joi, 21 ianuarie 2010

Adrian Păunescu

Văd în numărul de Crăciun al României literare atît nişte pagini personale Constanţa Buzea, cît şi un răspuns al fostului ei soţ, Adrian Păunescu, la o anchetă aniversară a revistei.
Nu contează că el e chitit atît pe un pretins subiectivism al Constanţei în jurnalul acela, respectiv pe redacţia RL că, în 1990, i-a spus, tipărit: "Taci, Adrian Păunescu!".

Îmi plac amîndouă materialele, ale celor doi foşti soţi, cît şi deschiderea publicaţiei, de a-l publica de bard.
Semn rău, de bătrîneţe, că spun precum vizirul: "Şi tu ai dreptate... Şi tu scrii frumos..."?
Cine ştie...

Mă gîndesc însă cum poate fi alde (mai bine "alde" împotriva cacofoniei, decît "ca şi"!) firea unui om!
Adrian Păunescu posedă compartiment interior de dominat pe alţii, apoi unul de pupat pe alţii (e posibil ca astea să fie legate...) - în acest din urmă caz atît prin vorbe, cît şi prin fapte.
Posedă totodată curaj împotriva opresorului, acela de care spuneam că-l laudă.

Dacă aşa iese la analiză, chiar nu mă mai deranjează nimic, că posesorul însuşirilor e aşa şi nu e aşa...
Bineînţeles el, noi (toţi scindaţii...) avem o problemă la evoluţia, la mersul prin societate. Dar barim ştim ce acolo.


"Poţi lupta cu duşmanul doar atunci cînd îl identifici..."

PS Mărturisesc cum că nu voi muri de încîntare cu periile pe care le trăgea/trage postdecembrist Adrian P. vreunui potentat comunist - campion cîndva la arse lick către Ceauşescu - dar poate e de încercat a trata lucrurile mai calm.
Condamnăm doar ceea ce nu am apucat să privim cu o atenţie mai puţin inflamată.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu