu uitarea. "
Uf! Cum să pun problema?
Pică bine să prezentăm lucrurile eroic, dar nu o dată astfel ne îndepărtăm de adevăr. Lucrurile merită ceva nuanţă - şi mă refer aici mai ales la Gigi Gavrilescu. L-am cunoscut la GID şi la Alianţa Civică. Lucrurile în ce-l privesc au fost (în opinia mea) infinit mai... umane. Gigi a fost un om care a sperat o vreme, favorizat de istorie, că îşi va depăşi un destin proiectat nefericit. Cînd nu a mai rezistat (martie 1994) ideii că va trebui inevitabil să revină în cenuşiul insuportabil al vieţii sale, s-a sinucis.
Asta e părerea mea - şi îmi asum pietroaiele că întinez memoria şamd. Dar o fac pentru că prefer adevărul relatărilor pompoase.

II

Chestia asta cu dacă a meritat sau ba, daca e degeaba sau nu - mi se par copilaresti. Omul acela, Babes, la momentul acela, a actionat cum a crezut mai bine, cum nu-a-suportat... mai bine. Idem cu "Degeaba 1989-2009".
Mie-mi place că toţi ne declarăm creştini, dar ne animă o trufie ce nu s-a văzut... Adică subsemnaţii vrem noi şi iac-aşa să fie lucrurile cum vrem noi, iar dacă nu-s ca-n visele noastre nebune, păi totu' e degeaba ori n-a meritat, vere!... Nici unul nu-şi pune problema că viaţa poate merge cum vrea ea - iar de cele mai multe ori chiar aşa o şi face, finalmente!

miercuri, 23 decembrie 2009

Preumblare









Umblet pe o vreme mohorîtă pe Calea Griviţei.
Aş minţi să spun că sufletul îmi era altfel decît cerul de deasupra... Asta ca să nu mă băgaţi în tribul condeierilor, al oamenilor cu sufletul permanent însorit.

Pe un site cu simpatii creştine, un nene trece păcatele capitale.
Trec peste faptul că nu noi noi ne-am sădit glandele trimiţînd la aşa ceva, ci Altcineva - nouă rămînîndu-ne doar lupta contra belelelor, într-o încercare de a ne atinge umbra...

Intru la cimitirul Sfînta Vineri.
Reconfortează (puteţi bănui de ce), dar am şi speranţa firavă că voi identifica mormîntul lui Nestor Urechia.
În mersu-mi pe latura sudică a pomenitului spaţiu nu găsesc ceea ce caut. Dar îmi aduc aminte de trufia cea trecută între Păcatele capitale. Să te ţii aici cavouri, care aproape ating înălţimea blocurilor de locuinţe din jur. Să vezi aici indivizi interesaţi de funcţii, înclusiv în dauna propriului prenume (monumentul Bagdasar este doar un exemplu).

Alţii (de fapt cei ocupîndu-se de lumeşti) vin cu sinistru de răutăcioasa pastilă: "Ca voi am fost / Ca mine veţi fi...". Am mai văzut-o între altele aşteptînd autobuzul 311 prin Balta Albă... Ăştia fură probabil precum personajele pline de viaţă şi petrecere din-tro povestioară a lui George Călinescu. Nu au avut vreo treabă cu Ce va fi. Îi păli doar acum grija... Altfel nu văd de ce i-ar păli mitocănia existenţială cu pricina, decît din invidie pe măsură.
În aceeaşi categorie aş trece aici şi ideea cu "Mă veţi uita", adică "Nu mă uitaţi!...". Bineînţeles că oamenii dornici de aşa notaţii nu şi-au bătut capul cu problema, la vremea bătăilor inimii personale...

Vorbeam de un cavou cît toate zilele. Înălţimea cît ceriul nu-i împiedică pe animatori să treacă, spre creşttetul construcţiei: "Nimic fără Dumnezeu!".
Ultima lozincă apare şi pe alte monumente funerare. Am dramul de ştiinţă pentru a vedea în astă vorbă mare ceva conjunctural, legat de sloganul lui Carol I. Dacă ar fi trăit prin 1950-60, ar fi scris - pe o amenjajare inevitabil mai modestă - ceva începînd cu "Proletari...!". Asa şi pentru că în preajmă se afla Mecca lui Ghiţă Dej, Griviţa cea roşă...

Mai seszez că la 1896 (o ştiam totuşi de prin cărţi...) scriam cu î din i, în interiorul cuvintelor - deci nu e modă nouă şi stalinistă...

decembrie 1990...

I

Un site pro-Coposu reproduce un text Andrei Pleşu despre sărbătorirea de pomină în epocă, a zilei de 1 Decembrie la Alba Iulia.
Dl Coposu a fost într-adevăr huiduit atunci, însă în prealabil o altă tabără a dat cu huo la gros discursului lui Ion Iliescu. (Era vremea naşterii Alianţei Civice, cu marile şi vehementele ei mitinguri.) Se pare însă că, în Cetatea Unirii, contestatarii au stîrnit o reacţie neaşteptat de puternică la restul auditoriului - fascinat pe atunci de ideile FSN, dar şi ale PUNR...
Cert este că acele huiduieli antiFSN au încetat, iar apoi a fost aprostrofat public Coposu.

Faptul că FSN şi susţinătorii săi sînt perdanţi ai istoriei nu înseamnă că-i normal a evita adevărul...
(Adevăr? Kakaia adevăr?...)

II

De 22 decembrie a.c., TVR a difuzat imagini din studiourile sale, luate la 26.12.1989.
Acolo, Doina Cornea lua apărarea lui Ion Iliescu, iar totodată lua în serios cu patetismul caracteristic campania fesenistă de denigrare a celor care organizaseră un miting sub ferestrele CC-ului, pe ideea "Fără comunişti".
În paralel, Silviu Brucan fu opticii subsemnatului de-a dreptul sinistru, întrecînd celebra secvenţă privind greviştii foamei din Piaţa estivală 1990 a Universităţii.

Meditez acum, legate de cele de mai sus dar şi de postarea-mi privind premiile 2009 "10 pentru România", că oamenii precum Victor Rebengiuc, cel cu hîrtia igienică adusă sub nasul unor Popescu ori Marinescu, fatalmente se scîrbesc şi lasă locul celor mai mult sau mai puţin oneşti (vezi celebra replică din finalul "Scrisorii").

again "10 pentru România"

Acolo l-am văzut declarat pe Ion Diaconescu Senior al politicii româneşti.
Dacă admitem că subiectivismul e-n cele ce româneşti sînt şi-n cele r. ce mîine vor rîde la soare..., păi atunci putem merge liniştiţi la o bere. Sau... 10.
Dacă nu, păi hai să stăm drept şi să judecăm idem.
Dl Diaconescu este acela sub a cărui baghetă PNŢCD s-a făcut praf, urmare a unor manevre, gesturi ce numai inteligenţă nu au trădat. Tot dl. D. a acordat ulterior girul său unor personaje ce-au reuşit finalmente să afunde şi mai în glodul penibilului onorabilul partid (care altminteri a cotit-o de la stînga la dreapta, în 1987, cu o dezinvoltură altminteri hulită azi la pedelişti...).

Că domnia sa a suferit în puşcării (deşi nici partidul dsale nu fu mai clement pe la un 1933 cu dujmanii, de pildă), asta e clar şi de apreciat. Dar aşa ceva nu-i asigură automat un loc între oamenii de stat!

În paralel, mă uitam ce mare caz face o tabără peneţecedistă actuală de prezenţa alături de ei a SURORILOR dlui Coposu. Care vor fi avut cu activitatea concretă a partidului în chestiune cît am avut eu. Adică deloc.
Imaginaţi-vă un PSD făcînd pelerinaj la dna Nina, cîndva...

10 pentru România, ediţia 2009

Asta e, trebuie - pentru bunul mers al lucrurilor - şi cîte un copil/nebun la casa Omului.
Ce-i drept, mă feresc să derapez spre un comportament acru, a la adirabilul altminteri Paul Goma.


Nu am priceput în ce lpudabilă (şi reală!) calitate se aflau în sală dnii Victor Ciorbea şi Emil Constantinescu. Cred că e vorba de plăcerea noastră de a avea în preajmă oameni cu oarece notorietate - chestie care ne luminează finalmente şi pe noi... "Lăudîndu-te pe tine..."
Bineînţeles că nu voi fi unul să fac abstracţie de cele bune ale numiţilor exdemnitari. Dar, trăgînd linie, primul pleacă de la palatul Victoria tare bosumflat de golul încasat de la adversari - între altele uitînd să revină la locul de muncă de la Primăria Capitalei, pentru care inclusiv eu îi acordasem votul... Apoi încurcă lucrurile prin muribundul PNŢCD (după 2000), pentru ca actualmente să-şi dea cu vădită ranchiună cu părerea pe la faimoasele Antene... Altminteri, dacă îi priveşti primplanurile tv, Victor nu are vreo treabă cu penibilul - e gras şi frumos...
Emil Constantinescu a urmat oarecum o traiectorie asemănătoare. Iritat că Structurile i-au subtilizat fotoliul de lider regional, a dispărut în ceaţă în 2000, spre disperarea unor ţărănişti maeştri în vorbe mari, nu şi în cultivarea de personaje cu charismă (e şi greu să crească aşa ceva în umbra galbenă a unui Ionescu...). Că în urma unei asemenea ofuscări au ajuns oameni cu scaun la cap să-l voteze pe Ion Iliescu, aşa ceva nu pare să-i tulbure nopţile dlui Emil. Asemenea dlui Ciorbea, şi Constantinescului îi cade prost la suflet astăzi un cetăţean pe nume Băsescu - ceea ce, la o adică, e un compliment pentru acesta din urmă... Doamne fereşte să ajungă vreodată a avea nevoie de periile celor precum E.C.!

Mi se pare că am mai scris pe acest blog despre fascinaţia pe care o are omul de rînd în faţa actorilor. Bă găsisem şi o epxlicaţie, pe cît mă duce mintea: noi ne proiectăm în locul celor lăudaţi cu atîta osîrdie, cei de pe scenă. Loc ce, la rîndu-i, ţine de dorinţa infantilă de a fi în atenţia amabilă a tuturor.
Pe trendul acesta ajung în top personaje care de care mai. Ajunge un Florin Piersic, căruia au ajuns moderatorii să nu-i mai poate tăia macaroana logoreică. Şamd. Deşi el şi acesta nu şi-au făcut decît meseria, asemenea unui arhitect priceput, dar de care nu scrie mai nimeni.
După neînsemnata mea opinie, mai trebuie ceva unui actor pentru a binemerita de la patrie. Este poziţia de lance spre nou. Sau barim de luptător împotriva măgăriei din societate. Mă uit la cei tămîiaţi în ultima vreme şi parcă nu văd aşa ceva. Dinică de pildă părea să doarmă bine noaptea la vremea cînd interpreta comunişti în "Procesul alb" ori făcea de rahat legionarii în seriile eternului Sergiu Nicolaescu. Un Radu Beligan a colaborat cependant la gros cu alde comuniştii, alde imoralitate uşor sesizată şi la un M. Albulescu, între mulţi alţii.
Olga Tudorache, aplaudată şi ea la gala "10 pentru România", nu a bătut nici ea recordul pe drumul înnoirilor fericite în societatea românească. repet, nu contest priceperea lor actoricească ori arta de a-şi drămui înţelept existenţa, graţie căreia un Beligan joacă onorabil chiar şi la 91 de ani...

Am mai sesizat neştiinţa preşedintelui Academiei Române în ale persuasiunii. Omul citea onoton o ţidulă, cu discursul. Mă gîndesc ce naiba a înţeles auditoriul său de prin aule, dintr-un text reprodus monoton. Altminteri, probabil domnia sa poate conferenţia prelung despre cum îşi va fi entuziasmat cutare matematician studenţii...

De haz a fost clasamentul la sportivi. Unde, la sondaj, a ieşit Adrian Mutu în frunte. Vorba "candidează cine vrea, dar iese cine vrem noi" este însă foarte actuală. Au fost desemnaţi alţii drept românii ăi mai cu moţ...
Că veni vorba, eu aş fi premiat fenomenul Unirea Urziceni. Extinderea aestuia la scară naţională ar fi mai util, cred eu, decît doi medaliaţi, fie şi mondial...

Au existat şi nenumărate lucruri ce mi-au plăcut. Noul primar al Clujului, de pildă.

marți, 22 decembrie 2009

Lumea scrie despre Ion Iliescu

Că ne place sau ba, Ion Iliescu este un tip, vorba lui Constantin Bacalbaşa. Este un om care şi-a pus pecetea pe epoca sa - şi dacă evident nu a ieşit tare bine, păi nu m-a oprit nimeni să mă bag în politică şi să fac altă Rumînie, mai brează.
La o adică, în paralel cu pietre în cap Bunicuţei (aviz: l-am înjurat grozav şi activ în 90-91..), o privire spre noi şi nerealismele noastre nu ar strica. Căci e plină lumea de deştepţi clamînd: "1989-2009 - Degeaba", fără să mediteze vreoclipă dacă pur şi simplu noi toţi am fost doar martorii unei aritmetici elementare, aceea a lui 1 plus 1 egal 2. Condiţiile de sub Carpaţi, oamenii de acolo, apoi influenţei lumii celei largi au condus la ce sîntem. Cum, meritam noi, era mai bine dacă pe Olt şi celelalte curgea miere sau măcar Frutti Fresh? O fi fost, dar asta nu ne-ar fi schimbat infantilismul - altminteri plastic tratat in opul lui Creangă. Acela, între altele, cu pusmagii...

miercuri, 9 decembrie 2009

Generalul Nicolae Militaru

Toată lumea, zilele astea, îl face spion sovietic pe întîiul ministru al apărării postdecembrist, Nicolae Militaru.


Militaru ăsta nu o fi fost vreun sfînt, dar toţi dovedesc un stil tare chitit pe el - treabă despre care eu am citit prin cărţi că nu e o cale de aflare a adevărului... Asta ca principiu.
Apoi, toată lumea o ţine gaia maţu că a fost spion sovietic. Pot ghici că acest infamant amănunt a fost stabilit de băieţii lui Ceaşcă, iar multă lume a luat de bună vorba. Căci instituţia ţapului ispăşitor, al tipului în care să dăm toţi şi cu mare curaj este şi va fi cît lumea.

O fi fost şpion bolşevic, dar produceţi, mînca-v-aş, şi ceva probe. Daţi un facsimil, daţi măcar gogoşile unor securişti - în spatele cărora mai degrabă citesc oftica de a nu-l fi prins pe onorabilul, cum a fost şi cazul lui Pacepa...


PS
Grigore Cartianu este vîrf de lance al relatărilor recente despre Revoluţie.
Mie omul mi-e simpatic, dar este penibil, prin neputinţa lui de a lega două vorbe fără să lezeze timpanul fie şi nu chiar fin. Zău că n-am idee cum a ajuns redactor-şef la "Adevărul". pesemne am eu o problemă, dar tot nu pricep de ce e în stare un om cu asemenea tip de exprimare. Pariez că mintea nu-i e de filozof grec (măcar de l-ar fi imitat pe Demostene, cel tînăr...).
Pe lîngă astea, Grigore dă drept mari şi recente descoperiri ceea ce Alex Stoenescu a publicat de vreo patru ani, dacă nu mai bine. Ba le şi spune avînd pe istoric în acelaşi studio tv!

O fire asemănătoare probează şi Radu Moraru. Şi el mi-i simpatic, dar şi el ridicol de prompt în datul cu părerea ori întreruperea unor invtaţi vizibil mai destupaţi - în subiect şi nu numi - decît domnia sa.
Repet, altminteri îmi pare un băiat de gaşcă!

Din nou în abatere...

Afirmaţia este legată de postarea anterioară.
Adică şi aici recidivez, reproducînd de această dată un recent material al condeiului şi omului pentru care am o mare simpatie. Andrei Pleşu adicătele.


Articol în "Adevărul", 8 decembrie 2009


De ce am votat totuşi cu Băsescu


Nici dacă iese Geoană nu va fi sfârşitul lumii, nici dacă iese Băsescu nu va fi sfârşitul democraţiei.
Articolul de mai jos a fost scris sâmbătă, 5 decembrie. Nu aveam de unde să ştiu rezultatul alegerilor. Eram doar sub impresia pe care mi-o lăsase dialogul de joi seara dintre cei doi candidaţi rămaşi în cursă.
La sfârşitul dezbaterii, ştiam că n-am de ales: voi vota, totuşi, cu Traian Băsescu. Explicaţia cea mai concisă a deciziei mele ar fi o replică moromeţiană: prefer oricând „o discuţie cu un om deştept, în stare să glumească inteligent". Cu alte cuvinte, îl prefer pe Cocoşilă. L-am privit cu maximum de bunăvoinţă pe Mircea Geoană.
Dar, în ciuda eforturilor lui de a fi conştiincios, plauzibil şi bine crescut, n-am putut găsi, în favoarea prestaţiei sale, niciun punct de sprijin. A confirmat, aproape candid, toate suspiciunile celor care îl contestă. Vizita nocturnă făcută dlui Vântu în chiar ajunul confruntării de a doua zi e, în cel mai bun caz, o probă de indigenţă tactică. Ca să nu mai vorbim de bâlbâielile stingherite şi stingheritoare livrate cu titlu de explicaţie.
Incapacitatea de a răspunde prompt şi exact unor întrebări tehnice simple a avut, de asemenea, un efect descurajant. Omul are ceva de elev silitor, care însă nu ştie să înveţe şi pierde mereu din vedere detaliul semnificativ. Nici consilierii săi nu par să-i fi fost, în această privinţă, de mare ajutor. Dacă va ieşi (respectiv a ieşit) preşedinte, nu mă voi putea bizui niciodată pe reacţiile, reflexele şi echipa lui.
Prost serviţi, în timpul emisiunii de joi seara, au fost şi cei care invocă „onestitatea", sau firea neconflictuală, a lui Geoană. De câteva ori, iritat, prins în ofsaid, el a sărit cu gura destul de nevricos şi a atacat fără niciun pic de talent.
Au mai fost şi oarecari minciunele prost camuflate şi, mai ales, un surprinzător, ipocrit, contra-productiv subton „mistic". Pomenirea Părintelui Galeriu, neconvingătoare, a fost, între altele, o gafă duhovnicească: duhovnicul, dacă ai unul, nu se clamează public; numele lui nu se utilizează ca pedigree, ca garanţie a propriei evlavii. Dar Mircea Geoană pare a-şi fi descoperit, de la o vreme, dimensiunea religioasă. E, brusc, foarte „îmbisericit". Modelul lui moral e Patriarhul, autorul lui preferat e Sf. Ioan Gură de Aur. Această pioasă conversiune electorală are ceva comic, inconsistent şi, în fond, păcătos.
Pe scurt: dacă Mircea Geoană va câştiga (respectiv a câştigat) Preşedinţia, ar face bine să aspire la un comportament mai „deştept", să-şi caute colaboratori mai subtili, să nu se bizuie prea mult pe abilităţile politice proprii. Dacă îi reuşesc toate astea, sunt gata să renunţ la exigenţa „glumei inteligente", de care vorbea Moromete...
Orice om de bună credinţă va admite că, prin contrast, Traian Băsescu a dominat situaţia cu mult mai multă autoritate. Ştia ce spune, vorbea în numele unei informaţii mai bine asimilate, era mai puţin contrafăcut şi mai eficient din punct de vedere retoric. A câştigat prin KO tehnic.
Cititorul se va întreba, poate, care e sensul acelui „totuşi" din titlu. L-am votat pe Băsescu totuşi, pentru că aveam, şi în cazul lui, destule motive să nu-l votez. Am mai spus-o: nici dacă iese Geoană nu va fi sfârşitul lumii, nici dacă iese Băsescu nu va fi sfârşitul democraţiei. În ambele cazuri, vom avea numeroase prilejuri de lehamite. Atâta doar că, dacă am de ales între Cocoşilă şi „Ion al lui Miai", îl prefer, în numele ironiei istoriei, pe Cocoşilă.


Cred mă m-am recunoscut deja, din postările anterioare, fan Andrei Pleşu.
Cam de la apariţia "Dilemei".

Mai bine cu un deştept la pierdere...

Vorba vine.
Mai degrabă, găsesc că-i preferabil să înveţi de la un pretins amoral (o spune cel cu pricina în interviul preluat mai jos), dar inteligent şi realist.

Preluat din revista Capital

S.O. Vîntu: «Am intrat în business de foame»

Autor: Georgiana Antofie
Publicat: 8 Decembrie 2009

Sorin Ovidiu Vîntu crede că cea mai mare greşeală făcută de guvernele de după 1989 o reprezintă privatizările. Spune că în România tinerii nu au nicio şansă să câştige bani prin mijloace cinstite şi, surpriză, pretinde că nu-i plac afacerile.

Rep: Dacă aţi avea acum 25 de ani, fără bani şi fără perspective de angajare, ce aţi face?
SOV: Îmi este imposibil să mă ipostaziez... Eu, la 25 de ani, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-mi câştig existenţa, fără a-mi alege mijloacele.

Rep: Ce şanse ar avea un tânăr să facă bani în România în momentul de faţă?
SOV: Să facă bani cinstit în România?

Rep: Da.
SOV: Absolut niciuna.

Rep: Şi necinstit?
SOV: O grămadă.

Rep: Mulţi spun că perioada în care ne aflăm este una nefavorabilă antreprenoriatului. Dumneavoastră ce credeţi?
SOV: Din grija statului. Aşa cum am declarat tot într-un ziar din grupul dumneavoastră de presă, o conducere mai cretină decât cea care a fost în România ultimilor cinci ani nu a mai existat de la fanarioţi încoace. Una în care statul a devenit duşmanul personal al fiecărui antreprenor din România. Statul trebuie să fie partenerul de afaceri al întreprinzătorului, nu asasinul lui.

Rep: Ce ar trebui să facă oamenii care conduc afaceri mici pentru a supravieţui pe timp de criză?
SOV: Orice. În condiţiile în care statul român agresează într-un asemenea mod, violentează într-un asemenea mod clasa de business, aceasta este legitimată să facă orice pentru supravieţuire. Pentru că această clasă de business oferă locuri de muncă. Graţie acestei clase de business mai supravieţuiesc câteva milioane de familii în România.

Rep: Unde se termină acest „orice“? Un om de afaceri poate să facă orice ca să supravieţuiască?
SOV: Ca să salvgardeze locurile de muncă ale salariaţilor săi. Să dea şansa şi altor oameni să trăiască.

Rep: Poate folosi orice mijloc pentru a face lucrul acesta?
SOV: Imaginaţia mea nu are limite. Acum, fiecare după capacităţile lui intelectuale.

Rep: Care sunt domeniile în care vedeţi afaceri profitabile în 2010 – 2011, în România?
SOV: Dacă aş avea vreo idee, fiţi convinsă că aş păstra-o pentru mine.

Rep: România se află tot în criză de 20 de ani de zile. Are vreo şansă să iasă din aceasta?
SOV: Prima criză şi singura criză autentică românească este criza morală. Ea le generează pe toate celelalte.

Rep: Şi va scăpa vreodată?
SOV: Cred că la a treia generaţie.

Rep: Cât de mult v-a ajutat şcoala în afaceri?
SOV: Decisiv. Dar eu am făcut şcoală. Şcoala m-a învăţat în primul rând să gândesc. Pe timpul meu chiar s-a făcut şcoală.

Rep: Şi acum nu se mai face şcoală?
SOV: Citesc presa, mă uit pe televiziuni, când sunt în maşină, mai ascult la radio. În comparaţie cu şcoala pe care am făcut-o eu, nivelul actualei generaţii este îngrijorător de scăzut. Este îngrijorător pentru viitorul României.

Rep: Care sunt, în opinia dvs., cele mai proaste decizii luate de guvernele de după 1989 din punct de vedere economic?
SOV: Privatizările reprezintă cea mai proastă decizie pe care guvernele României au luat-o din ‘89 până acum. Părăsirea pieţei ruseşti, a doua prostie uriaşă pe care guvernele au făcut-o. Nelansarea unor programe naţionale, programe statale în infrastructură, este o a treia decizie greşită pentru România.

Rep: Dacă aţi fi preşedinte, ce măsuri de ieşire a României din criză aţi adopta?
SOV: Bucuraţi-vă şi rugaţi-vă lui Dumnezeu să nu fiu eu preşedintele României. Bucuraţi-vă că nu sunt şi rugaţi-vă la Dumnezeu să nu ajung. Să nu ajungă vreodată unul ca mine preşedintele României.

Rep: De ce?
SOV: Urăsc beţivii şi proştii. Un tip care urăşte, care are capacitatea de a urî aşa cum îi urăsc eu pe beţivi şi pe proşti, n‑are voie să ajungă să aibă puterea unui preşedinte.

Rep: Care sunt primele măsuri la care aţi apelat în business ca reacţie la criză?
SOV: Reducerea costurilor şi extinderea.

Rep: Aveţi în plan investiţii pentru 2010?
SOV: M-am extins deja în Moldova. Mă voi extinde în Ungaria şi în Serbia (afaceri în presă, n.r.).

Rep: Nu vă interesează şi alte businessuri?
SOV: Aici în România? Atâta timp cât va exista mentalitatea asta bizară a clasei politice că oamenii de afaceri sunt nişte tâlhari, eu nu mai investesc niciun ban în România.

Rep: Dar în afară, vă interesează?
SOV: Da, evident! În afară operez. Din ce credeţi că trăiesc aici? Cu ce credeţi că îmi susţin businessul de aici? Cu ceea ce produc în alte ţări.

Rep: Nu v-aţi gândit niciodată să plecaţi din România?
SOV: Ba da. M-am gândit în 2000, când România a tăbărât cu o furie turbată asupra mea. Timp de o săptămână m-am gândit dacă să plec sau să rămân. Am decis să rămân pentru tot restul vieţii mele aici.

Rep: De ce?
SOV: Pot supravieţui în orice colţ din lumea asta, dar de trăit, nu pot trăi decât aici. Pentru că ador limba română. Cel mai bine pot comunica cu cei care vorbesc aceeaşi limbă ca mine.

Rep: Pentru dvs., ce reprezintă afacerile? O pasiune, un mijloc de a câştiga bani...
SOV: Mie nu-mi plac afacerile.

Rep: Atunci de ce le faceţi?
SOV: De foame. Am intrat în business de foame, dar mie nu-mi place busi­nessul. Sărăcia m-a aruncat în business. Nu este dimensiunea mea naturală.

Rep: Care este secretul dumneavoastră în afaceri?
SOV: Nu este niciun secret. Este pur şi simplu noroc. Să nu vă închipuiţi că cei care fac bani sunt de o inteligenţă superioară. E o simplă chestiune de noroc. Mulţi au încercat, unii au avut noroc şi au reuşit, alţii n-au avut noroc şi n-au reuşit.

Rep: Cât timp vor mai rezista ziarele în print?
SOV: Nu vă pot da un termen, nici măcar o aproximaţie. Ceea ce vă pot spune e că, din punctul meu de vedere, presa pe suport de hârtie va dispărea. Nu ştiu în cât timp, dar eu sunt convins că va dispărea.

Rep: Care este ziarul dvs. preferat?
SOV: Fără discuţie, „Gândul“. Cred că datorită lui Cristian Tudor Popescu. După aceea, „Cotidianul“.

Rep: Dar post de televiziune?
SOV: Mi-a plăcut de când mă ştiu literatura science fiction şi, evident, filmele. Când am timp, mă uit întotodeauna pe AXN Sci Fi.

Rep: Dar site?
SOV: Eu nu ştiu să lucrez cu computerul. Nu ştiu să deschid un computer.

Rep: De 20 de ani, românii se tot plâng de aproape tot ce-i în jurul lor. Pe dumneavoastră ce vă dezamăgeşte cel mai mult în România?
SOV: Scăderea nivelului intelectual al României.

Rep: Sunteţi fericit, domnule Sorin Ovidiu Vîntu?
SOV: La 54 de ani, numai proştii sunt fericiţi. Fericit eşti la 18, la 20, la 30. La anii mei, nu mai eşti fericit.

Rep: Banii au contribuit vreodată la fericirea dumneavoastră?
SOV: Evident că nu. Nu la fericirea. La liniştea mea.

Rep: Dormiţi liniştit, domnule Sorin Ovidiu Vîntu?
SOV: Din perspectiva aluziei dumneavoastră, da.

Rep: Aţi făcut vreodată o faptă bună?
SOV: Eu comit doar fapte necesare, nu fapte bune. Din acest punct de vedere, mă puteţi eticheta drept amoral.

Atâta timp cât va exista mentalitatea asta bizară a clasei politice că oamenii de afaceri sunt nişte tâlhari, eu nu mai investesc niciun ban în România.

Eu nu ştiu să lucrez cu computerul. Nu ştiu să deschid un computer.

Averea lui Vîntu

Ascensiune Sorin Ovidiu Vîntu a urcat trei poziţii în ediţia 2009 a Top 300 Capital, ajungând pe locul patru, cu o avere estimată la 1,2-1,25 miliarde de euro.

Istoric Născut în 1955 în oraşul Roman, este unul dintre cei mai controversaţi oameni de afaceri din România. A devenit cunoscut odată cu prăbuşirea Fondului Naţional de Investiţii, pentru care a şi fost condamnat la trei ani cu suspendare. De numele său sunt legate, direct sau indirect, zeci de firme, dar cel mai important business pe care îl controlează în România este grupul media Realitatea-Caţavencu, care include patru posturi de televiziune, trei posturi de radio, zece titluri de presă scrisă, o agenţie de presă şi o divizie de new-media. Susţine însă că nu el, ci copiii lui sunt proprietarii grupului de presă care i-a adus, la pachet, titulatura de „mogul“ şi antipatia declarată a lui Traian Băsescu.



Ştiu că nu e bine să te afli în preajma unui asemenea om, e genul care pîrjoleşte tot, care cere de la ceilalţi cît este în stare el...
Dar nu ştiu de ce îmi trezeşte (dincolo de argumentele raţionale) simpatie. Vreo proiecţie a unor sentimente adînci spre tata? Se poate.

Sînt afirmaţii, în interviu, cu care nu sînt de acord. Probabil pentru că şi minţile noastre sînt diferite.
Îmi place însă că unele din afirmaţiile lui SO Vîntu, chiar contrare modului în care văz eu lcururile, incită şi ele în mod util creierul. Ori copilul din mine o pica în extazuri ca ale altora în faţa lui Tata Noe Ionescu?
Se poate - e de avut şi astă posibilitate în vedere.


Îmi place amoralismul lui. Mai exact bănui de unde vine. În parte de la defectul fizic. Apoi de la careva "prost şi beţiv" în preajma sa, în copilărie - că prea urăşte asemenea exemplare. Foarte posibil şi dela faptul că nu a fost ajutat de nimeni în ascensiunea sa. Probabil chiar lovit din plin în pomenita copilărie, motiv pentru care o face şi el acum..., dar are grijă să fie în spaţiul legal.

Îmi place că e franc. Nu se jenează să-şi refuze ferm interlocutorul.

Mi-a plăcut vorba cu fericirea după o anumită vîrstă... Poate că a punctat ceea ce i se părea apropiat ca idee şi subsemnatului, cu precizarea că eu extind nefericirea la întreaga existenţă, doar că în tinereţe "deşertul înfloreşte mai uşor", vorba lui Teodor Mazilu.

Banuiesc a nu da bani la instituţii de caritate, ori e discretissim în direcţia asta. Nu pare genul Patriciu ori Ţiriac.
Legat de povestea cu FNI şamd, am ţinut să iau în seamă întotdeauna că şi depunătorii s-au aruncat acolo lacomi la cîştig... La CEC tuşeau dacă mergeau...