marți, 19 ianuarie 2010

Ne-modestie. Pasămite

Mi se păruse mie recent aiurea ce scria Ţuţea.
Ceva similar simţisem şi la Nicolae Steinhard. Ăsta e mai ponderat, dar totuşi mie ceva nu-mi iese la socoteală la el. Pe de o parte este religios, pe de alta destul de pornit pe lumeşti, mai ale în ale judecăţilor umane. O să spuneţi că Om ie şi el!..., dar parcă totuşi pe un propovăduitor al dreptei, adevăratei şi nemaipomenitei credinţe l-aş dori mai înţelept.
(Alminteri condeiul, în sine, este de lăudat).
Mă mai miră la N.S. (dar e vina mea că nu înţeleg fenomenul, nu a lui) deschiderea la sumedenie de izvoare culturale/de viaţă, dar în contrast cu această diversitate el pune toate acele extrase în slujba unei dogme. Eu avusesem senzaţia că diversitatea lumii îţi incită mai degrabă mintea să analizeze pe toate părţile un lucru, cu inerentele rearanjări de opinii personale. Or Steinhard rămîne ferm în a lua neschimbate zisele Bibliei.

Dar nu am trecut astea pe al meu neînsemnat blog.
Văd de curînd însă, fără ca subiectul să nu fie nou, cum sumedenie de persoane care rupeau (sens pozitiv!) în ale culturii şi spiritului o iau în paralel razna... Este vorba de anumiţi condeieri interbelici.
Despre care un Eugen Ionescu (citat de Zigu Ornea în Anii treizeci. Extrema dreaptă românească)scrie:

"Generaţia «Criterion», fudula, «tânăra generaţie» de acum cincisprezece sau zece ani s-a descompus, a pierit. Niciunul din noi nu avem încă patruzeci de ani şi suntem sfârşiţi. Alţii, atâţia, morţi. Generaţia d-tale e mult mai norocoasă. Noi am fost nişte bezmetici, nişte nenorociţi, în ceea ce mă priveşte nu-mi pot reproşa că am fost fascist. Dar lucrul acesta se poate reproşa aproape tuturor celorlalţi. M. Sebastian îşi păstrase o minte lucidă şi o omenie autentică. Ce păcat că nu mai este. Cioran e aici, exilat. Admite că a greşit, în tinereţe, mi-e greu să-l iert. A venit sau vine zilele astea Mircea Eliade: pentru el totul e pierdut de vreme ce «a învins comunismul». Ăsta e un mare vinovat.

Dar şi el, şi Cioran, şi imbecilul de Noica, şi grasul Vulcănescu, şi atâţia alţii (Haig Acterian, M. Polihroniade) sunt victimele odiosului defunct Nae Ionescu. Dacă nu era Nae Ionescu (sau dacă nu se certa cu regele) am fi avut, astăzi, o generaţie de conducători valoroasă, între 35 şi 40 de ani. Din cauza lui toţi au devenit reacţionari. Al doilea vinovat este Eliade: la un moment dat era să adopte o poziţie de stânga. Sunt de atunci cincisprezece ani. Haig Acterian, Polihroniade fuseseră comunişti. Au murit din cauza prostiei lor şi încăpăţânării. Eliade a antrenat şi el o parte din «colegii de generaţie» şi tot tineretul intelectual. Nae Ionescu, Mircea Eliade au fost îngrozitor de ascultaţi. Ce era dacă ăştia erau maeştri buni. Pe lângă ei, Crainic nu contează. Din cauza lui Nae Ionescu, Haig Acterian şi Polihroniade au murit. Iar prostul din topor, Costin Deleanu şi poetul Horia Stamatu sunt fugari în Europa (o să-i vedem în Franţa într-o bună zi), ca şi Eliade, ca şi Cioran, ca şi Amzăr. Iar ceilalţi imbecilizaţi sunt inutilizabili: licheaua Paul Sterian (e încă în Turcia?), buhăitul Vulcănescu, imbecilul de Cantacuzino, fudulul, prostul, grandilocventul Dan Botta, afectatul, ipocritul Constantin Noica, secătura Petru Manoliu. Unii morţi din prostia lor, alţii, din fericire, amuţiţi - toată generaţia «Criterionului» e distrusă. Fatalitatea îi urmăreşte pe toţi, şi pe cei care nu s-au lăsat prinşi de stupiditate şi nebunie, şi pe cei rămaşi lucizi. Accidente absurde sau misterioase s-au ivit; i-au aruncat şi pe ei, dincolo... Singur a rămas Petru Comarnescu, dar el nu era decât impresarul, organizatorul Criterionului, «animatorul», nu mai are pe cine anima şi organiza. Cruţându-l pe el, destinul a vrut să facă o ironie: să evidenţieze şi mai bine golul din juru-i." (Scrisoare a lui Eugen Ionescu către Tudor Vianu din 19 septembrie 1945. Scrisori către Tudor Vianu, vol. I, ediţie de Vlad Alexandrescu, Editura Minerva, 1994.)


Stai şi-ţi pui problema aici dacă meditaţiunile metafizice, la care zeci şi sute de mii de inşi comuni pot cădea pe spate, fac doi bani în faţa umorilor - şi le numesc aici fără sens negativ. În faţa a ceva din noi care ne duce vijelios şi precum nişte coji neputincioase de nucă.
Întrebarea e un pic retorică, deoarece conşltientul nostru reprezintă, mi s-a spus, doar un mărinimos 1% din întreg psihicul uman... Inclusiv la persoane foarte culte.

Ce-i drept, la nivelul în care pun eu lucrurile apar în replică voci precum:
- Da' matale ce-ai scris făcut valoros, bre?
- Să le socoti doar opera, nu lumeştile... (vezi Arghezi şi oftica lui pe medici de top precum Bagdasar)
- nu e bine să-i prezentăm corect, deoarece soţietatea asta are nevoie de mituri... (attudine de Mare Inchizitor dostoievskian, mai exact ivan-karamazovian...)

Bineînţeles că am şi io o problemă, de a mă fi procopsit din experienţele primei copilării cu un dor de ne-respect Autoritatea.
Dar să ne hotărîm: ori vrem Adevăr, ş-atunci acţionăm ca atare, ori...
Ha-ha, ăsta da idealism de doi lei! Păi e pline nene cimitirele de gînditori ca matale. De unde concluzia că, pentru a supravieţui, lumea trebuie să facă mare caz de Adevăr, dar deseori să îl încalce cu sau fără seninătate.

Daaaa? Ok. Tot e bine c-o ştim şi pe asta.

PS Dintre interbelici, îmi place de multişor Eugen Ionescu. Recunosc că n-am citit prea tare opera lui postbelică. Am lipsa asta. Însă realizez că el, care a rezistat cîntecelor de sirenă din anii 20 şi 30, a fost incontestabil mai inteligent decît sumedenie de condeie lăudate atunci şi acum de Dreapta românească.
NU ÎNTÎMPLĂTOR A ŞI AJUNS MAI DEPARTE DECÎT COGENERII VERZI.
O să ziceţi că fu pe jumătate evreu, dar se ştiu că în plasa naţionalismului de verdeaţă au căzut destui dintr-aceştia...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu