vineri, 8 ianuarie 2010

Articol de apreciat

Am momente în care nu sînt de acord cu unele dintre scrisele istoricului Alex Mhai Stoenescu, dar găsesc extrem de utilă activitatea publicistică a domniei sale. Aşa cum hipermarketurile mi-au lăsat la un moment dat senzaţia că ne-au suit pe alt palier socio-economic, o senzaţie asemănătoare îmi lasă lucrările dlui A.M. Stoenescu. După ele, nimic nu mai este cum a fost.
Ce-i drept, cometa (un popor) are întotdeauna o coadă extrem de lungă: vor mai fi multă-multă vreme oameni extaziaţi de "revoluţia populară" din 1989, de mirabolicitatea Rrromânului...

Iată un recent şi foarte util, după opinia mea, material al istoricului în chestiune:

Adevărul, 21 decembrie 2009
Populismul, cel mai mare rău făcut poporului român

Astăzi, 22 decembrie, la 20 de ani de la Revoluţie, istoricul Alex Mihai Stoenescu oferă o altă viziune asupra acelor evenimente şi asupra mecanismelor de formare a noii Românii. Poporul a fost minţit că ar fi făcut singur istorie, iar Revoluţia s-a întâmplat fără ca mulţimea să ştie, susţine Stoenescu.
Succesiunea întâmplărilor de dinainte de 22 decembrie 1989 arată că românii mai fuseseră invitaţi la Revoluţie, dar tentativele „Braşov, 15 noiembrie 1987" şi „Iaşi, 14 decembrie 1989" au eşuat. Instaurarea noii puteri s-a impus prin populism, care, potrivit istoricului, înlocuieşte orice soluţii politice, economice şi sociale. România a fost astfel guvernată 20 de ani prin acest sentiment fără conţinut.

Comemorăm la 22 decembrie 20 de ani de la căderea regimului comunist în România. Moştenirea cea mai importantă a acestui eveniment este dobândirea libertăţii, mai ales pentru că s-a obţinut cu preţul vieţii a peste 1.000 de oameni. Din păcate, la două decenii după îndepărtarea lui Ceauşescu de la putere printr-o lovitură militară şi după ce revolta populară s-a radicalizat la Bucureşti, între orele 17.30 şi 18.00 ale zilei de 22 decembrie, într-o mişcare anticomunistă menită să scoată România din sfera de influenţă a URSS, naţiunea română încă se face că nu ştie cine este vinovatul pentru morţii din decembrie.
O succesiune zgomotoasă de mişcări pentru pomană şi o rapidă instalare a jafului, secondate de o Armată în disoluţie şi de pantomima Justiţiei, au acoperit orice formă de discernământ. Imediat, noii politicieni au oferit poporului darul cel mai de preţ al unei mulţimi: populismul. Nimic nu poate alimenta mai bine satisfacţia mulţimii decât să îi spui că ea a făcut totul, că ea este eroul. Încă nu fuseseră îngropaţi toţi morţii, şi presa anunţa victorioasă „revoluţia poporului", sacrificiul suprem al „Armatei noastre glorioase", eroismul timişorenilor care s-au luptat patru zile şi patru nopţi cu forţele tenebroase ale Securităţii, dând o jertfă de 4.500 de morţi în oraşul de pe Bega şi de 60.000 de morţi în toată ţara.
Apoi au venit politicienii. Marşuri pe stradă şi negocieri pe ascuns, slujbe de pomenire la răspântii şi convertiri miraculoase, „Jos Securitatea!" şi apoi securiştii buni şi securiştii răi, ziare libere la toată lumea şi investiţii în napolitane egiptene, pupături adresate Marilor Puteri, când acestea erau întoarse cu spatele la noi, urlete de independenţă când funcţiile-cheie ale statului se umpleau cu agenţii Moscovei, bătălia pentru alegeri libere în timp ce se dădeau decretele pentru legalizarea contrabandei, pentru liberalizarea vânzării terenurilor intravilane şi pentru stabilirea parităţii dolarului prin lege la 21 de lei.
Toate acestea au fost posibile pentru că laşităţile naţiunii române au găsit o excelentă infiltrare spre necunoscut în populismul unei „revoluţii spontane" servite şi din afară şi dinăuntru de oamenii care au ştiut cu ce hrană seculară se satură imediat poporul român.
După 20 de ani în care stupid people trăieşte convins că toate alegerile au fost libere şi corecte, doi foşti preşedinţi ai statului, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, uniţi sub vechea lozică marxistă „massele fac revoluţia", le propovăduiesc românilor aceeaşi demagogie periculoasă cu care a mai fost hrănit şi îmbătat acest popor. Nimic nu poate fi mai periculos pentru un popor decât să-i vinzi sentimentul că el a făcut istoria, atunci când în realitate o face altul.
Când românii au incercat să se revolte spontan şi autentic, la Braşov, în 15 noiembrie 1987, mişcarea s-a epuizat în câteva ore, iar solidaritatea românilor s-a limitat la 11 intelectuali, în frunte cu Doina Cornea, şi la Silviu Brucan, care au protestat pe o listă invizibilă. La Iaşi, în 14 decembrie 1989, membrii Frontului Popular Român au dat telefoane ca disperaţii, anunţându-i pe ieşeni că se dau portocale în Piaţa Unirii, ca măcar să vină acolo pentru a-i vedea pe ei cum se sacrifică.
Revoluţia de la Iaşi a eşuat pentru că Securitatea a mutat staţia de tramvai din piaţă câţiva metri mai încolo. La Timişoara a fost nevoie de o diversiune cu un pastor infractor, fost informator al Securităţii şi extremist maghiar de circumstaţă, care în seara de 16 decembrie 1989 gonea lumea din faţa casei lui pentru că tocmai semnase un aranjament cu autorităţile comuniste locale.
Toată noaptea de 16 spre 17 decembrie a urlat micul grup de manifestanţi autentici la concetăţeniiilor: „Laşilor, veniţi cu noi!", iar 300.000 de timişoreni se ascundeau sub plapumă, pentru că a doua zi ei „trebuiau să se ducă la serviciu". În acea noapte a diversiunii calificate, a distrugerilor şi a celor 90-100 de revoluţionari autentici, la Miliţia municipiului Timişoara s-au înregistrat peste 22.000 de apeluri telefonice care cereau linişte, restabilirea ordinii, „Potoliţi-i! Avem copii, care trebuie să doarmă".
Trei zile şi trei nopţi au tras trupele împotriva grupurilor de manifestanţi şi numai în 20 decembrie dimineaţa s-au mişcat locuitorii Timişoarei, după ce s-a răspândit în oraş minciuna că sunt sute de copii împuşcaţi la Catedrală. Şi nici atunci nu aveau curajul să iasă din uzine, dacă nu le deschidea directorul militar de la IOT porţile şi îi invita la revoluţie.
Niciuna dintre informaţiile de mai sus nu se sprijină pe vreun document al Armatei sau al Securităţii; toate se sprijină pe mărturii imediate ale revoluţionarilor ieşeni şi timişoreni.
Dar când au început recompensele, paşapoartele cu vize, bătălia pentru putere între partide, primele ONG-uri patriotice, pro-occidentale şi anticomuniste, nimeni n-a mai putut opri valul de populism al „revoluţiei spontane" care se desfăşurase sub o diversiune electronică aeriană produsă probabil de „spiritul Timişoarei".

Populismul este cel mai mare rău care i se poate face poporului român. În loc să-i aduci aminte poporului că 4 milioane de membri de partid l-au votat drept candidat la funcţia de secretar general, din iunie şi până în noiembrie 1989, pe Nicolae Ceauşescu şi că au existat doar 40 de voturi împotrivă în toată ţara, iar din vreo 10 milioane de nemembri de partid, adunaţi în ODUS, numai 18 au votat împotrivă, i de dă poporului iluzia că a răsturnat comunismul printr-o „revoluţie spontană", împotriva evidentului sens antitetic al acestei formule, împotriva lipsei de logică între conceptul de „mulţime care a făcut revoluţia" şi toate faptele decisive care s-au întâmplat fără ca mulţimea să ştie.
Atât de revoluţionară şi anticomunistă a fost Timişoara, că la alegerile din 20 mai, în oraşul revoluţiei, Ion Iliescu a luat 57% din voturi. Iar la Bucureşti, unde fuseseră baricada şi "fenomenul de conştiinţă" Piaţa Universităţii, precum şi „zona liberă de comunism", FSN a luat 64% din mandate.
Este blestemul comunismului, care nu a reuşit timp de 100 de ani să prindă rădăcini în România, din 1848 şi până în 1948, că îşi trăieşte a doua viaţă în mentalitatea stângistă a politicienilor inculţi sau inconştienţi cu care ne-am procopsit sub regimurile partidelor de Stânga: FSN - PDSR - PNŢ-cd.
România este o ţară fără partid de Dreapta; este o ţară dominată de politica Stângii şi de două-trei maimuţăreli ale centrului-Dreapta. Erorile istoricilor începutului, făcute de cele mai multe ori în lupta pentru impunerea unui model eroic, se mişcă şi astăzi prin viaţa publică din România, deşi cel dintâi prim-ministru al statului modern, Barbu Catargiu, a semnalat încă din 1862 pericolul: „Sunt oameni care linguşesc pe cei în putere, ca să tragă de la dânşii ceva în al lor folos.
De asemenea, sunt oameni care linguşesc pe popor sub masca naţionalităţii; dar, în realitate, pentru ceva cu totul personal, tot ca să ajungă undeva, ca să apuce ceva. Aceştia sunt, după a mea părere, mult mai vinovaţi decât cei dintâi. Într-adevăr, cel ce linguşeşte pe un singur om nu face decât un rău provizoriu, căci acel om trece şi, de a fost rău, e nădejde că va veni altul mai bun decât dânsul la putere. Dar cel ce linguşeşte pe popor îl amăgeşte, îl corupe şi-l face să stea într-o veşnică barbarie.
Cât pentru mine, ce n-am linguşit niciodată nici pe cei de jos, nici pe cei de sus, în loc de a minţi poporului, zicându-i că posedă toate calităţile şi virtuţile şi că nu mai are decât a se bucura de drepturile naţionale, ca cel mai ales al naţiei, eu îi zic din contra, fără să mă preocup de a-i plăcea ori nu: <>".
Barbu Catargiu intuise pericolul populismului, care, din păcate, n-a putut fi evitat în doza exagerată servită constant de politicieni poporului român timp de 150 de ani. Barbu, primul mare bărbat al Dreptei româneşti, a murit cu ţeasta sfărâmată pentru crezul lui; pe Eminescu l-au băgat în ospiciu pentru că a spus acelaşi adevăr; lui Eliade, Cioran şi Vasile Voiculescu li s-a băgat pumnul în gură.
Luaţi oricare tratat de teorie a istoriei şi veţi afla că populismul intervine atunci când nu se oferă soluţii politice, economice sau sociale care să ducă la solidarizarea naturală a naţiunii în jurul libertăţii şi a unui trai comun mai bun, stări capabile să susţină identitatea naţională, independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială, să argumenteze diplomaţia şi să finanţeze o armată descurajantă pentru inamic.
Populismul se foloseşte de reflexul primitiv de solidaritate în jurul unui sentiment gol de conţinut, dar care „încălzeşte inimele", aşa cum este această poveste despre „revoluţia făcută de popor" şi despre „massele în mişcare", cântată an de an de acelaşi cor al revoluţionarilor cu diplomă şi al lăudătorilor lor interesaţi.
Populismul face din poporul român nucleul unei naţiuni extrem de vulnerabile şi irecuperabil slabe, o expune marilor pericole de a nu putea construi nimic concret în interior şi de a nu fi în politică internaţională decât un figurant căruia i se dă din când în când un rol de dus tava pe la conferinţe, de a face, cum spunea Jakob Burchardt, reforme la nesfârşit şi de a naşte cu asiduitate la noi şi noi generaţii de corupţi. Şi în primul rând, corupţii moral care ascund adevărul în mintea lor, în şuete şi în mărturisiri telefonice, pentru ca apoi să strige pe stradă, pe la conferinţe şi pe la televizor măreţia revoluţiei din decembrie care ne-a eliberat.
Alex Mihai Stoenescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu