joi, 28 ianuarie 2010

Paralelă Niculae Baticu – Emilian Cristea

Cei care ajung să-şi dispute la un moment dat al secolului trecut întîietatea în ale căţărăturii româneşti au un parcurs diferit spre acest punct de conflict.



Cristea iese spre 20 de ani din iadul instituţiilor tip orfelinat şi este interesat doar să urce cît mai sus, să uite amarul insuportabil al anilor ce altora rămîn îndeobşte fără egal în frumuseţe… La tînărul vulcanizator însă, dorinţa e mare, dar putirinţa suferă, datorită handicapurilor sociale şi de studii. Şi pe munte, pe care nu şi l-a declarat încă ţel suprem, se descurcă un pic mai greu în acel deceniu patru…



Baticu stă ceva mai bine la acest ultim capitol, pe la 1935 mai exact. Reuşita sa uluitoare din Furcile Gălbenelelor nu îl tulbură excesiv. Nu va grăbi excesiv, de pildă, spre îngroşarea unui palmares alpin clasic. Ocheşte mai ales pentru frumuseţea ei Creasta Coştila-Gălbenele, după care îşi mai trece abia peste un an la activ o premieră, Fisura de Sus a Ţapului, dar şi aceasta doar pentru a înlesni pătrunderea în Clubul Alpin Român a unor camarazi de idei, între care poetul Horia Stamatu. E dezamăgit în această epocă de comportamentul unor apropiaţi în tentativa de a urca spre Cele Trei Surplombe din Gălbenele, dar se pare că de grija acestora doarme totuşi noaptea…

Această implicare mediocră are probabil la origine faptul că Baticu este pe moment un clasic boem, răspîndit într-o mulţime de direcţii. Face de asemenea schi, planorism, după cum, în ale mersului propriu-zis pe munte, semnează condica în ture ale CAR, ale asociaţiei Metropola, dar şi ale grupului Olgăi Geresch. O fotografie a unui zîmbitor Baticu la o cabană din Iezer-Păpuşa pare să spună totul despre firea sa în această perioadă: înconjurat de amici şi amice, îndestulat material (bocancii îi sînt nou-nouţi etc.), cu freza aproape impecabilă. Toate par să-i meargă cu mare uşurinţă subiectului nostru. Este şi motivul pentru care Baticu, după o cădere dramatică în Creasta Coştila-Gălbenele, îşi pune doar pentru o scurtă vreme problema unei căsătorii. Optează însă curînd din nou pentru totala libertate de mişcare, aceea care îi va permite de pildă mersul în Vestul continentului, la două faimoase şcoli de alpinism.

Abia prin 1939 se dovedeşte suficient de colţos pentru a ataca unele gesturi ale conducerii CAR – “premiera” echipei Şincan din Peretele Văii Albe ori unele propuneri de bizare materiale alpine. Avem de-a face însă mai degrabă cu nişte banale şi umane refulări, deoarece în materie de construcţie ajunge de pildă în zona Fisurilor Centrale doar la îndemnul celui care le tot tatona de vreo doi ani: Toma Boerescu. Fără succes însă nici acum.



Deşi e posibil să fi urcat realmente pe munte (de pildă pe Picătura, după cum spunea Ion Manof) cu cămaşă verde şi diagonală, nici în furtunosul domeniu politic implicarea lui Niculae Baticu nu este foarte spectaculoasă. Pare să fi avut o poziţie neînsemnată în legiune, căci nu este arestat (şi ucis) în septembrie 1939, după executarea de către camarazi a premierului-călău Armand Călinescu. Pare să se fi inflamat ceva mai mult în ianuarie 1941, la Rebeliune, motiv pentru care se refugiază, în plină iarnă, în partea inferioară a abruptului Caraimanului, undeva sub Portiţa. După o vreme, Conducătorul Antonescu combină o amnistie a legionarilor cu trimiterea reparatorie a acestora pe front, unde Baticu beneficiază de untratament oarecum mai lax, avînd în vedere pregătirea sa de aviator. Este perioada în care îl găzduieşte la Bucureşti pe celebrul alpinist german Karl Prusik.

Existenţial, Baticu începe să scîrţîie după război. Lucrurile nu mai îi erau ce fuseseră… De pildă, în vara lui 1946 nu are serviciu, golul fiind umplut prin căţărare pe munte chiar şi 3-4 zile săptămînal. Efect al trecerii timpului, amicii i se răresc – de pildă Dan Popescu se însoară (“decemvirul” Ion Trandafir pierise în noiembrie 1938). Fare o coardă excelentă cu Gicu Nicolescu, dar acesta moare la puţine luni într-o avalanşă.

Efect al antrenamentului susţinut (trei trasee dificile pe zi!), Baticu răzbeşte acum peste rîvnitele Trei Surplombe. În această perioadă, deşi existenţa lui se îmbină tot mai mult cu aceea a Muntelui, el este departe de a se implica total în această direcţie – cum o va face de pildă după 1964…



În paralel, cum spuneam, Emilian Cristea face eforturi mari pentru a deveni faimos, cum îi dictau nevoile sufletului atît de lezat în primele sale două decenii de viaţă. Pretinde de pildă că urmează un liceu, cînd în realitate e departe de această postură. Se declară amic la cataramă cu Toma Boerescu, deşi nu-l poate recunoaşte pe acesta într-un grup cu care schimbă cîteva vorbe pe munte. Încearcă acum şi ture mai serioase, dar neputinţa de a suporta un magistru îl privează de cunoştinţe alpine elementare, motiv pentru care pică de pildă cu un pod de zăpadă tîrzie, pe Valea Gălbenelelor.

Dincolo de toate, Cristea posedă însă o tenacitate de excepţie. Se înţelege bine cu Ion Ionescu-Dunăreanu, între altele convenind să publice în monografia ultimului, la 1943, despre premiera Peretelui Piscului Rece, ba chiar declarînd-o cea mai tare tură alpină din Carpaţi! Cum în faţa unui Nae Dimitriu, preşedintele Clubului Alpin, era mai greu de venit cu asemenea pretenţii, Cristea pătrunde în faimoasa grupare montană în baza unor trasee ceva mai aproape de valoarea personală, cum ar fi Muchia Roşie (Piatra Craiului) sau Fisura Sudică din Peretele Coştilei (Bucegi).

Pregătirea de vulcanizator îl permite să nu ajungă în anii conflagraţiei mondiale prin stepele Volgăi, ci în zona Braşovului nostru, la o bază aeriană. Ca urmare nu revine precum alţi montaniarzi, infirmi ori ca subiect al unui ferpar. Era poate un semn Soarta îşi întoarce în fine faţa binevoitoare şi spre el. Oportunist cît îl obligase viaţa să devină, după ce în timpul războiului declarase asemenea altor sute de mii de români “război hidrei iudeo-masonice” (informaţie de la N. Baticu), după 1944 îşi face prieteni evrei, precum Pincu Weintraub, respectiv aderă la asociaţia Turismul Popular, controlată de comunişti. Are cam toate vînturile în pînze. Cînd nu le are, sare fără ezitare în altă barcă, de pildă din a patronului de atelier de vulcanizare (nu insistăm asupra modului în care a ajuns aşa ceva…) în a antrenorului de alpinism la C.C.A., principalul club sportiv militar din epocă.

În acest moment, se poate spune că îşi poate fixa clar ţintele, toate ducînd la poziţia visată de cel mai important căţărător român. Între altele, Cristea asudă şi riscă la verticală pentru a dobîndi cireaşa de pe tort ce scăpase confraţilor, şi anume Fisura Albastră din Peretele Văii Albe. Cum-necum, şi-o trece în cont în 1952. Odată cu ea, inclusiv prin gesturi propagandistice de apreciat în sine, îşi adjudecă şi fotoliul prim de care aminteam. Este “Vitali Abalakov al nostru” (faimos căţărător rus din epocă).

Cum se întîmplă în asemenea cazuri, din sport şi nu numai, nu mai puţin complicată urma să fie apărarea de concurenţi a redutei cucerite. Nu era o sarcină imposibilă pentru ploieşteanul cîndva năpăstuit de soartă.



Probabil imediat după război, Niculae Baticu îşi va fi făcut mai mult sau mai puţin un bilanţ al existenţei de pînă atunci. Roz nu putea fi. Era însă departe de fundul sacului. El povesteşte că în această perioadă, într-o dispută altminteri sportivă (E. Cristea pretindea discret la urechea preşedintelui CAR că el urcase de fapt Cele Trei Surplombe), Nae Dimitriu îl ameninţa cu Dosarul. Acela de simpatizant legionar de altădată. Va fi fost un gest la nervi, dar indivizi meticuloşi şi teribil de cinici chiar adunau pe atunci date despre orice posibil adversar. E vorba de vlăstarele sovietice de la noi, comuniştii, programaţi să obţină puterea absolută în ţară. Prin urmare, dosarele chiar au stat la baza arestării legionarilor în mai 1948, dintre care unii vor rămîne după danteşti gratii vreme de 16 ani…

Cînd revine în temniţa cea mare a României comuniste, în 1964, Baticu va fi avut din plin sentimentul unei vieţi irosite. Din fericire pentru el, fostul deţinut politic are un car de handicapuri, dar şi convingerea, forţa interioară de a cere mai mult de la viaţă. O familie cu copii nu mai poate avea, la 55 de ani, dar nu se jenează să pătrundă în sala de examene a ASE, alături de tineri ce-I puteau fi nepoţi sau fii… Nu izbuteşte în demersul său, dar plăcerea studiului (fie şi un nivel mediu) îi va fi o îndeletnicire tot restul vieţii.

La munte, probează o longevitate fizică de invidiat, care împreună cu experienţa-i de viaţă şi palmaresul alpin îl transformă într-un monstru sacru. Totul într-un demers mai mult sau mai puţin conştient de a fi el cel mai valoros în domeniu (cel românesc, bineînţeles). Acţiune care îl va duce inevitabil într-un conflict deschis cu Emilian Cristea.



Cel din urmă se afla, în deceniul opt, la apogeul influenţei sale alpine. Generaţiile mai tinere de alpinişti mai strîmbau din nas la auzul numelui său, dar publicaţiile de specialitate (discret incitate) ridicaseră un adevărat cult pentru Emilian Cristea – vezi de pildă postfaţa la monografia “Piatra Craiului”. Neaşteptat, Baticu reuşeşte acum să-şi publice Amintirile, care şifonează serios soclul fostului coleg de coardă din Trei Surplombe. Cristea nu disperă însă excesiv, face ce ştie mai bine, favorizat de faptul să susţinătorii săi au mult suflet, nu şi deschidere la argumente.

Este momentul însă în care Soarta îl părăseşte, de-a dreptul tragic. Un accident rutier îi curmă viaţa lui Emilian Cristea, care la 67 de ani decisese, neobosit ca întotdeauna, să urce cu bicicleta spre poalele Făgăraşilor. Numeroşii săi adepţi sînt sideraţi, dar viaţa merge înainte. Hedda Cristea se ocupă de pildă de încheierea tipăririi unei ultime monografii a soţului ei, iar un grup de alpinişti stabileşte un traseu Memorial în peretele Văii Albe. Şedinţele clubului turistic înfiinţat de Cristea (“Floarea de Colţ”) continuă pînă în ziua de azi, dar uitarea se aşterne în timp peste faptele mentorului.



La rampa norocului ajunge după 1982 Niculae Baticu. Scoate o lucrare de căpătîi despre istoria alpinismului românesc, iar în paralel patronează întîlniri lunare (asemenea aviatorilor veterani din epocă) între căţărători de toate vîrstele. Schimbarea politică din 1990 îi permite să reînfiinţaze, alături de alţii, Clubul Alpin Român, al cărui preşedinte este ales. Vremurile se vor dovedi complicate pentru această asociaţie, dar Niculae Baticu pare să se fi achitat onorabil de misiune. Moare în 1998. Susţinătorii săi vor fi extrem de activi în a-I ţine trează memoria, poate şi pentru că Baticu este indentificabil cu perioade mai puţin blamate din dezvoltarea istorică a alpinismului românesc.





Produse a două medii sociale diferite, şi locul de ultimă odihnă al acestor oameni de munte este pe măsură. Baticu a fost depus la “Izvorul nou”, în Bucureşti, în vreme ce apropiaţii i-au îndeplinit dorinţa lui Emilian Cristea de a-i fi înfrăţită cenuşa cu Fisura Albastră…



Mircea Ordean

7 comentarii:

  1. Interesant. Poate ca ar fi bine sa legi articolele istorice intr-o carte.

    RăspundețiȘtergere
  2. chiar imi pare rau ca ti-am facut trafic pe blog....daca as putea retrage asta, ar fi super.

    Si nu, nu esti inteligent...esti doar un banal hater, mirciulica!

    RăspundețiȘtergere
  3. "Si nu, nu esti inteligent...esti doar un banal hater, mirciulica!"

    Dacă zici matale...
    Matale, cel curajos, din spatele anonimatului...

    RăspundețiȘtergere
  4. Recomand un stil mai putin transant. Afirmatiile pot fi adevarate dar, mai ales pentru un necunoscator, dau pe alocuri impresia de subiectivism.

    RăspundețiȘtergere
  5. repet o idee , doua, spuse de un anonim al netului ...dar intai precizez : sa nu ne amagim, orice anonim are o identitate, ca atare nu trebuie sa ne miram de unde vin ideile, ele vin dintr-o scoarta cenusie , dintr-o materie formata din celule de tot soiul, ma rog...ceva "ne-anonim", poate ar trebui sa ne dam numele, buletinul, ce studii are fiecare, cat de grozav este,etc
    Anonim 1:ceva de genu' : "Imi pare rau ca ti-am facut trafic" - aproape subscriu , sa nu exageram, eu te citesc cu placere
    Anonim 2: "Recomand un stil mai putin transant, etc" - subscriu
    Ciudat e ca doi anonimi au scos ideile cele mai apropiate de centrul de greutate al problematicii: tratam subiectul perfect distantati, in echilibru , dar agatati de subiect...stiu, e greu...

    RăspundețiȘtergere
  6. "Recomand un stil mai putin transant, etc" - subscriu".

    Avem o mică problemă aici.
    Nu cred să se pune problema dacă textul e transant, ci cît adevăr urmează. Dacă e doar tranşant, nu e treaba mea că vreun cititor are probleme de sensibilitate, că a fost educat să spună cu maximă prudenţă ceva ori să nu abordeze subiecte în afara celor le-aş spune păşuniste. Adică la locul lor, cu iubire, cu vorbe mari, cu stimat ţara şamd.

    Mie unuia şi acum, după vreo doi ani parcă, materialul mi se pare la locul lui. Este drept că diferă mult de poveştile care se aştern curent despre E. Cristea, ba şi despre Baticu.

    RăspundețiȘtergere