luni, 4 ianuarie 2010

Părere

Radu Călin Cristea are un articol frumos în "Adevărul", şi anume Revoluţia mea (22 decembrie 2009).
Îţi provoacă o emoţie aparte, în sine, finalul, cu o interesantă idee despre riscul personal în Decembrie 1989.
Rămîn totuşi nu o mică mirare, dînd bineînţeles drept autorului de a vedea lucrurile cu doreşte el:

...Lângă o reprezentanţă TAROM de pe Ştirbei Vodă, colţ cu Calea Victoriei. Schimburi violente de focuri trase de la ultimul etaj al Hotelului „Athenee Palace" („închiriat" de Securitate, la fel ca alte puncte strategice din jurul C.C.) şi din aripa dinspre Ştirbei Vodă a Muzeului Naţional de Artă. Am întâlnit mai mulţi prieteni, între care şi pe poetul Nicolae Prelipceanu.

Eram ca sub un cer apropiat şi luminos. Luminos de la trasoare şi nu numai. Am stat câteva secunde cu acel curcubeu uriaş deasupra capului. Nu-mi păsa de nimic. Dacă aş fi avansat câţiva paşi aş fi fost făcut terci. Am stat totuşi locului. Acum, după 20 de ani, cred că am greşit. Puteam muri nu de moarte eroică, nu asta voiam. Puteam muri de o moarte fluturească, zbătându-mă uşor şi tupilându-mă apoi într-o nişă a neantului, într-un viitor care m-ar fi scutit de mine şi de ţara mea din ultimii ani. Adică de îndurarea unui prezent unde curcubeele nu mai există. Nici măcar acelea - definitiv purificatoare - de gloanţe. Şi nu numai."


Ideea asta cu lucrurile ieşite dramatic altfel decît vrem am sesizat-o şi la alţii. Mi-am şi dat cu părerea pe acest blog, dar să fiu iertat de revin aici.
Nu pricep cum lume cu scaun la cap altminteri, ancorată în realitate (sau poate tocmai de aceea, sportul cu pricina ajungînd finalmente să obosească, să lezeze profund?) - nu acceptă lucrurile.
Că ele nu auieşit cum vrurăm noi. Cum am visat noi într-o epocă (cea de dinainte de 1989) cînd lucrurile-s la lumina zilei că ne aflam în stare infantilă, aproape indiferent de vîrstă, cînd visam marea cu sarea, rîuri cu lapte, lacuri cu miere etc.
Puţină lume realizează că speranţele legate de un tărîm - al lumii mioritice şi necomuniste - pe care totuşi nu-l cunoşteam erau vînare de vînt, adică aveau şanse minime să fie apropiate unei eventuale realităţi.
Mai toţi scheaună azi (minus cei cu fibră de politician, de... Tatulici, adică adică în stare - dincolo de gargara revoltată - să digere orice...) că lucrurile sînt aiurea, fără să vadă că poziţia lor este a copchilului dîndu-se cu fundul de pămînt, pentru că - între altele - soarele răsare dintr-o anumită direcţie, şi nu de unde ar prinde mai bine viselor sale necoapte...
PS Mihai Tatulici, de care amintesc aparent aiurea în ultimul paragraf de mai sus, este indicat de R.C. Cristea în articolul său drept etalon al oportunismului politic.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu