joi, 30 decembrie 2010

Oameni II

Na, că m-am apucat în postarea precedentă să deschid terenul pentru pilde de naturel românesc, ş-am eşuat în consideraţii (poate nu tembele) despre mioritismul "perversei ca pe Tîrgu-Ocna"...

Voisem să duc discuţia pe faptul că naturelul uman, omenesc e posibil să fie departe de regulile de funcţionare pe care le vehiculează societatea, lumea bună, învăţătorul, priotul etc.
În dimineaţa asta, un cocoşat, la propriu, şi încă aproape la 90 de grade. În mînă, ziarul "Libertatea". Pentru proximă lectură
Cu ceva luni în urmă, ignoranţa îmi fusese perforată în domeniu de vederea unei pensionare ce-mi anterior părea spălată, dezgheţată, avînd la braţetă ziarul "Click".
Gazeta în chestiune fiind gazdă primitoare pentru fete cu sîni mari, escapade adulterine, dar şi predici religioase dorindu-se mai mult decît serioase (plus ridicări revoltate în apărarea credinţei strămoşeşti).
În filosofie personală completînd, "Click!" este viaţă din plin.

Pornind de la ultima idee, nu e de mirare că un nevolnic ori vreun golit de vitalitate îi caută compania...


Apropo de vîrstnici, mi s-a prăbuşit în praf şi o altă asemenea regulă a altora, cînd am aflat de caracterul belicos al unei doamne trecute ca etate, pe scara fostei mele soţii. Primul meu gînd a fost că sănătos i-ar fi acelei femei să stea în banca ei, deoarece nu ştii niciodată ce vecin te-ar putea servi cu un telefon la 112, la caz de paralizie (baba cu pricine are înclinaţie spre accidente cerebrale). "Ce dracu' i-o trebui ceartă cu palieriştii?
Am realizat apoi, încă o dată, că viaţa nu e cum credem noi... Pur şi simplu la aşa exemplare frustrarea plus frica de unele, altele duc la manifestări agresive... Cu cît acelea (decurgînd din teamă vîrstă, boli, moarte) sînt mai mari, cu atît ele sînt tratate cu atitudini compensatorii: agresivitate, declamaţii "Io-s nevasta lui cutare vestit scriitor!" (altminteri minor condeier şi oricum mort de zeci de ani)

Oameni

Am fost şocat şi eu, precum alţii, de limbajul emisunii la mare modă, "În puii mei!...".
Cerşetorul care spune: "Mă piş pe mine!", ba şi reia vorba.
Un Fernando pornit de-a dreptul sinistru pe vîrstnici.
"Fă!"-uri risipite la tot pasul.
Etc.

Nu m-am grăbit la concluzii, deşi fui curios în paralel cum va reacţiona CNA.
Şi am rămas în paralel deschis mental la problemă.

Nu ştiu cum e bine pentru societate, să evite aşa vorbe la televiziuni sau ba. Dar aşa vorbe sînt foarte răspîndite "pe teren", în lumea românească.
Am intrat ieri în Gara de Nord, în trecere... Înainte de prag, un (indiscutabil) interlop cu ochiul proaspăt scos, şi un sugar înfăşat în braţe. Pe buze: "Să moară fata mea!". La doi paşi mai încolo, o altă figură (taximetrist al locului, în căutare de fraier), cu limbaj mai mult decît asemănător.
Tot pe acolo, grup de autolaci. Mă şi mir că nu li se măresc pupilele a posibil jaf la vederea unei 50-genare aeriene de la ţară, trăgînd un troler.

Cam asta e realitatea... Nu peste tot, dar în multe unghere sociale rumîne.
Ce-i drept, de ceva timp am realizat că tipii "ca în Divertis" nu-s excepţii, ci majoritatea. Adică dacă ieşi în 90% din locurile româneşti găseşti cazuri, oameni zice-se ciudate, de rîs, dar reprezentînd majoritatea.
Stai, că personajul primar care îi inspiră pe Divertişi a căpătat nume, destinaţii clare de existenţă de cînd cu Mihai Bendeac. Ştii clar acum cum e, unde e de găsit - să spunem - un Bulgaru, patron de spălătorie auto în Rahova... Cel cu /lovitura de pumn/ "perversă ca pe Tîrgu-Ocna".

PS Simplă observaţie, ţîşnită în minte după ce am pomenit de "pervers". Esenţa acelei pălituri, explica simpaticul Bulgar, este ca duşmanul să nu se mai scoale de jos după o asemenea torpilă.
Cred că ideea face furori între şmecheri şi şmecheraşi.
Nu pot să nu văd însă în aşa procedeu pugilistic şi multă teamă, mult... mioritism. Ce te face dacă acela nu cade dintr-un pumn? Mai ales că adorabilul chelios nu pare omul unei înfruntări de durată...

Păreri, păreri

În Evenimentul Zilei, politica gazetei vrea ca dl reporter/redactor să se dea revoltat de o exmatriculare decisă zice-se de Ion Iliescu, pe cînd păstorea judeţul Timiş.
http://www.evz.ro/detalii/stiri/olimpic-exmatriculat-de-ion-iliescu-917009.html

Îmi dau cu părerea, pe forum.
Am pomenit acolo (în start chiar!) de propria persoană şi din egocentrism, dar mai ales din necesităţi argumentative.


Nu-s un sfînt.
Deci nu aş vrea să se creadă că subsemnatul, pus în vreo situaţie mai delicată (trai în socialism, plus preţ "trădare" onorabil) nu aş vinde şi pe mama...
Tot eu însă întreb cum s-ar purta, de pildă, armata de condeieri media vizibil fără Dumnezeu ("Banu' să iasă!...") dacă ar fi trăit în comunism. Nu trebuie un efort prea mare de imaginaţie pentru a dobîndi - mental, cum spuneam - răspunsul. Imaginea, tabloul.
Bineînţeles acel grup numeros de urmaşi ai lui Coriolan Drăgănescu bifează afirmativ căsuţa cu "creştin-ortodox" la recensăminte şi nu numai. Sînt convins că nu au dat pe la fila Bibliei cu aruncatul pietrei... De fapt, dacă prin absurd ar citi acea pildă, nu s-ar schimba nimic în ei.
Ar rămîne oameni.

marți, 28 decembrie 2010

Vorbe, vorbe...

Îl citam în postarea-mi anterioatră pe George Stanca (putea fi însă oricine, de pildă cei care tratează subiectul Crăciun, Credinţă etc. pe la televiziuni):

"Un popor întreg vă consideră adevăratele campioane. Eroine, e puţin spus! Şi vă iubeşte cu dragoste egală cu aceea pregătită acum pentru Iisus."

Poporul, sireacul, în proporţie de 95 la sută, cred că nici nu avu habar că a existat un campionat european de handbal, respectiv o echipă a României acolo.
În legătură cu dragostea de întîmpinat Isus, la români, m-am nimerit să stau ceva mai mult înspre televizor, în prima zi a Crăciunului recent dus.
Mie unuia mi s-a părut că românii nu aveau treabă cu esenţa - de care vor fi pomenit lăudatele scrieri religioase - acelei sărbători. Compatrioţii aveau în vedere existenţa unei sărbători, cînd se bucură şi nu fac nimic. Bucuria însemnînd distracţie plus mîncare und băutură.
M-am uitat şi eu un pic, pe cît mă duce simţul de observaţie cel mediocru, că simt vreo rezonanţă cu idei înalte.
N-am izbutit să le identific.
Dacă nu mă credeţi, revedeţi şi dvs. mental acele programe.

Un teatru perfect.
Nu că mi-al dori eu să stea toţi cu mintea real pironită la măreţia momentului.
Subsemnatul doar subliniază ce i se păru a observa.

Şi de aici încep eventualele observaţii la... observaţia mea:
"Da, domne, da' atîta distracţie mai are omu...! Nu vezi şi dumneata ce criză e / cum e viata asta? Lasă, domne, că nu sîntem perfecţi..."
În general, în situaţie d-astea celălalt te plimbă pe oriunde, numai la ce i-ai reperat dumneata nu.

PS
Rîndurile lui Stanca apar în tabloidul Click!.
Unde faţetele omenescului se întrepătrund admirabil: pe o pagină citeşti despre sfinte, pioşenie, rrromâni verzi, pe cealaltă despre sînii Cutăricei, eventual că "Arbitrul mi-a furat nevasta".
Nici gînd să se împungă acele relatări.

Omenescul...

Priviri în jur

Mă obsedează niţel de la o vreme ideea de infantil, infantilizare...
De pildă, că presa noastră curentă este un nemaipomenit instrument de i. a boborului. Căruia îi serveşte doar ce vrea El.

Aici trebuie să fiu atent, ca nu cumva prin a identifica infantilism la altul să nu mai bag sama la al meu propriu şi personal...

Mă uit la George Stanca, semnatar prin Adevărul al unei rubrici inconfundabile, care la un moment dat ridică în slăvi handbalistele românce, după obţinerea medaliei de bronz la campionatele europene, dacă am priceput bine.
Bineînţeles un G. Stanca a ieşit împotriva lui N. Ceauşescu pe 21 decembrie, dar în materie de limbi nu-l întrece nimeni:

Sunt emoţionat, fiindcă e prima oară când compun o scrisoare, de dragoste imensă, nu numai pentru o fată frumoasă, deşteaptă sau fraieră, naivă, prostuţă, înfumurată - cum am mai avut "cliente" - ci unui grup de fete superbe, minunate; unui grup sudat, compact ca un pumn strâns, un snop de eroine.

Şi nu unele oarecari, ci, cu atât mai înălţător, de eroine ale acestui neam amărât, nenorocit, sfâşiat de lupte politicianiste interminabile, abominabile, purtate într-un cod şi limbaj abjecte, sordide; un neam bântuit de foamete şi frig.

Culmea!, la vreme de pace. Scriu, deci, unei echipe de handbal, care nici măcar nu a câştigat o medalie de aur: a pierdut-o cel puţin pe cea de argint, câştigând doar bronzul.

Dar maniera, povestea, legenda cuceririi ei sună ca o epopee. Fiindcă, pe iarna asta grea, pe criza asta care la noi nu mai trece, pe sărăcia asta geroasă care la noi nu se mai vindecă - ba se adânceşte! -, acum, când sensibilitatea neamului e casantă ca gheaţa, când lacrimile curg uşor din nervii supratensionaţi; acum, zic, voi aţi adus neamului vostru, precum Magii Crăciunului, o rază de lumină
.

După cum se vede, nu doar handbalistele-s fără egal, dar şi poporul e amărît şi numai bun de pupat protector pe frunte.

Cum e dujmanu'?
Păi despre politicieni se vorbeşte, mai mult sau mai puţin direct, în citatul de mai sus, chit că politica unui stat vine mănuşă acelui popor - că doar Acela îşi alege liber parlamentarii, nu stă nimeni cu flinta la opţiunea lui.
În acelaşi timp, în găleata cu catran a lui G. Stoica ajung şi cele care s-au nimerit să joace şi să învingă nemaipomenitele fete mioritice. Acelea devin "urâtele alea spelbe şi ochi de peşte fiert".

Totul se încheie apoteotic (întru ciudăţenie):
"Aţi soldarizat în acele după-amiezi pauperitatea românească, aţi cimentat unitatea întru sărăcie şi ura contra împilării."
Ori: "Un popor întreg vă consideră adevăratele campioane. Eroine, e puţin spus! Şi vă iubeşte cu dragoste egală cu aceea pregătită acum pentru Iisus."
Iar semnatarul nu e un oarecare, spune domnia sa. Între altele, G. Stanca a explicat, cîndva, " în ziar o teorie": "Avem un handicap istoric: brandul de ţară; mă rog, e vorba despre unul genetic..."

Ah, Caragiale, ou etes-vous?

PS. Am citat din rîndurile lui George Stanca graţie:
http://www.click.ro/vedete/scrisorile_lui_stanca/draga-nationala-handbal_0_1088291292.html

vineri, 24 decembrie 2010

A lua în serios

Banii. Bancnotele.
Sînt lucruri dorite.
Pentru a-ţi satisface nevoia de aşa ceva, poţi visa că se pune în funcţiune tiparniţa pentru tine, pentru nevoiaşi şamd. Atîta doar că asta nu e o treabă... Dacă procedezi astfel, vei avea mulţi, dar nu bani, ori nu cu semnificaţia lor iniţială. Vor fi poate nişte hîrtii frumoase şi care ne mişcau cîndva...

De ce spun asta?
Păi pornesc de la un lucru poate dureros, dar care, pornind de la astă însuşire, ţine să strice o regulă elementară de funcţionare...

Citesc despre eroii de la Otopeni, din 23 decembrie 1989.
Care au murit dramatic.
Îi înţeleg şi pe părinţi, deşi de la nişte inşi mai copţi am pretenţia să fi învăţat pînă ascum că în viaţă te poţi aştepta la orice... Căci aşa vrea Ea, fără să ţină cont de opiniile, de durerile şi rănile noastre.

Tinerii cu pricina nu sînt eroi.
Fără să consult DEX, cred că aşa ceva ţine de un sacrificiu conştient, ba chiar benevol, într-un context în care de chiu de vai se obţine ceva, faptă mai mult sau mai puţin măreaţă.

Or cele petrecute în gura aeroportului Otopeni, în 1989, reprezintă cu totul altceva. Ba chiar avurăm atunci de-a face cu o aiureală, o nepricepere demnă de negura unor ani siniştri - şi am aici în vedere adaptabilitatea la neaşteptările realităţii -, unde victimele avură un tragic ghinion şi cam atît.


PS
Îmi menţin părerea, fără a avea pretenţia să mă ia cineva în serios, că presa comună, de largă circulaţie este un teribil instrument de infantilizare a publicului.
Îi dă ce vrea.
Totodată, vinovaţii de belele noastre sînt în altă parte - asta ţi se susură sau strigă în ureche în orice publicaţie atentă doar la tiraj. Inclusiv cu patroni mimînd bun simt şi inteligenţă.

vineri, 17 decembrie 2010

Alte observaţii pur personale despre gazetarul Eminescu

În urmă cu ceva luni, zile, meditam că - urmînd speranţele aiurea ale unui om ca toţi ceilalţi (nerealişti) - dacă oi ajunge ceva poamă, personalitate în soţietatea asta, păi voi avea o mare problemă, avînd în vedere cum m-am exprimat eu despre o sumedenie de valori en vogue în ţara asta...
Hai totuşi să-mi asum riscul, deşi, mai ales dacă am de acum idee la ce mă expun, se prea poate să nu mă mă mai tenteze grozav piscurile sociale... Mai ales că, ajuns acolo, poţi avea senzaţia acea din somn, cînd bei apă cu vagoanele şi tot nu îţi potoleşti setea...


Fără îndoială am ceva probleme cu Autoritatea (dar cine nu are, începînd cu Freud carele identifica complexul oedipian şi trecînd pe la Neo, cel din Matrix...).
Din acest motiv strîmb din nas urgent cînd mi se aştern sub ochi caracterizări pozitive ale altora...
Cum, e complex, e invidie a subsemnatului faţă de Aceia?
Poate da, poate nu... Dar este şi susceptibilitate maximă faţă de oameni cu defecte precum toţi ceilalţi însă declaraţi drept nemaipomeniţi...


Infantilism, sans doute, dar dacă drumul ăsta fu hărăzit într-un septembrie oarecare de trei fete ursitoare, bucuroşi le-om duce toate!


Notam în posturi anterioare că profesorul meu de Istoria Presei de la facultate a reuşit să-mi trezească interesul pentru Eminescu.
Da, Poetul Naţional. Dar cu prestaţii pe măsură ca gazetar, după cînd înţelesei de la Divinul critic - adicătele George Călinescu.


Am arătat cu acel prilej că, totuşi, un criteriu al valorii unui om este şi să fi priceput sensul istoriei... De pildă, într-o vreme cînd sărea în ochi că ne îndreptăm spre maşinism, cînd aveam deja un secol de maşinism şi implicit industrializare, parcă e aiurea să vezi ţărănimea nu doar poetic, dar şi motor al dezvoltării, fie şi prin Balcani...

Astăzi, ca unul doritor să mai afle ceva asupra subiectului Eminescu gazetar (altminteri mi-a plăcut grozav seria de materiale legată de Basarabia!), am găsit - fie şi pe frontonul unui site de dreapta (politică) - un citat:
“Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia, căci demagogii neştiind nimic, nevând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului [...] "


Nu ştiu dacă-s un tip maturizat, dar am învăţat în timp că infantilism înseamnă şi să refuzi realitatea, în favoarea ideilor roze, însă nerealizabile. Dacă la peste 120 de ani după aceste zise eminesciene specia demagogilor există, dar mai ales există pătura majoritară a celor cărora vorbele mari le îndulcesc suficient existenţa, păi atunci asta e realitatea şi cam greu de modificat. Mai ales prin asalt direct.
Trec peste faptul că, studiind istoria serioasă, E. ar fi văzut că demagogi şi cetăţeni dornici de minţit frumos existau de pe la Adam încoace...
Precizez: acea specie mi-e dragă, personal, ca sarea în ochi, dar dacă ea este proprie firii omului, voi lăsa pe alţii, fie ei şi poeţi naţionali, să lupte cu morile de vînt...

luni, 13 decembrie 2010

În banca mea. Dar deloc în banca mea...

Luni.
Curs de istoria presei româneşti, cu Valeriu Râpeanu. Om la locul lui, chit că dintr-o generaţie şi diferită în sine de a mea, şi afectată de acel tăvălug nemilos, roş.

Vine vorba (pregătim examenul şi semestrul următor) de gazetarul Eminescu. Îl întreb dacă mi se pare mie - ca un cititor incomplet al operei ziaristice a acestuia - sau el găseşte vinovaţi doar la unii, nu şi la obidiţii pe care teoretic îi apără. Îmi spune că aşa e, E. nu atacă în vreun fel de pildă ţărănimea atît de dragă lui.
La care opinez că atitudinea este totuşi cam neechilibrată, respectiv infantilizant să mîngîi permanent pe cap un ins, un corp social, fără să-i spui că o parte a eventualei ieşiri din mlaştină este legată de eforturi proprii, de recunoaştere a unor erori de comportament din trecut.
Tot eu leg iute o concluzie: "Am impresia că presa doritoare să cînte în strună cititorului îi face, finalmente, un deserviciu acestuia".

Oarecum neaşteptat, stimabilul nostru profesor răspunde altceva... Am senzaţia că evită răspunsul. Voi reîntîlni pirueta, probabil inconştientă (în faţa unei situaţii, a unui subiect neplăcut) şi la o domnişoară asistentă, în cursul aceleiaşi zile.

Pot înţelege, în paralel, că omul de rînd - după ce se supune mare parte a timpului realităţii, simte nevoia unei relaxări. A iluziei că lumea este cum vrea el, că cineva îl protejează, îi ia în serios gusturile, spune că are dreptate... Mai ales publicaţiile galbene îi asigură acest refugiu.



Spre seară îmi cad ochii pe editorialul "Adevărului de seară", semnat de redactorul-şef al ediţiei de Braşov. Se produc acolo, succesiv, mai-marii ediţiilor regionale ale ziarului.
Reţeta îmi este de acum cunoscută: revoltă pe stat, pe cel mai puternic în general. Care, finalmente, îl asupresc, batjocoresc etc. pe omul de rînd.
Îs curios dacă asta se învaţă la vreo şcoală de gazetărie ori se subînţelege, cînd baţi la poarta acelui organ mass media.
Ţine, şi-mi scapă mie oare, de "Clientul nostru, stăpînul nostru?". Poate.

În context (şi echivalent), Pristanda avea o vorb. De fapt era a neveste-sii.
"Pupă-l în bot şi papă-i tot!"
Dacă a pupa în bot necesită şi trimiteri goale la morală, asta nu deranjează multă lume.

duminică, 12 decembrie 2010

Pornind de la 'Pînă unde se poate spune adevărul'.

Ne cer de la Facultatea de Jurnalism, pe care cu onor o urmez, să scriem la gazetele lor.

Ce-i drept, deşi dumnealor nu o spun, plaja pe care îţi poţi exersa condeiul cel bun-rău în aşa situaţii este niţel de redusă...
Iar cum eu - poate doritor de a şoca, poate nu - nu sînt interesat de acea zonă, mi-a venit în minte să scriu despre Cît sîntem dispuşi să suportăm adevărul?


Nu mă întind aici în cine ştie ce filosofeli.
Cu ocazia unor evaluări la facultate, am citit în cartea distinului domn Valeriu Râpeanu, între altele, despre activitatea ziaristică a lui Mihai Eminescu, respectiv Nicolae Iorga.
Nu o mai făcusem, mulţumindu-mă cu relatări ale altora. Să spunem, în cazul ultimului, ale acidului Constantin Argetoianu.

M-am uitat la Eminescu. Că acesta e nemaipomenit, idol român şi, în particular mare ziarist, auzisem şi o luasem de bună.
Două chestii mi-au sărit însă în ochi, în acele capitole ale dlui Râpeanu (nu mă îndoiesc că autorul reproduce bine realitatea!).
Că Eminescu era destul de chitit. Izaltat, i-ar spune un D. Kiriţescu. Or, după cîte ştiu, asta nu asigură un echilibru, o privire înţeleaptă (şi finalmente utilă, îndreptînd ceva) asupra lucrurilor.
Nu mă îndoesc de faptul că articolele or fi documentate, exista un stil gazetăresc nemaipomenit - dar, la o adică, e important nu doar dacă alergi ca un Juan Carlos (cel din 1968) ori un Alberto Juantorena (adică foarte elegant), ci şi ... direcţia.
În acest ultim caz, Eminescu ia şi el parte ţăranilor, pornit fiind în schimb pe tot feluri de pături considerate parazite la vremea aia.

Treaba asta, cu a lua partea umiliţilor şi obidiţilor, cu "a lovi în ciocoi", e o chestie care dă tare bine la omul de rînd. Asigură succesul. Inclusiv din pura parte proprie, din partea sufleţelului personal.
Aici, dacă nu mă dau eu prea deştept în psihologie, o proiecţie este iute vizibilă, adică numitul autor nu apucă să se ocupe el însuşi de... sine, dar îndreaptă acel filon de ajutorare spre alţii.
Totodată, deşi mulţi scriu că ce mare gazetar era Eminescul, nu pot să nu văd că el pariază pe calul perdant. Că la curse mai iei plase asupra cîştigătorului e una, însă în ale gazetăriei serioase cred că nu cer imposibilul cînd solicit ca omul cu condeiul aă simtă totuşi cum se mişcă istoria. Ori de James Watt încoace se putea simţi cum merg lucrurile. Spre maşinism, spre industrializare. Eminescu ar fi putut observa trecerea accelerată de la rural la urban, existentă în Anglia şi ţările ca ea.
S-ar mai putea adăuga una-alta aici, în ale industrializării, dar mă opresc.

Vorbeam mai sus de ceea ce-mi pare lipsa de înţelepciune a lui Eminescu. Mai pe româneşte oarece doză de infantilism. Revăd asta şi cînd Poetul naţional aruncă toată iritarea pe capul păturilor sociale incomode sieşi, dar nu deranjează cu o adiere atît de plînşii ţărani. Care la o adică nu erau nici ei uşă de biserică - şi, pînă să mă plîng de viaţa lor grea, poate e de zărit şi adcă făceau ceva pentru a ieşi de acolo. Or, ştiu din "Răscoala" lui Rebreanu, că în Amara erau nu puţine cîrciumi.
Şi aici subiectul poate fi multişor extins.

Trec acum la Iorga, de care aminteam la început.
El procedează, întrucîtva, la fel. O ia - la început de secol XX - cu sămănătorismul, legat de care îndrăznesc să-mi pun problema cui a servit, finalmente... Au fost ţăranii români mai deştepţi, în 1916 depildă, cînd unii animaţi teoretic de Iorga, cît şi de Spiru Haret, se întrebau la Buştenii Prahovei cine a zugrăvit pe cer munţii aceia înalţi?...
Cum am zis, Iorga ia şi al partea amărîţilor. Nu ştiu dacă la el gestul, în adînc, se datorează vreunei proiecţii. Am senzaţia că acesta, trăgînd spre ţărani, de fapt îşi trata... timiditatea. Sufleteşte, el nu pare să se fi simţit bine în lumea bună (lipsa tatălui?). Şi faptul că voia să fie neapărat primul, să nu asculte decît de sine (recunosc, si subsemnatul tinde astfel...) trădează iar o problemă. Iorga pare să se fi simţit bine numai între inferiori sieşi. Cînd va da, în 1931, la guvernare, de caractere puternice (Carol II, Argetoianu, camarila), va spune după scurtul mandat că "Eu nu am fost eu"...


Revenind la simpatia celor două genii pentru unii şi antipatia pentru alţii, o să mi se spună că nu e frumos să nu facem nimic pentru amărîţi, că nu ai cum să nu te revolţi pe Tănase Scatii. Stănică Raţii ori mai ştiu cine.
Cu atît mai puţin se va recunoaşte că aceştia din urmă ies învingători în cursa spre timona societăţii.
Că iritarea noastră pe unul sau altul e totuşi una de birou, de în-faţa-gazetei, şi mai puţin de teren. Asta pentru că acei monştri sociali nu-s deloc aşa de în alb şi negru, după cum nici ai noştri nu-s de pus la rană.
Deci, e greu să accepţi că modul nostru moraaaal (adicătele comod nouă, fricilor şi comodităţilor noastre) de a dori să fie lumea nu are treabă cu realitatea.
Căci, de la Eminescu încoace lumea a mers nu doar mai apropiată de firea celor consideraţi lipitori pe atunci, dar - şi mai rău - a mers absolut imprevizibil.
Chestie greu de suportat pentru sufletul nostru...

marți, 9 noiembrie 2010

Patriotism

S-a pomenit mult la moartea recentă a lui Adrian Păunescu despre patriotism. Al acestuia şi al altora - iar aici cei care i-l sesizau pe-al Bardului fără îndoială se considerau în onoranta categorie.
L-am văzut pe Andrei Păunescu, la doi paşi (realmente) de catafalc ţinînd în mînă un steguleţ. Tricolor, se înţelege. Mi s-a părut o aiureală, dar cînd toţi îţi spun că eşti beat, rişti să crezi...

Că veni vorbam steguleţul colo-şa avea conflict, în opinia mea, cu ale religiei, cu Dumnezeu - la care aceiaşi fac de asemenea dese şi fortifiante trimiteri.

Cum spuneam, ajungi să spui că eşti tu aiurea. Iar dacă îţi aminteşti despre Hainele împăratului ori despre bucătăria nevăzută plebei despre care tratează marele Inchizitor lui Iisus însuşi, ajungi să-ţi pui problema unde o să ajungi între oameni, nu critic insaţiabil, cu aşa vedere a lucrurilor...

Văd eu unde ajung...
Voi face eforturi să nu mai sar în sus...
Dar, pînă acolo, tot o spun.

Patriotismul e o chestie de afacere.
(Vorbea ieri cu foc un dascăl despre naţionalism, patrie - iar netrebnicului de elev îi fugea prin minte întrebarea: "Unde naiba s-o fi dus asemenea energie, a milioanelor de oameni, înainte de secolul 19?". Şi corolarul: "Cum or fi trăit păcătoşii vreo cinci mii de ani înainte de venirea de acum două mii a lui Iisus?")

Statului îi pică bine pentru că aglutinează cît de cît populaţia, ba uneori o înflăcărează suficient cît să pornească la răzbel.
Omul de rînd se simte nemaipomenit în haina de patriot pentru că îl scoate din rîndul comunilor. Nu mai e Gică Vasilescu, ci Gică Naţionalu, cum fu cazul cu un Marin, de la 1848. Instinctiv, omul de rînd se fereşte să fie altfel pentru că ar intra în conflict cu majoritatea. Majoritate de capul ei, dar şi interesat strunită în direcţia respectivă de organele statului.

Nu am ştiinţă să întrebe cineva prea des care e rezultatul patriotismului cuiva, în afară de a văpsi stîlpii mărginind şoseaua din sat, eventual băncile clujene. Pariez că cel întrebat ar rămîne fără răspuns o vreme, apoi ar încropi ceva despre suceala evidentă a intervievatorului, care scapă esenţa unei aşa minunate îndeletniciri tricolore. Dar de obicei se răspunde voit pe alături.
Deşi, în opinia mea, nu să înjurăm pe unguri - de pildă - este esenţa problemei, ci să încercăm să-i depăşim ori, barim, să-i ajungem. Altminteri numai să pomeneşti despre carnea de sub şaua lui Attila... Deşi, de fapt,şi aşa ceva prinde bine: unde mai defulezi atît de amplu?

Dar aşa ceva nu se spune, nu?
Este echivalentul lui a vorbi în zilele plecării lui Păunescu despre accidentul nepedepsit al nevestei, despre mariaje în serie (în familie) cu minore, despre excesele pomenite fie şi pamfletar în "Porcul şi folkul".

Unghiuri diferite

Profesorul meu de la o cunoscută universitate particulare a venit luni la catedră cu un vraf de ziare. Era dezamăgit că din cele 6-7 de acolo doar unul scria "cum trebuie" despre Adrian Păunescu cel de curînd dispărut.
Cum trebuie, în opinia sa, însemna în ton cu televiziunile - ce transmiseseră acut favorabil poetului decedat.
Or gazetele, cu excepţia notată a "Jurnalului", vedeau lucrurile altfel...

Distinsul dascăl, probabil cărămidă de căpătîi a construcţiei spirituale a Universităţii în cauză, considera o situaţie aiurea contradicţia dintre ziare şi popor... Şi implicit faptul că tipăriturile nu urmează poporul, cel atît de zgomotos manifestat în favoarea lui Păunescu şi a valorilor atribuite acestuia.

Mi-am amintit însă brusc de faptul că, în Piaţa Universităţii, la vremea Golaniadei participanţiei aveau senzaţia că toată naţia simte lucrurile asemenea lor. Se pare că aşa simţi lucrurile din mijlocul unei mulţimi entuziaste, să zicem de 100.000 de persoane. Îţi închipui că identic tratează lucrurile, viitorul şi celelalte 20 de milioane ale ţării.

Este un fenomen răspîndit, se pare. În prima parte a lui 1992, la doi paşi de o manifestaţie a Convenţiei Democrate, o Sală a Palatului scanda peunerist: "Funaru', Funaru'". Din mijlocul acelor comilitoni, optica lor era ca şi întinsă la nivelul întregii ţări.


Au existat şi excepţii. De pildă sentimentul generat de moartea lui Corneliu Coposu. Străzi şi Belu pline ca la plecarea lui Adrian Păunescu.
Simpatia pentru cel dispărut nu s-au stins apoi, ci chiar au sporit. Graţie acestui fenomen poate singular (era să uit de milionul de oameni fără urmări atras de prima venire a regelui Mihai!), CDR a cîştigat următoarele alegeri, iar Coposu reprezintă şi azi, la 2010, un mit, un nume respectat.

duminică, 7 noiembrie 2010

Intervenţii pe lista Clubului Alpin Român ( II )

IV


Dragă Eugene,

Ţin foarte mult la amiciţia ta şi sper din tot sufletul că lămuririle următoare nu te vor indispune.


L-am cunoscut pe nea Nae foarte bine, am petrecut cu el foarte mult timp, eram doi nebuni care se plimbau prin tara pe la procese, am fost ultima perosoana cu care a vorbit si de aceea iti spun ca l-am cunoscut foarte bine. Eram manati in lupta amandoi de motive convergente, el cu amintirea libertatii din tinerete si primele realizari ale CAR-ului, eu de amintirea tineretei mele cand dormeam pe jos intr-o cladire construita de alpinisti cu mult timp in urma si unde la acea vreme aveau prioritate nuntile si botezurile. Ultimite lui cuvinte au fost "Eugene ai grija, te rog, de Clubul Alpin Roman".

De felu-mi sînt un om prudent, probabil datorită prea multor "plase". De aceea privesc lucrurile pe toate părţile. Şi îndeosebi sînt foarte atent la vorbele mari, pentru că nu prea le lipsesc în spate încercările de manipulare. Cu sau fără intenţie conştientă.
Cînd cineva este chitit în a servi asociaţia cutare, ba se şi apropie de finişul vieţii cu grija acesteia pe buze, eu nu pot să nu constat că acel om avea totuşi o dezvoltare unilaterală. Ştiu că senectutea este o perioadă cînd, vorba unui literat, "deşertul interior înfloreşte tare greu". Şi prin urmare găseşti greu lucruri care să te încălzească... Dar am totuşi senzaţia că acel om nu a găsit şi altceva plăcut în grădina ce ne înconjoară...
Sînt personaje care dau bine social, dar asta - dincolo de observaţia mea - este apreciat de semeni mai ales datorită nenaturaleţii gestului...


De atunci m-au marcat aceste cuvinte si am incercat sa in permanenta sa respect dorinta unui muribund. Cand nu eram pe la procese impreuna, venea la mine la birou si discutam ore in sir, nevasta-mea era indragostita de el si imi zicea in permanenta "sa nu cumva sa-l dezamagesti vreodata pe acest om".

Chiar zilele astea îmi notam în caietul meu de însemnări că-i sănătos să acceptăm că putem dezamăgi pe cineva. Unii spun că aşa ceva e chiar una dintre cheile sănătăţii psihice. Nu spun că eu am reuşit în a nu face cap de ţară că (pasămite) am dezamăgit pe cutare, dar mă strădui...


Nea Nae avea o boala foarte grava si foarte rara in Romania, care se numeste - CORECTITUDINE SI LEGALITATE - ne-am inteles totdeauna foarte bine, din prima si pana la utima, datorita faptului ca si eu am aceeasi boala. Urmarile acestei suferinte, asa cum ai observat si tu, sunt atacurile virale ale celor care nu inteleg aceasta boala, fara vina lor bineanteles, pentru ca boala asta este foarte rara, nu se transmite de la om la om probabil este ereditara, nu exista tratament cunoscut in lumea medicala, unii o confunda cu nebunia si este cam necunoscuta prin partile locului.

Îndeobşte, rînduri ca ale tale dau gata... Cred totuşi că am trecut de faza cînd cădeam eu însumi pe spate la auzul lor...
Dacă nea Nae şi cei ca el (eu de pildă, dar nu ţin să bat toba, vei vedea de ce) sînt corecţi, este că pe vremuri unii i-au tratat cu parul fizic sau psihologic - îndeobşte - pînă au ajuns să se comporte ca atare. În copilăria lor, acei tipi erau ameninţaţi cu moartea dacă nu sînt corecţi etc. Da, moartea, căci, dacă părintele era nemulţumit de tine la vreo găinărie, atitudinea lui era egală cu abandonul sufletesc, carele era o treabă tare neplăcută copilului... De aici dresajul în a si cît mai corecţi.
Asta e una... În cazul lui nea Nae (de fapt şi al celor ca el) totul era să le oferi preţul pentru care să încalce corectitudinea. Nu ţin acum să-l pun la zid pe mentorul nostru din tinereţe, dar nu pot să uit că, la 1990, a veit cu ideea să-l punem preşedine de onoare pe Alexandru Balaci. Academician, montaniard la juneţe, dar şi un colaboraţionist notoriu în vremea comuniştilor. De unde pînă atunci Baticu tuna şi fulgera împotriva comuniştilor şi a incorecţilor în general, totul a mers pînă fu vorba să obţină un ce profit din renunţarea la principii...
Nu e un exemplu singular... Cu cei de la revista România Pitorească a fost duşman pînă i-au oferit spaţiu editorial (şi, în pană de dosuri, l-au luat pe el la lăudat). Să vezi ce iute a lăsat tonul moale (a se compara cu misivele anterioare spre redacţie)


Daca doresti sa intelegi ce s-a intamplat in perioada 91-93, pe de o parte poti vedea ce se intampla astazi, iar pe de alta parte sa studiezi documentele acelei perioade. Eu am citit absolut totul si am o imagine destul de exacta a faptelor. Documentele le-am preluat de la nea Nae, dupa ce s-a prapadit, conform testamentului sau scris si se afla in arhiva CAR. Cu unele ocazii noi doi am avut pareri divergente in ceea ce priveste subiectul Baticu, e posibil ca pozitia mea sa fie si subiectiva, dar te asigur ca am mai multa informatie decat tine. Informatiile pe care le am nu sunt din ziare, maculaturi sau alte foi volante ci din documente cat se poate de oficiale.

În ziare, maculaturi sau ba, era reprodus mesajul lui nea Baticu, nu inventau gazetarii ceva... Din principiu, şi acelea-s pentru mine documente...
Îmi fluturi aici ideea de document, în opoziţie cu aceea de maculatură, dar credem că astfel mergem pe un drum greşit... Cu toatele-s nişte oglinzi, mai ales dacă nu pici repede la prestidigitaţii...
Eu am văzut o notaţie în registrul de procese verbale, să fie un 1992, la care Baticu spunea că nu este prins cu fundul de scaunul de preşedinte CAR (cunoşti probabil fila...). În practică, a cam ţinut de el, de acel scaun... Dau aici exemplu de lucruri instructive care apar din documente. Nea Nae se dădea tip ponderat, dar cînd scăpa caii îi scăpa bine, spunea nişte trăznăi... Pe mine de pildă, la adunarea generală din 1995, m-a trecut în categoria Securităţii, pentru că am venit cu 15 ani înainte să îi înregistrez vorbele despre munte. Şi cîte nu a mai zis atunci, din plopi, atît el cît şi vicepreşedintele în exerciţiu (alt stăpînit care, logic, la furtuni vorbeşte aiureli).
În fine...


De multe ori nu m-ai inteles in contrazicerile noastre, dar vreau sa te asigur ca niciodata, si ABSOLUT niciodata nu ma lansez in afirmatii fara acoperire.

Mmmm... Un Errare humanum est e sănătos să ne însoţească în viaţă... Ni se pare nouă că nu spunem una sau alta fără acoperire... Mă ierţi că-ţi spun, dar la tine (dincolo de poate prima cedare, de mai sus, cu posibila-ţi subiectivitate) o problemă este că pui prea multă inimă în subiect (ai avut vreun bunic ce semăna cu Baticu?). Iar ale inimii în general conţin destulă neacoperire - ca un făcut, studentul întîrziat ce sînt tocmai despre argumentaţie studiază ...
Recunosc, eu am bosa lipsei de Dumnezeu, de finale parti-prisuri în materie de ce observ, dar am senzaţia că adevărul / acoperirea e mai aproape pe astă cale...


Noi doi in tinerete, am umblat mult impreuna ne-am inteles foarte bine si sper ca tot asa ne va gasi momentul in care ne vom incheia socotelite existentiale.
Există toate auspiciile în direcţia asta.


Sunt convins ca pasiunea si sarguinta ta de a scoate la lumina istoria lumii noastre alpine sunt necesare, in conditiile in care nu am mai vazut asta la altcineva si vreau sa fii convins si tu ca sunt dispus, asa cum spuneai nu demult, sa pun un umar, doi, zece, pentru a te ajuta.

Mulţumesc anticipat, deşi, dacă ambele tabere nu renunţă la unghiul de cercetare al arhivei CAR, totul rămîne vorbă în vînt...


Oamenii cu care eu nu ma inteleg sunt in exclusivitate oameni incorecti si certati cu legea, iar tu sub nici o forma nu te incadrezi la acest capitol.

Mie mi-e greu să mă pronunţ punctual în chestiune. Instinctiv, simt că anumite două persoane au dreptate. Sînt cele pe care le-am numit "foarte valoroase" (doar citez, nu iau în derîdere prin ghilimele).
Beleaua pe care viaţa o puse însă CAR-ul este că nu merge fără aceia "doar valoroşi"... Dacă cineva a greşit grav, atunci realmente e o problemă pentru respectivii. Însă uneori greşeala e una mai mică, poate chiar umană. Iar omul în cauză are şi bune...
Nu sînt eu din fire omul reconcilierii şi al împăcării tipurilor umane.... Dar am văzut unde s-a ajuns în deceniul 10, cînd unul a avut dreptate, dar a cam rămas doar cu acea dreptate...

Nu o dată, în spatele celor hipercorecţi se ascunde, o spune orice... tratat (pomeneai tu de aşa ceva, de curînd...)de psihologie, multă dorinţă de dominaţie a semenilor, respectiv de apreciere din partea acestora...
Recunosc, fac parte din această nefericită categorie...



Din mesaj ulterior:

Mi-a atras atentia in mesajul tau "cel-de-pus-la-rană Ion Manof (bunicul Cristinei)."
Din cate am citit, acest personaj a fost dat afara din CAR prin 93 sau 94. Ce soarta a acestei familii, si nepoata-sa este pe picior de a fi data afara din CAR dar pentru motive mult mai grave - delapidare -. Probabil ca aceasta famile este blestemata sa faca numai rau CAR-ului.


Uf.
Vezi cum e cu istoria-doar-din-documente, care în cazul nostru urmează docil doar optica unei tabere?
Eu l-am cunoscut pe acel om şi ştiu ce spun... Nu era geniu, nu era nemaipomenit, nu-i voi scrie osanale, dar era o plăcere să-l ai în preajmă... Radia onestitate şi plăcere de a trăi (am mai întîlnit 2-3 asemenea veterani alpini interbelici). Punea suflet în ce făcea, inclusiv la CAR.
După cum mi se pare nefericit să-l leg de o rudă, ea în sine o altera pars pe care nu am audiat-o, căreia nu i-am aflat părerea... Iar apoi să vorbesc de întreaga familie, sub semnul lui "blestemată să facă numai rău CAR-ULUI", mi se pare o mare exagerare...


Mircea Ordean



V


Eu te inteleg ca doresti sa scotocesti toate amanuntele cu predilectie cele
care l-ar incrimina pe Baticu, dar ca sa ajungi pana a ridiculiza si batjocori
relatarile de bine despre acest om, ajungand pana si la contestarea
judecatorilor ca i-au dat dreptate, depasesti limita si duci prea departe
conflictul tau personal cu Baticu. Vrei sa scrii istorii obiective sau vrei sa
te razbuni pe Baticu ?
Incepi sa nu mai fii credibil.
Nu ma indispune, ma scarbeste.




Asta e...

E un paradox (de fapt, asta stă la baza oricărei adunări umane: "Minte-mă
frumos...!")
Aceia care toarnă tromboane, gogoşi favorabile despre cineva sînt în regulă, în
vreme ce ăl de trage de mînecă asupra existenţei şi a altor lucruri decăt
glorioase, păi acela scîrbeşte...
Ca să nu mai vorbesc că adevărul despre unele momente Baticu scîrbeşte, dar
minciunile despre Ion Manof nu... Să dai absolut aiurea de pereţi cu familia
acestuia, aia emană apă de trandafiri...


Să ne hotărîm ce e aia obiectiv... În alte zone perorezi despre corectitudinea
spuselor tale... Păi, în ton cu ambele, întreb şi eu timid: unde am spus ceva
incorect despre Baticu ? Dă-mi şi mie citate plus contraargumente... Altminteri,
numai să spui că e răutate şi că te scîrbeşte, asta nu ţine loc de opinie
serioasă ... Sînt familiarizat de multişor cu aşa tehnică, practicată de emulii
lui Cristea..


Să ne hotărîm: nu am nici un conflict cu Baticu. Am ţinut şi voi ţine doar ca
despre acesta să se spună ambele, şi bun, şi mai puţin bun.



Că veni vorba.
Uită-te la ce am scris eu despre Baticu, şi uită-te ce scria, CUM scria el
despre Dunăreanu (documente la care am îndrăznit să întreb şefii CAR cum naiba
să dregem busuiocul cu aşa inflamări). Să vezi acolo "obiectivitate"!
Aşa doar, ca la piaţă, pe principiul care e cu gura mai mare, se pot pricepe
mulţi...


În legătură cu judecătorii... Mă bucur că a ieşit cum a ieşit, deşi victoria lui
Baticu a costat Clubul ani buni de negură. Dar nu pot să nu constat că de vreo
două ori au cîştigat ai lui Cunescu, şi la ultimă tărăşenie judiciară (cam cu
aceleaşi dovezi) a ieşit deodată dreptatea de partea lui nea Nae! La aşa suceală
a sorţii, dă-mi voie să-mi fugă mintea şi la întîmplare...


Voi încheia ceva mai direct şi personal. Nu se face, dar e cazul să punctez...

Eşti teribil de influenţabil, deşi te străduieşti să afişezi contrariul.
Ai auzit la un băiat bun şi timid din preajmă-ţi, care nu a fost în stare să
mi-o spună direct, una sau alta: "Conflict personal Ordean spre Baticu",
"răzbunare cu Baticu" şamd.
Nu ai rumegat o secundă ce ţi-a trecut acel tip spre creier. Ba te arunci şi cu
capul înainte (Berbec de zodie?).
Asemănător, povestea cu Manofii. Ai luat pe nemestecate cele din scrisele Baticu
- n-ai stat o clipă în bănuiala că adevărul n-o fi integral de partea lui nea
Nae.


Eu unul n-aş lăsa Clubul pe mîna ta - chit că între cei doi tipi foarte valoroşi
pomeniţi de mine esopic figurezi (la timpul prezent plus viitor) şi tu.
Fără tine la cîrmă, CAR poate îşi va vedea curînd Căminul prăbuşit sub povara
vechimii şi a neîngrijirii.
Cu tine, însă, acolo sus, nu cred că va mai fi Club...

Intervenţii pe lista Clubului Alpin Român ( I )

Ii dau de pe acum acordul meu lui Mircea Ordeanu de a prelua in Tratatele lui de istorie, viitoarele mele relatari ale istoriei CAR-ului de dupa anul 1989, mai ales ca el are un apetit mare de a scotoci interactiunea dintre personajele care au facut istorie intr-un fel sau altul in lumea alpina romaneasca.


Eugene,

Sînt onorat de ce spui tu în mesajul tău... După atîţia ani în care am mimat că-s tare în domeniu, uite c-am păcălit în fine pe cineva!

Recunosc din start că nu-i o treabă simplă să scrii echilibrat despre încurcătura de acum, dacă vrei să fie cît de cît aproape de adevăr - iar în fire adăposteşti (eu!) un tip cam leneş, başca aerian...


Altminteri, mă uit şi eu la spusele voastre şi probabil nu mai devreme de 10 ani e de însăilat ceva, istoriceşte... Acum abia cred eu că se coace de vreo primă relatare a ce fu pe la 1990-92, dar şi acolo e o problemă dacă nu ai cît mai multe informaţii, în condiţiile în care pentru contemporani probabil că tărăşenia cu taberele este o treabă încă foarte dureroasă...
Dar, dincolo de această reticenţă care mă marchează chiar şi pe mine, cred că o relatare serioasă despre ce fu atunci prinde bine, în sensul că poate nu am mai repeta erorile de atunci. Eu cel puţin mă strădui să nu le repet...

Tot din schimbul vostru de mesaje relalizez odată în plus cît de complicată e firea umana, respectiv cum valsează adevărul deasupra capetelor noastre, cîte un pic la unul, cîte un pic la preopinent...
Iar cînd adevărul ocoleşte vreun amic, acesta te poate trage de mînecă despre cîte altele a făcut el în problema CAR, şi zău că va fi pus un umăr, două, zece...




II


De la precedentul meu mesaj pe lista am iesit dupa niste cartofi, la Obor, iar
aerul curat mi-a pus mintea in lucru...

Neînţelegerile din 1991-93 şi cele de acum au în comun faptul că s-au purtat
între nişte oameni valoroşi şi alţii foarte valoroşi, din punct de vedere al
aportului la Club.
Mai ales oamenii foarte valoroşi sînt pe măsură de orgolioşi şi doritori ca cei
din jur să se comporte după ştacheta lor de performanţă.


La 1990, oameni foarte valoroşi erau de fapt unul. Nea Baticu. Valoarea de care
pomenesc decurgea atît din statura lui legată de mersul pe munte (eventual şi de
suferinţele prin închisori, dar nu trebuie uitat niciodată că nici comuniştii nu
ar fi dus-o mai bine în eventualele puşcării legionare!), de aportul primordial
la reînfiinţarea asociaţiei, cît şi din energia, timpul, interesul pe care le
punea în slujba CAR.
Dincolo de un oarece impuls dictatorial în sine, nea Nae dorea ca şi ceilalţi să
se implice asemenea sieşi în munca legată de Club.
Ceilalţi făceau foarte mult, dar nu la standardele lui Baticu, care le atrăgea o
aferentă frecare de ridiche.

Iritarea a mocnit, apoi a explodat, împărţind fruntaşii Clubului în două tabere,
ajunse finalmente într-un război mai mult decît dezagreabil (am în faţă de pildă
un articol antiBaticu din Cotidianul, de o reavoinţă evidentă, dar în clinci se
ajunge lesne şi acolo...- cine nu cunoaşte sentimentul?)

În opinia subsemnatului, personalităţile CAR, cîte erau, alături de oamenii în
stare să depună muncă eficientă au fost - cel puţin la Bucureşti - aproape toţi
împotriva lui Baticu. Inclusiv cel-de-pus-la-rană Ion Manof (bunicul Cristinei).
Personal cred că a depins doar de hotărîrea omenească... a unui judecător faptul
că a izbîndit Baticu.

A urmat însă o adevărată hemoragie umană pentru CAR, decurgînd inclusiv din
faima de teren al disputelor crîncene care i fusese lipită (probabil justificat)
grupării. Multă lume bună s-a ferit ca de ciumă să se apropie, să se alăture...
Eugen Popescu, ajuns spre fruntea CAR prin 1996, nu a putut inversa fenomenul
(chiar dacă s-a zbătut imens). Lucrurile au mers spre bine după 2000, cînd a
venit Mihai Pupeza, însă noua direcţie am eu senzaţia că s-a datorat şi unor
oameni precum Dan Vasilescu şi Liliana Becea (iertat să fiu de nu pomenesc şi pe
alţii!).


Cum mi-am dat cu părerea la începutul acestui mesaj, am impresia că s-a ajuns
din nou la un conflict între valoroşi şi foarte valoroşi (cel puţin la scară
românească)...


Zic şi eu...


Mircea Ordean


PS Fără să vreau am deschis o rană asupra căreia ne-am dat mai mulţi cu
părerea, după ce pe subsemnatul l-a pus naiba să întrebe ce e de făcut cu unele
documente mai delicate ale Mentorului nostru.
Mă uit acum la ce se întîmplă (perfectul simplu) în 1991-93 şi zău că nu-l pot
trece pe Maestru între sfinţi...
Nu ţin să irit pe nimeni, nu voi bate mîine tobă şi fanfară, dar pînă la urmă de
acum e problema de maturitate a celor din Club de a lua pe Baticu cu bune şi
rele...
Mai ştiu de la Gustave le Bon că o mulţime, inclusiv de club alpin probabil, se
"lasă" la nivelul celui mai infantil... dintre membri ei. Carele vrea idoli şi
nu se omoară cu nuanţa. La el e în alb şi negru. La el Idolu' e idol, de neatins
cu o floare.


III

http://picasaweb.google.com/105039784676866091971/AdunariGeneraleCAR199293#5536409884467316514


Vrînd-nevrînd fac o informare.
Cei ajunşi împotriva lui Baticu aveau acces la coloanele ziarului "Cotidianul". Nu ştiu dacă s-a ajuns la patron, Ion Raţiu, direct sau prin intermediul lui Sergiu Cunescu (pe atunci preşedinte al Partidului Social-Democrat, cel cu tradiţie antebelică, ulterior dus de Alexandru Atanasiu în ograda partidului lui Ion Iliescu).
Şefa "Cotidianului", Doina Bîscă, îi sprijinea necondiţionat pe Beleaua, Antemir şi ceilalţi, fără să ţină cont de observaţiile altora legate de articole precum cel reprodus ori de seria de suplimente lunare alpine ("Verticale").

După opinia mea, articolul reprodus în facsimil este jenant nu neapărat prin afirmaţiile propriu-zise, ci prin uşurinţa cu care Gabriela Dinescu a trecut totul sub pana sa. Nici nu văzuse bine prenumele lui Baticu!
Acesta din urmă nu rămînea mai prejos - mi-aduc aminte de o încrucişare de săbii în "România Pitorească".

În paralel, Vlad Petruşca ştiu că a intervenit la Nicolae Manolescu (preşedintele Partidului Alianţei Civice), pentru ca acesta să trimită vorbă lui Ion Raţiu pentru a mai tempera articolele în genul celui menţionat. Nu ştiu dacă Onorabilul a făcut-o, dar oricum Doina Bîscă nu avea vreo treabă în a-şi refuza şeful....

Observaţii (cum aţi vrea să-i spun: "Senzaţional!!!!!..... Amiază la ora 12 din zi!!?)"

Cînd te raportezi la oameni sau la fapte ale acestora, e sănătos să fii atent la păcălelile ce pleacă din propriul interior.
De pildă, cînd mă indispune Oreste, trebuie să mă întreb cît de fapt mă irită propria persoană (eu fiind tot ochelarist şi tot rotund la faţă, între altele...).
Similar, în cazul dlui Tudor Octavian, e de meditat cît cam de fapt treabă cu... tata. (Pentru ce am treabă cu Seniorul meu? Pentru multe motive probabil, nepomenite ori ascunse cu grijă în cartea despre Cum să ne purtăm cu dragii noştri genitori...)

Dar despre ce auzii de foarte curînd la Tudor Octavian tot îmi voi da cu părerea!
Omul, la parastasul mediatic al lui Adrian Păunescu, vorbea la Realitatea TV despre faptul că prieteniile nu mai sînt ce erau odată, de pildă pe vremea cenaclului Flacăra.

Dincolo de povestea cu tata de care pomeneam, sînt conştient c-oi nutri vreo invidie că un om aparent lansator de aiureli e primit şi se cască gura la el pe la televiziuni. Mai stau atent la faptul că dac-oi fi la fel de critic (să zicem că justificat) cu multă lume, păi nu-mi prinde deloc bine la sociabilitate, unde rişti să cauţi la tot paie din ochi tuturor, iar prin asta aceia să-ţi devină străini...

În fine...
Legat de ce spune Tudor Octavian, eu aş fi mai prudent... Dacă mai citeşti cîte ceva, vei descoperi în toate epocile indivizi convinşi că Pe vremea meaaaaa.... erau lucrurile mai cu moţ (ori mai dure, penibile etc. - după cum îi prinde bine conferenţiarului).
Sînt afirmaţii care în fapt atenuează din disconfortul constatării inconştiente că vremea s-a dus, respectiv că viaţa e grea (raza de lumină că altădată fu mai uşor, mai simplu, mai însorit mai temperează din disconfortul teribil al prezentului, mai ales după o vîrstă).

Eu unul sînt convins că peste 20-30 de ani sumedenie de inşi sărunţi vor clama că prieteniile se legau mai cu spor şi mai din suflet la un 2010. Asta se va întîmpla întrucît din principiu legi amiciţii mai lesne la tinereţe. Pur şi simplu ulterior merge mai greu, întrucît nu mai ai iluziile (şi ele diminuatoare de angoasă existenţială) pe care le aveai la 20 de ani...

duminică, 17 octombrie 2010

Adunate. Rivalitatea sportivă Nicu Comănescu - Nae Dimitriu

Rivalitatea sportivă Nicu Comănescu - Nae Dimitriu

Primul alpinist român care a atacat un perete (mai exact cel al Gălbenelelor) a fost Nicolae Comănescu.

"În vara anului 1935 am urcat cu un prieten, Marinescu-Slatina, Valea Gălbenelelor. Pe un brâu de piatră prelungindu-se în inima peretelui l-am recunoscut pe Comănescu. Era însoţit de prietena lui, Cécile Benkner, şi de Ion Marinescu, un alpinist de la asociaţia "CFR". Ne-am salutat şi Nicu, după ce mi-a spus că are de gând să atace peretele, m-a rugat să vin cu ei, să le fac câteva fotografii. Am acceptat. Marinescu-Slatina a rămas să mă aştepte în firul văii, urmărindu-ne cu privirea, dar după o vreme s-a plictisit şi a coborât cu un grup condus de Bubi Schefler, care venea dintre Strunga Gălbenelelor.
După ce am luat câteva imagini, Nicu, cu ciorapi groşi de lână în loc de espadrile, a început să urce. Aveam să ghicesc că nu era prima tentativă, rugat fiind la un moment dat să recuperez, prin pendulare, o carabinieră aflată într-o fisură paralelă, la câţiva metri distanţă. Înserarea ne-a apucat cam la mijlocul peretelui şi ne-am retras, în rapel." (cf. Nini Parhon, care urmase un curs de alpinism al Clubului Alpin Elveţian si îi adusese lui Comănescu cartea Technik des Bergsteigers)

Au fost urcate cu acel prilej primele (trei, cf. N. Baticu) lungimi din viitorul traseu al celor Trei Surplombe).
Premiera peretelui Gălbenelelor, întâia de acest gen în ţară, avea să aparţină însă noii generaţii de căţărători, pătrunşi in abrupt de cel mult un an.
Cu toţii fuseseră îndrumaţi de Nae Dimitriu, care i-a luat in calitate de participanţi la mai multe premiere. În toamna anului 1935, după un asiduu antrenament pe văi încununat între altele prin parcurgerea integrală a Crestei Picăturii (N. Baticu), escalada Hornului Central in numai două ore (S. Tulea) şi încercarea de a stabili pe cont propriu trasee noi (I. Trandafir), patru dintre aceşti alpinişti (cei trei menţionaţi plus Dan Popescu) decid să parcurgă Fisura Gălbenelelor.
Din Brâul Strungii, o primă lungime de coardă a fost urcată fără probleme. Apoi, panta accentuându-se, capul de coarda şi-a scos bocancii cu cuie, suind in continuare numai in ciorapi. Aproape de capătul fisurii s-a ieşit pe o fata verticala din dreapta, care i-a condus după câţiva metri intr-o strungă cu bolovan. De aici, în rapeluri, s-a coborât în Valea Scoruşilor.

La puţine zile, Ion Trandafir le-a propus lui N. Baticu si Dan Popescu să încerce escalada Peretelui Gălbenelelor.

" - O să se supere Comănescu [...] - Nu-i nimic, aranjez eu asta..."

În vederea ascensiunii au fost cumpărate "de la Obor două frânghii a câte 25 de metri [...] din acelea folosite de căruţaşi. Habar n-aveam noi, la vremea aceea, de rezistenţa pe care trebuie s-o aibă o frânghie la cădere. Ş-apoi, noi mergem să urcăm, nu să cădem...". În lipsa unor espadrile s-au procurat pantofi cu talpă de sfoară. Materialul alpin mai cuprindea şase pitoane, plus unul găsit pe Valea Gălbenelelor (pierdut pare-se de echipa Comănescu).
Duminica următoare, beneficiind de o zi uscată şi blândă de toamnă, cei patru au revenit în Valea Gălbenelelor. Spre deosebire de Comănescu, Baticu optase - in cursul unei precedente ieşiri pe Colţul Galbenele - pentru o traversare din Hornul Coamei către fisura care taie distinct partea dreaptă a peretelui (ceea ce le va aduce ulterior reproşul lui Comănescu: "Ce-aţi făcut voi, e doar jumătate de perete!" ).

"După o diferenţă de nivel de 50-60m. [de suiş prin stânga Hornului Coamei] apare o platformă lată de 1-2m; o urmăm spre stânga până în punctul unde se întrerupe. De aici coborâm printr-o balustradă de coardă, pe care o efectuăm tot spre stânga, şi după trecerea unui prim punct dificil, intrăm în fisura ce brăzdează faţa peretelui Gălbenelelor, pe toată înălţimea ei [...]
Primul obiectiv al escaladei - intrarea în fisură - este atins într-un timp relativ scurt şi fără a fi întâmpinat prea mari dificultăţi..."

In prealabil, pe când depăşea o zonă măi delicată, a ieşit in Strunga Colţilor sinăianul Florin Ştefănescu, care a reacţionat prompt: "Măăă, nu pe acolo-i drumul, dă-te jos!" Când a aflat identitatea celui din perete şi cu ce rost se afla el acolo, noul venit s-a măi liniştit. La scurta vreme in aceeaşi strungă şi-a făcut apariţia un alt cunoscut, Nini Parhon. Nici din partea acestuia nu a venit iniţial o încurajare: "Hei, ăla e peretele lui Comănescu!" " (urmat de replica "Eu credeam ca-i al Eforiei!" - Coştila, cel puţin până in şoseaua de astăzi a Văii Cerbului, aparţinea atunci Eforiei Spitalelor Civile), dar apoi Baticu, oarecum rătăcit, a fost ghidat de Parhon spre fisura căutată.

"După o escaladă de 6-8m. prin fundul fisurii, suntem opriţi de primul obstacol, constînd dintr-o surplombă pe care o evităm pe dreapta - printr-o zonă extrem de grea - după care reintrăm in fir.
Imediat după trecerea acestui punct fisura se îngustează brusc, auzind foarte puţin fata muntelui. Locul se prezintă foarte dificil, din cauza lipsei aproape complete a prizelor, iar înclinaţia care depăşeşte in acest punct 70 grade, face ca trecerea lui să ne răpească aproape o oră.
Cîţiva metrii mai sus fisura este […] întreruptă de o a doua surplombă, sub care o platformă îngustă oferă singura posibilitate de odihnă, în condiţii nu prea comode [...]
Din ţinutul în care ne-am oprit pentru câteva momente, după un mers de aproape trei ore, ieşim din fisura la stânga, direct pe perete, trecem o porţiune complet lipsită de prize după care reintrăm pe fir [...]
Trecută şi a doua surplombă, fisură, până aici îngustă şi puţin adâncă, împrumută aspectul unui horn de o lăţime ce variază între 80cm - 1,20m pe care-l urcăm in ramonaj.
Pe măsură ce câştigăm in înălţime, hornul se îngustează tot mai mult, iar la un moment dat dispare complet de pe faţa peretelui, care marchează în acest punct un al treilea mare obstacol, format şi de astă dată tot dintr-o surplombă. Suntem obligaţi din această cauză să ieşim din nou pe o faţă foarte expusă, pe care continuăm escalada din ce in ce mai periculoasă, până în punctul unde o nouă boltă de piatră situată pe fir pare a ne opri, de astă dată fără putinţa de a găsi vreo soluţie, orice posibilitate de continuare a ascensiunii.
Suntem insă salvaţi de o fereastră puţin vizibilă, ce sfredeleşte baza acestei bolţi uriaşe.
Trecem prin ea şi, deodată, apare in dreapta şi în stânga ferestrei o platformă largă şi ospitalieră, care ne oferă - după atâta tensiune nervoasă - posibilitatea de a ne regrupa şi odihnii în condiţii de perfectă siguranţă.
Din acest punct reluăm mersul, târându-ne mai întâi pe platforma care se continuă orizontal în stânga fisurii. O părăsim în locul unde devine măi largă, angajându-ne direct pe perete. O piramidă formată din trei ne dă posibilitatea să depăşim o faţă înaltă de circa 5-6 m, care fiind lipsită de prize, necesită utilizarea a 4 pitoane.
Din acest punct reintrăm la dreapta în fisură, urmînd mai întâi orizontal, faţa extrem de înclinata a peretelui.
Dar ca şi până aici, fisura [...] se închide complet şi ne obligă să ieşim din nou pe faţa muntelui, de această dată intr-un punct de maximă dificultate.
În sfârşit, după câteva tatonări grele şi după ce primul căţărător rămâne la un moment dat suspendat numai într-o priză de câţiva centimetri, deasupra uriaşului perete ce se lasă către fundul Gălbinelelor o adâncime ameţitoare, un piton foarte slab asigurat serveşte ca ultim punct de sprijin al piciorului, şi fisura, de astă dată mai adâncă, este recâştigată.
Cîteva zeci de metrii mai sus, pe firul aproape vertical al ei, atingem în sfârşit culmea ce ne separă de adâncile hăuri ale Văii Coştila...
Suntem covârşiţi; şi de oboseala atâtor ceasuri de efort continuu si de binecuvântată mulţumire ce ne strecoară in suflet acest sfârşit de drum greu si periculos.
Vreme îndelungata, privim in vag, fără a schimba intre noi nici un cuvânt..."

In Amintiri... (pag. 71-77), N. Baticu oferă o descriere indiscutabil mai vie, dar am preferat-o pe cea din Buletinul Alpin, mai puţin cunoscută şi redând impresii nealterate de trecerea vremii.

Cum, de la nivelul crestei atins, I. Trandafir explorase cu alt prilej locurile din amonte, ieşirea chiar pe întuneric in Brâul Mare al Coştilei s-a făcut fără mări emoţii. În brâu, după ce doi dintre tovarăşi au coborât pe Scoruşi pentru a recupera rucsacii lăsaţi la baza peretelui, s-a mers pe platou până la cantonul Jepi si de aici la Buşteni.
În Bucureşti, Nae Dimitriu si apropiaţii săi au primit cu mare bucurie vestea reuşitei, sărbătorită la restaurantul Mercur din Pasajul Victoriei.

"Realizând traseul Furcile, nu mi-am dat seama curând că satisfăcusem ambiţiile şi orgoliul unora; dacă în lupta dreaptă aceştia nu se mai puteau măsura cu Nicu Comănescu, au pus pe alţii să-l împiedice să realizeze ceva mai mult decât ei." (N. Baticu)

Această din urmă afirmaţie priveşte rivalitatea dintre Nae Dimitriu si Nicu Comănescu.
O competiţie pare să fi existat dintotdeauna între aceste două mari personalităţi ale muntelui românesc, a căror statură de excepţie se profilează in 1931-32. Este perioada in care Comănescu ţine să aibă, pentru a-l convinge pe N. Dimitriu, dovezi fotografice ale trecerii pe Hornul Coamei.
Reuşita hivernală pe Valea Seacă l-a ridicat mult pe călărăştean in ochii lui Dimitriu, care plănuieşte şi pune în practică o tura pe Valea Urzicii alături de "excelentul trio Sincan-Beldie-Comănescu" :

"Ce frumoase sunt întâlnirile ce-ţi dai la munte cu un tovarăş bun si trebuie să adaug, N. Comănescu este unul din aceştia" , notează Nae Dimitriu cu acelaşi prilej.

Evenimentul rămâne însă multă vreme singular. În vara 1932 de pildă, Dimitriu este împreună cu "înjuratul grup" Beldie-Sincan-Belitoreanu, în vreme ce Comănescu alcătuieşte cu Mircea Badea si Vasile Nicolau un "trio" devenit clasic pentru contemporani.
Vor parcurge împreună în anul următor Valea Seacă a Caraimanului (iarna) şi Colţul Mălinului, după care Comănescu se căţăra din nou pe cont propriu. Între altele el urcă Hornul Central din Colţul Mălinului, în vreme ce Nae Dimitriu suie învecinatul Horn Ascuns.

Va fi activat aici acel "partaj" al muntelui între cei corifei, despre care vorbesc Al. Beldie (în culori neutre) şi Niculae Baticu:

"Am asistat odată în [...] 1935 la o [...] dispută în care s-a făcut o împărţire a muntelui intre ei doi. Nae Dimitriu şi-a adjudecat dreptul asupra Peretelui Văii Albe, Comănescu asupra Peretelui Gălbenele, şi altele. Această dispută îşî avea originea in orgoliul de a se stabili care este cel măi bun căţărător [..] Ei mai voiau ca niciunul din ei sa nu se amestece şi să intre in traseul încercat de una din părţi."

Un eveniment aparent neînsemnat, în iarna 1934-35, a precipitat conflictul: solicitarea inginerului Ion Nicolau, şeful secţiei alpine din cadrul asociaţiei cultural-sportive a C.F.R., ca oamenii lui să fie îndrumaţi pe munte de persoane competente din cadrul C.A.R. S-a convenit atunci ca o parte dintre ceferişti să se înscrie in Clubul Alpin, iar unii dintre colegii lui Nae Dimitriu să intre in asociaţia C.F.R., beneficiind totodată de permise gratuite pe calea ferată. Colaborarea a fost însă de scurtă durată:

"Între cei care conduceau colectivele alpine ale C.F.R.-ului mă număram şi eu. M-am simţit bine intre ceferişti. După un timp Nicolau mi-a cerut să întocmesc insa după fiecare tura un fel de raport, ca o justificare pentru asociaţie, zicea el. Asta nu era un capăt de ţară, dar ulterior mi-a făcut propunerea să părăsesc Clubul Alpin si sa rămîn la C.F.R. Acest lucru m-a deranjat, i-am spus lui Nicolau ca nu sunt de vânzare, după care m-am dus şeful pe linie de serviciu al acestuia, ing. Gh Frim: «Dumneata l-ai adus pe omul asta în club; uite ce vrea sa facă...» A avut loc o discuţie intre cei doi şi s-a produs o ruptura intre cele două grupări." (N. Baticu)

Pus probabil să aleagă, Comănescu a rămas la C.F.R., gest favorizat fără îndoială de ture nefericite precum cea din 4 august 1935 (când Dimitriu a cercetat fără Comănescu, contrar convenţiei anterioare, Vârful Strungii din Creasta Picăturii).

Ca urmare, în vara-toamna acelui an intrarea traseului explorat de talentatul căţărător in Peretele Gălbenelelor a fost marcată cu iniţialele noii sale asociaţii.
Dincolo de toate trebuie spus că întrecerea a fost in cea mai mare parte pur sportivă, lipsită de invectivele care au animat de pilda disputa C.A.R. - ADMIR. Mai mult, Comănescu a publicat in Buletinul Alpin (împreuna cu secundul sau, Leova Stolear, membru C.A.R.) descrierea traseului Crestei Văii Albe.

Rivalitatea s-a curmat la 15 martie 1936...

"Nu apucăm să ne regrupăm lângă cornişă si simt că a plecat zăpada cu mine. Am strigat: înfigeţi pioleţii. Ei au înfipt pioleţii, dar zăpada tot aluneca. Încerc retragerea la inca . Nu reuşesc. Se dislocă mase mari de zăpadă, căpătam viteză mare la prăbuşire. Se aud ţipetele echipei. Încerc să fac frână cu pioletul. În cădere primesc o lovitură. Mi se rupe coada pioletului şi acum mă simt complet dezarmat. Rămâne să încerc să fac frână cu mâinile. În acest timp vine un nou val de zăpadă, mă loveşte in faţă, mă răstoarnă. Simt că mă sufoc, şi la mijloc am dureri mari din cauza frânghiei (toate acestea s-au petrecut de la inca lui Jilipeanu până la brâna mare, …). La un moment dat iar prind aer. Respir, dau dopuri de zăpadă afară din nas şi din gură şi în acelaşi timp zburam prin aer. Iar aud ţipete. Nu văd nimic. Aşteptam lovitura de graţie. Pe nesimţite iau contact cu zăpada. Alunecam şi cu nu puteam să văd nimic. Prăbuşirea continuă. La un moment dat simt din nou că mă sufoc. Nu mai alunecam şi mă acoperă zăpada. Îmi dau seama că trebuie să ies din zăpada. Fac sforţări. Iar am aer. Respir din plin şi reuşesc să ies din zăpada."

In mod miraculos, autorul relatării (I. Marinescu) s-a oprit la numai un metru de peretele Văii Coştilei, in locul unde aceasta face un cot către est (cota aprox. 1800). Nicu Comănescu s-a izbit însă din plin de acel perete şi a murit pe loc. Şi-au mai pierdut viaţa atunci studentul arhitect Petre Catzian, Gh. Botez si Ion Iliescu.
După şase săptămânii, a fost descoperit aparatul de fotografiat al lui Iliescu, cu o singură imagine, luată în timpul popasului din Brâul Mare.
Cici Benkner (căreia Nae Dimitriu îi atribuia plecarea lui Comănescu din C.A.R.) i-a supravieţuit puţine luni prietenului ei. După două nopţi petrecute (fără voie) pe munte in primăvara aceluiaşi an, s-a îmbolnăvit de plămâni şi a murit într-un spital din Bucureşti.

Fratii Titeica, o privire in plus...


Intro.
Eugen Popescu mi-a dăruit un scanner de filme.
Că scula cu pricina nu e eprfectă, că mi-am mai uitat şi eu din bruma de pricepere probabil, dar imaginile ieşiră cam de necalitate... le-am pus totuşi pe net.
http://picasaweb.google.com/mmordean/FondFotoTiteica#
La acest stadiu am zis să însoţesc imaginile de nişte informaţii mai puţin ştiute... Îmi aminteam că le-am postat pe carpati.org, dar nu-mi ies la căutare... Oi fi uitat să le postez?
Ah, memoria!

Prin urmare, le mai aştern odată aici.






Un (pardon!) nebun aruncă o piatră...



Scrierile despre istorie apar îndeobşte cititorului asemenea unui obiect finit, cu afirmaţii în cea mai mare parte ferme.
Previzibil însă, „bucătăria” unui asemenea fruct trece însă prin faze de dubiu autoricesc... Ba uneori se întîmplă ca cercetările să rămînă la acest stadiu, după ce nu dai şi pace de capătul „firului”..., situaţie în care nu poţi decît să inciţi pe alţii la aprofundarea subiectului....


De pildă.
Un nume serios: Mircea Eliade.
Care semnalează în (articolul „Mi-e foame”, Cuvântul, IX, nr. 2992 din 26 august 1933) că "există 6.000 licenţiaţi universitari fără posturi, fără pâine, fără niciun rost în lume...)"(1) Peste trei ani, Eliade revine asupra subiectului, ba chiar întocmeşte (iunie 1936) un tablou al situaţiei materiale a exponenţilor noii generaţii (vreo 23 la număr), indicând şi gradul lor de ocupare.... (2)

„Cel mai bine plasat era M. Vulcănescu, cu 20.000 lei lunar în calitate de director al Vămilor. Trei erau asistenţi universitari (Eliade, Gh. Ţiţeica, Radu Gyr, între 5.000-8.000 lei lunar), unul era profesor de liceu (Anton Holban), unul era medic (Ion Biberi), unul avocat (Emil Gulian), altul (M. Sebastian) secretar de avocat. C. Noica, Al. Elian, Emil Cioran, Ernest Bernea n-aveau post, deci, nici leafă...” (3)

O ocupaţie mai mult sau mai puţin favorită a cercetătorului istoric (fie el şi amator, ca subsemnatul) este asocierea în grupuri cu alţi nouă înţelepţi, care apoi purced la scoaterea de pietre din fîntînă.
De pildă: oare, dacă Eliade susţinea atît de focos oameni precum cei numiţi, erau ei şi simpatizanţi legionari? Nu de alta, dar nu e văzut pe listă vreun stîngist precum Zaharia Stancu, Pandrea, Belu Zilber etc.

Pînă una-alta, să vedem ce este pe listă cu a noastră cunoştinţă montană, Gheorghe Ţiţeica.
Care nu poate fi însă G.Ţ., deoarece acesta era profesor universitar din zorii veacului XX, iar academician încă din 1914... Prin urmare, mintea merge aici către unul din cei doi fii ai săi, Radu şi Şerban.
Se întîmplă ca ambii să fie asistenţi universitari la acel moment.


La prima vedere, Şerban – mai dezinvolt şi mai exuberant de felu-i – ar putea fi bănuit (în lumina textului de mai sus) de simpatii legionare mai mici sau mai mari. Ca un făcut, un militant „verde”, George Manu şi-i alătură pe cei doi fraţi într-o acţiune împotriva Falangei, o grupare conservatoare din Ministerul Învăţămîntului ce limita celor din afara ei ascensiunea universitară. Separînd aici „minereul” de sterilul relatării (4), observăm că fraţii Ţiţeica nu optează în epocă precum alţi universitari de nivel secund, pentru candidatură pe listele Legiunii la alegeri. Totodată, eventualele lor obiecţii păstrează un ton urban, motiv pentru care nu suferă sancţiuni, precum belicosul G. Manu.
Radu şi Şerban păşesc apoi, peste puţini ani, la treapta de conferenţiar. Mezinul este numit în 1941 conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti, nivel atins şi de Radu, la Politehnica timişoreană.
Dacă ultimul nu a avut probleme în vîrtejul politic al anilor treizeci, necazurile îl cuprind peste un deceniu, cînd, după spusele lui Cezar Zugravu (5), Radu Ţiţeica este „anchetat, condamnat sau persecutat”, alături de colegi precum profesorii Plauţiu Andronescu, Ovidiu Ţino, Radu Ţiţeica, Adrian Stambuleanu, Kielburger.
Nici de această dată nu va fi fost vorba de o implicare vehementă, politică, deoarece Radu Ţiţeica a putut urma drumul profesional ales. În cazul lui Şerban, nu ştim să-l fi afectat incidente asemănătoare. A fost ales membru titular al Academiei Române, în 1955, instituţie căreia i-a fost vicepreşedinte între 1963 şi 1985 (cînd a încetat din viaţă).


Note subsol
(1)
“…Tragedia aceasta a intelectualilor tineri a fost până acum privită sentimental sau echivoc... Prea s-a abuzat mult de mitologia «crizei»... D-lor, ăi de mâncaţi şi beţi pe banii noştri, lăsaţi-o mai încet cu «criza» şi cu «vremurile grele», cuvintele astea nu mai conving azi pe nimeni... Nu se teme nimeni dintre dvs. de soluţii directe?"
(2)
Zigu Ornea, în „Anii treizeci. Extrema dreapta romanească”.
(3)
Idem. Pentru parfumul epocii, iată continuarea materialului Ornea,: „. Cei mai mulţi erau publicişti şi, după calculele lui Eliade, nu scoteau pe lună mai mult de 6.000 lei lunar. Şi, la sfârşit, insera această judecată acuzatoare: "Dacă Al. Elian sau C. Noica ar fi trăit la 1900 - ar fi fost chemaţi direct la catedre, cum au fost chemaţi d-nii Demostene Russo şi P. P. Negulescu. Nu e deloc de mirare că într-un stat reacţionar şi gherontocrat ca al nostru tinerii să ducă viaţa de mizerii pe care o duc. Nu e de mirare dar e de plâns... Asta în timp ce lumea se lasă condusă de energiile tinerilor şi de valorile spirituale pe care tot un om de ştiinţă, un filozof şi un artist le creează. Câte revoluţii trebuie să facem ca să suprimăm definitiv o asemenea mentalitate reacţionară?" (Mircea Eliade, Diurnele generaţiei tinere, Vremea, IX, nr. 440 din 7 iunie 1936.)”
(4)
Gheorghe Jijie, „George Manu – scurtă schiţă”, http://modeleromanesti.blogspot.com/2009/08/articole-george-manu-scurta-schita.html
(5)
Cezar Zugravu, “Mărturii ale suferinţei”, Iaşi, f.a., p. 281-282 (cap. Profesorii, absolvenţii şi studenţii Şcolii politehnice din Timişoara care au fost anchetaţi, condamnaţi sau persecutaţi în perioada 1945-1950). vezi şi http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Miscari%20protestatare%20ale%20studentilor%20timisoreni%20de%20Rusnac.htm

sâmbătă, 16 octombrie 2010

un interesant post (chit că nu neapărat nou) al Ilenei Bocanciu despre Baticu

( http://muntiicarpati.org/bin/articole/show.php?id=2555&lng=ro&sid=1 )

10 ani de la moartea lui Nea Baticu

Am mai publicat acest articol acum 4 ani. Dar cred că nu e niciodată prea mult, atunci când trebuie să ne amintim de cei dragi, care nu mai sunt printre noi...

NICULAE BATICU - AŞA CUM L-AM CUNOSCUT

Era în vara anului 1991, când ne-a venit o invitaţie din partea Clubului Alpin Român, pentru a participa la o şcoală de iniţiere în alpinism, organizată de Niculae Baticu. Personal, nu ştiam prea multe pe vremea aceea nici despre tehnica alpină, nici despre Niculae Baticu, despre ale cărui cărţi auzisem, dar pe care le-am citit abia după ce l-am cunoscut.

S-au înscris aşadar la această acţiune trei băieţi din club: Marcel Puiu, Miki Diaconescu şi Bogdan Toma, dar îmi doream nespus de mult să merg şi eu. I-am rugat să mă ia şi pe mine şi după îndelungi negocieri au fost de acord, cu condiţia să mă ocup de pregătirea mesei, pe toată perioada taberei. Nu-mi convenea deloc treaba asta, dar până la urmă n-am avut încotro şi am acceptat. Ca revanşă, mi-am luat "aghiotanţii", pe Cristi Şuţu şi Petruţ Stoian, nelipsiţii mei prieteni de la turele montane, care aveau pe vremea aia doar 17 ani.

Tabăra s-a desfăşurat în perioada 01-08 septembrie 1991 la Refugiul Coştila-Masivul Bucegi.

Din partea CAR au participat: Niculae Baticu, Vasile Lazăr şi Mircea Barbilian iar de la alte cluburi încă vreo 10 băieţi.

Nu ştiu din ce cauză, nu am putut urca împreună cu toată trupa, aşa că am ajuns în Buşteni pe la ora 19: 00. Dragii mei de băieţi, Cristi şi Petruţ (astăzi două nume importante în lumea presei), mi-au ieşit în cale şi am cărat toţi trei rucsacul plin cu de toate, pentru o săptămână.

În timp ce urcam, se întreceau a-mi povesti despre "Nea Baticu", care, se vede treaba că-i impresionase în mod deosebit: "Să vezi ce om minunat e!", "Şi ce de ne-a mai povestit!", "A urcat singur până la refugiu!", "Da\' să ştii că e bătrân, are peste 80 de ani, noi l-am ajutat doar puţin la bagaj!" "Are nişte dinţi foarte frumoşi!" şi tot aşa, dându-mi tot felul de amănunte, care de care mai trăsnite, am ajuns la refugiu, pe la ora 21: 30, obosită, însetată şi flămândă cu convingerea că-l voi recunoaşte din prima pe vestitul Baticu. De recunoscut, e drept că l-am recunoscut imediat, dar de cunoscut, nu ştiu cât am reuşit s-o fac...

Înainte de culcare ne-a spus poveşti; dar nu poveşti de adormit copiii, ci întâmplări adevărate pe care le trăise în tinereţe sau la vârsta maturităţii. Era târziu în noapte şi eu stăteam cu capul în poala lui, ascultându-l şi mi se părea cel mai firesc lucru din lume să mă mângâie pe păr cu mâna-i obosită de vreme. Îi puneam întrebări fără nici o reţinere, pentru că nu era un om în preajma căruia să te simţi reţinut sau stingher, avea o mare căldură în voce şi o mare dorinţă de a transmite din experienţa sa. Vorbea cursiv, fără nici o greutate în exprimare, te făcea să vezi cu ochii minţii locurile prin care umblase, să simţi aievea pericolul sau izbânda.

În prima zi, dimineaţa mohorâtă, şi noaptea scurtă, ne-au cam tăiat din elan, dar coarda fiind montată pentru traseul "Muchia Ţancului" sau "Fisura Întreruptă" am început antrenamentul. Nea Baticu nu ne lăsa deloc, până nu executam corect: "paşii mici", "nu te grăbi", " foloseşte regula celor trei prize", "nu pune genunchiul" şi tot aşa, întreaga dimineaţă.

După-amiază am plecat în traseu. Am urcat pe Valea Gălbenelelor, firul principal, până în Strunga Gălbenele şi ne-a întors pe firul secundar. La plecare, Nea Baticu ne-a făcut cu mâna şi ne-a urmărit multă vreme cu privirea. Această privire, pe care am văzut-o apoi în ochii lui în fiecare zi când noi plecam spre creste iar el rămânea să ne aştepte, mi-a rămas în minte până astăzi. Era privirea îngrijorată a unui părinte care-şi vede copiii plecând, dar şi privirea unui om cu sufletul tânăr şi mintea limpede, pe care însă trupul nu-l mai ascultă.

A doua zi, era urât şi am învăţat noduri ("coada vacii", "dublu opt", "cabestan" etc) şi alte elemente de tehnică alpină: asigurare, autoasigurare, filajul corzilor şi altele. Am făcut apoi coborârea în rapel, în diverse stiluri şi folosind mai multe dispozitive specifice.

După-amiază, o urmat o treabă extrem de neplăcută: urcarea cu prusicele. Nea Baticu ne supraveghea din apropiere sau de pe stânca ce-i poartă şi astăzi numele, făcându-ne cel mai adesea observaţii. Era zgârcit cu laudele şi o apreciere din partea sa valora foarte mult. Fiind singura fată din tabără, am "avut onoarea" (!) să urc prima şi m-am chinuit destul dar am strâns din dinţi şi am ajuns până sus.

A treia zi, se anunţa splendidă! Cu toate că mă durea rău un deget (îmi căzuse o piatră pe el în prima zi în Hornul dintre Fire) am dat deşteptarea înainte de răsăritul soarelui şi după pregătirea micului dejun (intrasem acum în regim de egalitate şi băieţii mă ajutau!), ne-am echipat pentru traseu şi am pornit la drum. Am urcat pe Vâlcelul Policandrului, am ajuns "La Pândă", iar de aici până la Brâna Suspendată care conduce la Peretele Vulturilor. Am continuat urcuşul şi după ce am străbătut Brâna Aeriană am ieşit în Creasta Văii Albe. Peisajul era copleşitor şi de fiecare dată când am revenit pe acest traseu am retrăit această senzaţie. Ajunşi în Brâul Mare al Coştilei, sub Hornul lui Gelepeanu, am mâncat şi ne-am răsfăţat o vreme la soare.

Am străbătut apoi Brâul Mare al Coştilei şi am coborât pe Valea Cerbului, ajungând la refugiu pe la ora 16: 00, destul de obosiţi şi înfometaţi. Dar era tocmai rândul meu la cărat apă!

Era pe vremea acea în refugiu, un bidon mare, albastru, de vreo 10-15 litri, în care se aducea apă de jos de la izvor, cel puţin de două ori pe zi, apă pe care apoi o foloseam cu mare economie. La coborâre, cu bidonul gol, totul era grozav, dar după o oră de aşteptare până se umplea, urcarea ţi se părea interminabilă... Când în sfârşit am ajuns, am început să pregătesc masa, pentru că - evident - tot eu eram de serviciu. Nea Baticu era singur în refugiu şi mă privea în tăcere. Nu eram prea pricepută la bucătărie (nici astăzi nu sunt!) dar îmi dădeam toată silinţa, simţindu-l cu ochii pe mine. Am umplut o oală de vreo doi litri cu apă şi am luat-o cu cleştele, cu gândul să o pun pe sobă. Dar până să ajung acolo, nu ştiu cum s-a întâmplat că oala era pe jos, iar apa cărată cu greu în spate, se scurgea printre scândurile podelei. Nea Baticu n-a zis nimic, iar eu cred că am bolborosit ceva, dar îmi era tare ruşine şi mai ales ciudă pe neîndemânarea mea. Cu toate astea, am ridicat oala cu un calm care nu era al meu, am umplut-o din nou, am luat-o cu acelaşi cleşte, dar înainte de a ajunge la sobă, pleosc! Şi alţi doi litri de apă spălau inutil podeaua... Ne uitam unul la altul fără să scoatem un cuvânt. Aş fi vrut să râdă de mine, ori să mă certe, dar mă privea lung, fără să zică nimic... Când nu am mai putut suporta încordarea, am ieşit din refugiu, dar eram sigură (cum sunt şi astăzi!) că nu cleştele a fost de vină!

Ziua a patra na-am petrecut-o "la bază" antrenându-ne pe traseele de lângă refugiu în "Fisura Întreruptă" şi "Traseul Începătorului". Prânzul a fost un festin! Nea Baticu stătea cu plăcere cu noi la masă, îl invitam de fiecare dată, dar nu mânca ci doar ciugulea de ici de colo. Avea propria lui mâncare, bine aleasă şi porţionată, mânca numai pâine uscată tăiată cubuleţe, pe care o ţinea într-un sac de pânză şi din care îmi dădea şi mie, aşa de poftă, câte o bucăţică.

A cincea zi, cu toate că era ziua plecării, am pornit devreme pe Valea Coştilei, urcând cu sârg şi ajungând din nou în Brâul Mare al Coştilei. Am coborât pe Valea Scoruşilor, am urcat în strungă şi am coborât din nou pe Gălbenele ajungând la refugiu în jurul prânzului. Nu mai era timp pentru masă, aşa că ne-am făcut rapid bagajele şi luându-ne rămas bun de la Nea Baticu, am pornit-o rapid la vale pentru a reuşi să prindem singura maşină care ne putea duce acasă.

După o zi de pauză am plecat în Retezat şapte zile, apoi în Leaota, pe Valea Albă, în Munţii Cindrel tot pentru şapte zile şi în sfârşit din nou în Bucegi. Toate aceste ture le-am pus apoi pe hârtie dintr-o suflare şi pe 16 noiembrie 1991 am trimis împreună cu pozele de la Coştila, prima mea scrisoare către Nea Baticu. Mi-a răspuns imediat cu bucurie, povestindu-mi la rându-i despre planurile sale. Am corespondat multă vreme şi, paradoxal, în timp ce eu (care aveam puţin peste 20 de ani) îi descriam mai mereu cu lux de amănunte ce am făcut dar mai puţin despre planuri de viitor, el (care avea peste 80 de ani) îmi vorbea mai puţin despre ceea ce a realizat şi mai mult despre câte voia să facă: " Suntem pe cale de a cumpăra două locuri, pentru construirea a două cabane: una în Cheile Turzii şi una în cheile Bicazului. Aşa că la anul vom avea mult de lucru (scrisoarea este datată 24 nov.1991 când avea 82 de ani) în tabere de construcţie. Vom face şi tabere şcoală, precum şi excursii-ascensiuni colective. Mai rău stăm cu apariţia revistei. Costă mult... Ce să facem mai întâi? să construim, sau să tipărim? Cu bună voinţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, poate vom face şi una şi alta." sau "Pentru iarnă vom face o tabără, fie la Lacul Bâlea, fie în Retezat. Vreau să retipărim revista dar costă mult. În rest, ne sbatem să recăpătăm sediul, refugiul şi Căminul Alpin."

Îmi scria întotdeauna tare frumos, începând cu "Draga mea Ileana" ori "Scumpă şi Dragă Ileana" şi terminând cu urări de bine şi "Cu dragoste şi prietenie". Ne-am mai revăzut o singură dată, într-o miercuri când a venit la noi la club la o şedinţă. De atunci nu ne-am mai întâlnit, cu toate că în scrisori, ne transmiteam dorinţa şi speranţa că ne vom revedea: "...iar lui Ileana, draga, cele mai bune gânduri şi...să ne revedem curând." sau "aştept cu nerăbdare primăvara şi vara când, să sper, că ne vom revedea." Ultima scrisoare pe care am primit-o, datează din 29 aprilie 1996. Peste trei luni plecam în Caucaz. Nu mai ştiu dacă i-am scris despre asta la întoarcere, oricum în 97 a fost tăcere, nu am mai primit nici o scrisoare. Noi ne pregăteam de Kilimanjaro, era destulă agitaţie la club. Apoi am aflat că sunt însărcinată şi am renunţat la Africa. Au plecat de la noi doar doi băieţi: Geo Badea şi Dragoş Chiţulescu. Niculae Baticu a murit pe 20 ianuarie 1998 la Bucureşti, Dragoş Chiţulescu a murit o lună mai târziu, în Bucegi, după ce cu două săptămâni înainte ajunsese pe cel mai înalt vârf din Africa-Kilimanjaro. A fost o tristeţe grea în sufletele noastre (Niculae Baticu este membru de onoare al ATC), plecau dintre noi, unul după altul, doi oameni minunaţi, care porniseră pe acelaşi drum. Unul se afla la sfârşitul drumului, celălalt abia la început...

L-am întâlnit pe Nea Baticu şi l-am cunoscut, dar nu l-am văzut ca pe "unul din titanii alpinismului românesc" ci ca pe un om cu mintea sprintenă şi spiritul tânăr, care iubea stânca, pasărea liberă a cerului, floarea de colţi şi capra neagră, l-am îndrăgit şi îl port în suflet, împreună cu acel dor de ducă ce ne macină pe noi montaniarzii şi ştiu că de acolo de sus ne priveşte, ne înţelege dacă am greşit şi ne ocroteşte, când paşii ne poartă pe creste.

Ileana Bocanciu - Asociaţia de Turism Chindia

Nae Dimitriu spre Acul Mare

I-am scris recent lui Marian Anghel, fondatorul Gruuplui de Istorie Alpină:



Să trăieşti!

I

Notezi undeva (http://giaro.wordpress.com/2010/06/23/precursorii-lui-baticu/ ):

....Vârful Gusella există în realitate, în pasul Giau, dar cine este Alexandru Vătămanu şi cum a ajuns el să se caţăre în Dolomiţi, în anii 20?
În acest moment nu se ştiu prea multe detalii.
Ca şi în cazul Th. Rosetti, Baticu vorbeşte doar în treacăt despre el, în cartea „Amintirile unui alpinist”: „La 1 septembrie 1935 am fost cu Nae Dimitriu, Costi Ţico, fraţii Rodica şi Dan Popescu, Radu Sturdza şi Sorin Tulea în Acele Morarului. Am urcat faţa de nord a Acului Mare… Nae Dimitriu a considerat aceasta drept premieră. Greşit, zic eu, deoarece pe Acele Morarului fusese în anii de după 1921 Theodor Rosetti-Solescu — care avea şcoala austriacă de căţărătură din Keisergebirge — însoţit de fraţii Vătămanu, doctorul şi maiorul.”



Nu ţine de a căuta intenţionat bube în cap dacă opinez aici că nea Nae nu avea dreptate... E ca şi cum ai spune că nimic nu mai e premieră în zona Mont Blanc, după 1786...
Dimitriu a venit peste versantul nordic al Acului Mare, chiar astfel şi-a denumit tura.
Baticu mai scrie, în contextul turei echipei Dimitriu:
"Din Brîul Acelor a început ascensiunea, o lungime de coardă destul de uşoară."
În discuţia cu mine preciza chiar că a fost vorba de o lungime de coardă din acea vreme, adică 30 metri. Cum ştiam zona, l-am contrazis, fiind acolo cel puţin două de 40 - dar a ţinut morţiş să nu dea înapoi, a ţinut-o pe-a lui.

Iar... în context, Dimitriu trece ca parte a traseului inclusiv zona dintre brîurile de Mijloc şi Acelor (Baticu indică aici: [Din] Brîul de mijloc /.../ am urcat un alt horn, am mers la dreapta şi în sus şi am ajuns la Brîul Acelor.. )
Îl înţeleg pe Dimitriu că - în contextul epocii - i s-a părut porţiunea demnă de un traseu alpin serios, nu şi faptul că segmentul fusese parcurs de fraţii Ţiţeica încă din 1926.


II

De notat este că am ajuns la acest articol net al tău în căutarea celui pe care l-ai scris despre Nae Dimitriu. Asta în urma constatării că prietenii din CAR nu par să fi purces la crearea vreunuia, lăsat implicit la condeiul celor dinafara Clubului... Şi nu o spun cu răutate, pur şi simplu ei au nevoie să admire, iar pentru aşa e contraindicat să priveşti de aproape, în amănunt...


Mircea

vineri, 15 octombrie 2010

Cum e de tratat un personaj istoric, idol pentru unii

I

(trimis pe lista CAR de pe Yahoo)


Am avut privilegiul acum cîteva zile - la Caminul Alpin - să-mi arunc ochii pe un voluminos pachet cu file din arhiva unui înaintaş al nostru. Interesante. Foarte interesante.
La un moment dat am citit cîteva pagini care se constituiau într-un atac extrem de dur la adresa unui confrate. Mie unuia nu mi-a dat bine acea inflamare, mai ales că emitentul nu nimerea întotdeauna adevărul.

Problema se pune aici - între noi fie vorba - cît se poate afirma în asemenea cazuri, precum Aristotel, că mai aproape ne este adevărul..., respectiv a pomeni şi de asemenea gesturi, cînd vorbim despre un om.
Ştiu că la majoritatea caselor se poartă sportul cu datul sub preş, cu discreţia. Ba te înfurii chiar pe cine ar scoate la lumină aşa ceva.
Ca om cu pretenţii de simpatie asupra istoriei, mi se pare totuşi aiurea aşa ceva. Acel om a fost alcătuit inclusiv din acea trăsătură. motiv pentru care, în opinia subsemnatului, şi-ar pierde realmente din viaţă dacă ne-am face că plouă...
Recunosc totodată că nu dă bine aşa pleaşcă în biografia sa, mai ales cînd nu vine de la duşmani. Iar noi, altminteri stimăm, simpatizăm imens spre acel om.

Cum naiba sînt de împăcat lucrurile?


Am senzaţia că dacă o întorci frumuşel din condei (nu mistificare!) lucrurile pot ieşi onorabil.
De pildă să investighezi cu amiciţie şi înţelegere din ce meandre ale unui suflet deseori chinuit veneau asemenea porniri... Eventual să împănezi măsurat cu mulţimea de calităţi a aceluia.

Părerea mea.

Mircea



II
(Răspuns un mesaj adresat mie şi legat de cele anterioare)

Să trăieşti!

Le iau pe rînd...

Am vazut mesajul tau de pe grupul Yahoo, as vrea sa te gandesti ca documentele respective sunt absolut personale, eu le-am preluat de la nea Nae dupa ce s-a prapadit, si le-am pus in arhiva CAR ( gresit sau nu - asta e, el m-a rugat cu limba de moarte sa pastrez totul - eu am fost ultima persoana cu care a vorbit, daca te intereseaza amanunte iti povestesc totul e foarte interesant )...
Nu e rău de pus pe hîrtie, ultimele lucruri...

Apoi, e greu de spus cît de personal este ceva, cîtă vreme materialul (vreo două file A4, despre Ionescu-Dunăreanu) avea clar tentă de informare. El aparţine perioadei în care nea Nea nu era ascultat, pentru gură care nu convenea acelei epoci montane...
Oricum ar fi, eu îi ştiam această înclinaţie a lui NB, nu aveam pentru prima oare de a face cu ea, am mai văzut la el cîteva texte din categoria asta...

daca el nu le-a facut publice in timpul vietii inseamna ca nu a dorit acest lucru.
Ce am văzut eu acolo - în plicurile A5 pe care le-am răsfoit (le ştiam de cînd le avea în casă, de la el am preluat şi eu procedeul unui asemenea aranjament) - nu erau lucruri de publicat, ci informaţie brută.


Nea Nae, prin stradania lui a contribuit enorm pentru ca seara de sambata sa fie posibila si nu e corect sa fie atacat cu probe strict personale chiar din interiorul CAR. Eu sunt de parere sa pastrezi pentru tine aceste informatii si sa nu le faci publice, daca le-ai vazut inseamna ca niste oameni au avut incredere sa te lase sa le vezi.
Aici nu se pune problema de a publica eu acele ciorne. Oricum, aşa cum am spus, probabil aş cosmetiza oricum din plin acea trăsătură a sa, vizibilă şi acolo...
Eu personal nu ştiu dacă a pomeni de aşa ceva este un atac. Mă interesează, binar, dacă e adevărat sau nu.

Ca idee de atac, eu consider astfel gestul, adevărat sau nu, care defulează de fapt lucruri de prin alte părţi ale iniţiatorului. În general, prin atac înţeleg mitocănie, lipsă de inteligenţă. De asta nu m-aş preta la aşa ceva.
Intervine însă o problemă. Cînd cineva prezintă un personaj numai în lumină pozitivă, atunci ţin să-l trag de mînecă, nu o dată vehement. Iritarea mea pe E. Cristea şi ai săi vine şi de aici, că-mi puneau sub ochi un zeu cînd, de fapt, ăla era plin de calităţi, dar şi de bube...


Memoria lui Nea' Nae nu poate fi umbrita de nimeni din CAR, orice ar fi facut el in viata lui personala, pentru ca, daca exista CAR i se datoreaza intr-o foarte mare masura si lui. Nu facem cultul personalitatii dar nici nu putem amesteca CAR-ul cu viata personala a lui nea' Nae si cu relatia lui cu alte persoane care nu au avut tangenta cu CAR.


/.../ Eu cunosc de multişor zona asta cu viaţa personală a cuiva. De acolo unii extrag chestii luminoase şi nu se irită nimeni, dar cînd scoase lucruri negative pasămite nu mai e bine... Parcă e judecată cu două măsuri!... De pildă, statul în închisoare al lui nea Nae e tot viaţă personală, dar se face deseori trimiteri la ea, la închisoare...
"Umbrită de cineva din CAR"... Păi, pînă una-alta, eu nu fac parte din CAR, care m-a sancţionat pentru gură dură la 1995 (aici ţi-aş relata eu cum a decurs acea AG...), iar de atunci m-am ferit să mă mai apropii prea tare. Tot pentru că am o eternă gură proastă.
Legat de ultima ta frază de mai sus, opinez că se face din plin cultul personalităţii NB în CAR - lucrul e prea vădit pentru a-l mai argumenta (materialele lui Mircea S. sînt barim epocale). Dar la o adică e opţiunea liderilor Clubului.
"...Relatia lui cu alte persoane care nu au avut tangenta cu CAR"
Nu ştiu exact la ce te referi aici. Dacă e vorba de lucrurile la care făceam eu aluzie în postul meu, păi au legătură cu CAR! Personajul luat în vizor este II Dunăreanu, membru în Club la un moment dat. Despre IID şi în parte traiectoria acestuia în acei ani vobeşte Baticu în fileele de arhivă pomenite de mine. De pildă, că s-a folosit de calitatea de membru pentru a-şi lucra un ghid montan - chestie pe care eu nu o cred însă adevărată.


As vrea sa te rog sa incerci sa nu folosesti public nimic din ceea ce ai aflat datorita faptului ca, din incredere, nu ti-a restrictionat nimeni accesul la acele documente.
Nu am folosit nimic, i-am atras atenţia doar dlui Mititeanu asupra unor interesante pentru dînsul scrisori provenind de la Bulinel (Dinu M. este un bun cunoscător al vieţii acestui apreciat confrate al nostru).
Apropo de accesul meu acolo, eu l-am văzut şi ca pe un posibil serviciu făcut de mine CAR. Mai exact, eu fiind un om cu oarece dragoste de documente din acea categorie, le-aş putea arhiva şi populariza.
În primul caz, nu-s orb să-mi scape că unii colegi spun multe şi fac puţine...
În acelaşi timp, aceiaşi nu au ştiinţă de a populariza, de a declanşa la alţii dorinţa de a comenta, de a lărgi orizontul ideilor din vreun document scos în lume... Nu e lipsă de modestie, ci pur şi simplu mă pricep la asta, iar la făcut bani ori sociabilitate ba... (nu le pot avea pe toate...).

Mai vreau sa-ti spun ca in cadrul CAR ( cum este si lista de discutii CAR yahoo ) nu intereseaza pe nimeni viata strict personala a lui Nea' Nae, pe cine a injurat el sau cu cine a fost el prieten, ci in exclusivitate ce a facut el pentru ca CAR sa existe si sa fie posibila o atmosfera intre alpinisti ca cea de sambata, intr-un loc al lor - Caminul Alpin.

Ce să zic, nu am loc de întors aici...
Nu pentru că aş fi de acord cu tine că "nu interesează pe nimeni viaţa strict personală a lui Nea Nae", ci pentru că semnalul din partea liderului CAR care eşti e mai mult decît clar în privinţa a ce e binevenit sau ba acolo, pe listă... Am ridicat doar la un moment dat ceea ce mi s-a părut mie a fi o problemă (mă crezi sau ba, sînt mulţumit de cum am prezentat lucrurile). Că veni vorba, Marian Anghel (animator al grupului de Istorie Alpină) vede lucrurile asemănător mie, ca mod de prezentare a faptelor istorice...
Mă ierţi pentru întinderea acestui mesaj, dar adaug aici că (legat de "ce a facut el pentru ca CAR sa existe si sa fie posibila o atmosfera intre alpinisti ca cea de sambata, intr-un loc al lor - Caminul Alpin"), prinde bine ca o asemenea atmosferă să fie relevată nu doar de membri ai Clubului, care pot fi bănuiţi de partizanat, dar şi oameni de din afară. Eu pot fi unul, mai ales că - ia-o de lipsă de modestie - posed un condei care se poate citi şi peste decenii (Nae Dimitriu mai avea aşa ceva, mai puţin Baticu, chit că pe la 1970-80 era de avangardă).


Sambata viitoare CAR-ul are evenimentul "Memorial Niculae Baticu", pentru ca Nea' Nae a fost un pion important in istoria acestei asociatii, nimeni nu se va gandi la acest eveniment sa scotoceasca in viata privata a lui ci toata lumea va evoca numai meritele lui pentru existenta CAR, restul nu conteaza pentru CAR.
Incearca, te rog, sa decelezi cele doua posturi ale tale, istoric al activitatii alpine si cea de apropiat CAR si sa pui pe fiecare la locul ei, in mod separat. Incearca sa nu le amesteci ca nu este corect.

Păiiii... În situaţia asta eu mă aflu într-o situaţie imposibilă. Nu am cum să evoc doar merite şamd. Aici mi-aş jigni nu doar mie dramul de inteligenţă, dar şi pe al celor cărora m-aş adresa... Cînd ai impresia că un aspect negativ /mai puţin luminos într-o prezentare umană, alături de altele bune, distruge acel personaj, păi în faţă ai în mod sigur un infantil, care nu ştie că omul e format din bune şi rele. Ai în faţă un fel de bigot, care are nevoie de un Dumnezeu şi, în consecinţă, nu-l acceptă pe acesta nici măcar zgîriat.
Asta e părerea mea, sper să nu te simţi jignit de ea...
Pe de altă parte eu ştiu din literatură că personajele care îţi merg realmente la inimă, care te marchează chiar nu sînt cele din categoria Maica Tereza.
/.../

Mircea

joi, 14 octombrie 2010

Despre istorie (inclusiv montana)

(Din postări mai vechi, pe diferite locuri net, pe care încerc să le adun aici)


Despre istorie



Legat de cunoasterea istoriei mersului pe munte, domeniul nu a suscitat interesul egal al tuturor generatiilor.

In ce-i priveste tineri, acestia au ignorat ca lucrurile sint trecatoare, privind in consecinta cu dispret moarta stiinta a trecutului (atitudine amplificata de modul nu tocmai juvenil in care generatiile experimentate prezinta lucrurile de altadata).

Ma vad obligat aici sa-i dezamagesc aici pe cei in floarea virstei cu o apreciere. In ciuda impresiei de moment, inevitabil le va sosi si lor timpul cind, fatalmente afectati de schimbari, vor da credit istoriei, ideii ca timpul nu sta, ci fuge ireparabil. Ca argument, culeg din aceeasi pacatoasa istorie un exemplu. Un cunoscut (cu numele de familie poate cel mai raspindit in România), in anul in care ambii serbam un sfert de veac sub soare, s-a declarat iritat de "mosi". E, cine credeti ca peste numai 10-12 ani vitupera asupra lipsei de deferenta fata de un presedinte de club alpin? Ati ghicit...
Cazind in extrema opusa, cei in virsta au exagerat cu trimiterile siropoase ori chiar intentionat inexacte la vremurile de demult (mai intotdeauna favorabila siesi ori amicilor):

"Douazeci si cinci de ani n-am cunoscut alta gazduire de noapte (decit a bordeielor ciobanesti, n.M.O.) pe munte si n-am avut altfel de acoperamint decit bolta instelata, ori cerul innourat, amenintator, chiar ploaia persistenta." (Mihai Haret) La 1929, "drumetia de munte se facea in conditii care intrau de-a dreptul in categoria actelor de eroism; aceasta in ceea ce priveste Bucegii, caci despre ceilalti masivi, cu exceptia regiunii nordice a Fagarasilor, ce sa mai vorbim..." (Ioan Nistorescu) "Fiecare cuta de pamint, fiecare scorbura a Carpatilor a fost pentru noi, Românii, un loc de adapost si mintuire, si Carpatii providentiali au tinut front alaturi de piepturile ostasilor nostri in contra navalitorilor [...] Ma adresez tineretului in special, ca evocindu-le trecutul sa stie a spune urmasilor ca muntii nostri isi au legendele lor, ca muntii Carpati au fost casa strabunilor si leaganul românismului, aparati apoi prin energia si puterea bratelor predecesorilor [...] A cunoaste cuiburile de adapost ale stramosilor, caci numai asa se poate intelege, caci numai asa se poate intelege marile greutati infruntate de ei spre a lasa o mostenire atit de minunata." (Russe Stanescu)
Cu asemenea repere, autorii postbelici au renuntat doar in parte la excese.

In ce ma priveste, drept suport al interesului pentru trecut sint tentat sa reproduc (aproximativ) afirmatia: "Exista doua lucruri a caror greutate nu o simtim, dar care ne sint indispensabile: aerul si istoria". Asemenea vorbe mari insa, o stiu si sper sa nu o uit prea curind, produc interlocutorului o impresie oarecare sau generind chiar ironii, daca nu demonstrezi, cu pragmatismul debutului de nou mileniu, cui prodest.

Sa vedem de aceea la ce i-ar servi montaniardului.

Una, iti ofera un plus de satisfactie cind strabati o zona. Orice s-ar spune despre excesiva imprastiere a mintii numita imaginatie, este de un sarm incontestabil sa te stii pe urmele unui Radu Titeica, Nae Dumitriu sau Niculae Baticu (puteti adauga aici un Floricioiu sau Viorel Nicolaescu), sa-ti imaginezi ce-o fi gindit omul strabatind pentru prima data pe Creasta Picaturii, Furcile Galbenelelor ori depasind surplombele Fisurii Albastre.

Prinde bine si cind stai iarna, la gura sobei, cu o noua aparitie editoriala in brate si-ti spui satisfacut: Uite, dom'ne, ca am si eu habar de domeniu!

Nu strica, de asemenea, sa inveti din erorile altuia (semnatarii unor memorii alpine, de pilda), ca tot omul vrindu-se inteligent. Si, bineinteles, din reusitele acelorasi.

Ceva istorie turistica ne mai scuteste, indeosebi in primii ani de munte, sa cadem in extaz la expunerile cite unui specialist (in 2-3 poteci clasice) asupra hornului de doi lei din cutare faimos traseu. Ori în fata rîndurilor, zice-se docte, ale vreunui parinte de masiv

"Si eu am fost tinar, dar in drumetie am fost educat altfel [...] Noi aveam o conduita exemplara din momentul facerii rucsacului si pina la cel al desfacerii lui." (I.I.Dunareanu)
Mircea Ordean