joi, 7 ianuarie 2010

Răzleţe, 8 ianuarie

I

Termenul am senzaţia că-i interbelic, acesta de Răzleţe, nefiind practicat neapărat doar de legionari.
Sînt notaţii aparent pe fugă, care mă duc cu mintea la Konstantin Tsatsos, filosoful şi politicianul grec de la jumătatea secolului trecut. (Poate ar trebui să-l revăd, mă refer bineînţeles ca acea carte de aformisme,. sper s-o mai aibă la biblioteca de cartier, de unde o împrumut la cîţiva ani...).

Cristi Chivu se lovi tare la cap, în şocul cu un alt fotbalist. La spital, ar fi spus că "se simte bine şi s-a rugat la Dumnezeu să fie bine".
Eu nu înţeleg ceva aici. Cu a mea minte care, dacă ne luăm după spusele majorităţii compatrioţilor, ar fi făcută tot de Dumnezeu.
Deci după belea te rogi la Prea Înaltul. Dar de ce nu ne punem problema unde fu Acelaşi în momentul în care ne dădurăm cap în cap cu altul, la propriu sau la figurat? Atunci nu mai veghează El la tot? Ori atunci efectuăm acţiuni pe care El nu le aprobă, şi d-aia se uită în altă parte?


II

Mai văd sumedenie de inşi (voi mai pomeni de ei) care-şi bat capul cu mîntuirea. Cu ce-o să fie după, în general.
NBineînţeles mi se va spune că şi atunci eram tot sub controlul lui Dumnezeu şamd. Chiar şi aşa, nu am simţit vreo minimă curiozitate în astă direcţie. Mă refer la linia creştină. Alţii îşi mai bat capul cu reîncarnarea - dar nici ăştia nu se apleacă tare asupra venitului în sine pe lume...
Este o chestie de care nu sîntem mîndri, se pare - iar asta ţine mai puţin de filosofie. Dincolo de maturii, bătrînii care ar face orice să regreseze (sindromu' Faust), un copil de 10 ani are destulă oroare în a gîndi să revină la vreo 4. Este aici teama de neputinţele şi inferiorităţile de atunci, dar am senzaţia că şi altceva. E posibil de o teamă de o moarte cu sens invers.
Zic şi eu...


III
Cred că mi-am tras în exces pumni în cap că-s un Gică Contra. Dincolo de eliberarea pe astă cale a unor frustrări pe care omul nu e suficient de înţelept să le verse şi altfel, am senzaţia că iritarea ălora ca mine ţine şi de credulitatea lor bazală. Eu, noi om fi fost învăţaţi că ce spun ăi mari, ce spun ceilalţi e chestie deşteaptă - şi nu se cade să ne dăm noi, mucoşii mai deştepţi.
De aici iritarea cînd descoperi că împăratul e gol sau barim într-un maieu cu pete...

Găsesc pe net o chestie în Word, "Confruntarea spirituală dintre Wurmbrand şi Gafencu (din Memoriile lui Ioan Ianolide".
Mi-am zis că pînă aici mi-a fost cu uşurătatea mea! Să vezi acolo cuvinte şlefuite de suferinţă, de cercetări pe meleaguri spirituale unde io nu voi sosi în veci.
Aiurea! Să te ţii acolo copii mari, cît şi teribil de orgolioşi.
Aici sînt tentat să mă înfurii grozav pe aceia care îşi acoperă micimile sau turpitudinile (vorba lui Victor Eftimiu) sub masca religiozităţii, ba chiar a ideii că ce la doi paşi de sifnţenie sînt ei. Dar poate mai util ar fi să încerc să înţeleg ce anume îi trimite la aşa ceva.
Este drept că în materialul cu pricina e bine de separat ce or fi făcut în sine oameni precum grands esprits-ii semnalaţi, şi cum au fost apoi lucrurile trase din condei de acel Ioanide ori cei care vor fi semnalat una sau alta acestuia. Chiar şi aşa, condeiul respectivului Ianolide este, dincolo de cît o fi suferit el în puşcărie, din topor şi incorect (cu dorinţă de a înşela, de a manipula cititorul).
Micile romane de aventuri pe care unii puberi le trec pe hîrtie la 12-13 ani mi se par mai mature decît rîndurile acestui I.I. Ceva asemănător mi-a trecut pe sub ochi acum vreo 15 ani, la o editură, şi consta într-un romanţ de amor în proză, unde El şi Ea o duceau numai în certuri ţîfnoase şi împăcări febrile. Marile-mari personaje evocate de Ianolide fac la fel, cînd se dau sfinţi, cînd îs adolescenţi acri însă cu mari pretenţii:
"- Bine ai venit, trimisul Domnului! /.../
- Iată că mă întîmpină un înger al Domnului!"
Bineînţeles că, între altele, aceiaşi propovăduiesc de zor celor ce au chef să-i asculte cum e cu smerenia şamd...

Ceva asemănător am văzut la Petre Ţuţea.
Nu-s foarte priceput în ale vieţii şi ale scriselor, dar tare mi-i că în persoana acestuia avem de-a face cu un grandoman clasa I. De infantilitate, ce să mai spun! Dar şi aici se aplică ideea de Împărat şi ale sale haine lipsă...
Ce nu pricep este fervoarea cu care unii îl declară mare spirit, dar şi mare patriot.
O să spuneţi că mă dau io, un neica-nimeni, la un carele Titan ce-i mult mai destupat ca mine. Se poate, dar faptul că ai un cazan de regiment şi nu o marmită, ca alţii de rînd - asta nu te face imun la chilul de sare amară pe care tot matale îl verşi excesiv acolo...
Prima chestie care îl minează pe Ţuţea este, după opinia mea, lipsa oricărui dram de îndoială în afirmaţii. Orice este sentinţă la el, inclusiv cele care se bat cap în cap cu altele. Probabil că este de notorietate vorba cu "Am făcut 14 ani de puşcărie pentru nu popor de tîmpiţi!", aflată la antipozi faţă de pretenţiile de iubitor nemaipomenit al mioriticilor. Pot înţelege cum e cu sucelile unui suflet pe care de cînd lumea omul nu-l prea controlează, mai toţi toţi am comis perle ori inconsecvenţe crase, însă tocmai aceeae bine să nu ne repezim ca Haplea, îndeosebi cînd dăm drumul spre tipar la ceva...
Trec peste savantlîcurile de berărie, cum ar aranja de pildă el, Ţuţea, din doi timpi şi trei mişcări ţara asta...
Într-o primă fază, mă miră cum cască lumea gura la aşa ciudăţenii (recunosc, ce-i drept că există acolo şi sclipiri realmente interesante, ori barim o oglindă a unei epoci, a unui tip uman), nsă or avea aceştia din urmă motivele lor de se îmbată cu aşa apă, inclusiv la anul de graţie 2010. Poate la 1988-89, cînd îl frecventau un Marian Munteanu ori un Ion Coja (sper că am reţinut bine!) avea hazul său, în deşertul idiot de ceauşism de atunci...

Apropo de Marian Munteanu.
Mi-l amintesc în toamna lui 1990, la Alianţa Civică, la sediul din strada Eremia Grigorescu. Fudul. Ce-i drept, poate aşa ceva se impune la marii lideri, gloata fiind senibilă pozitiv la aşa ceva, în ciuda pretenţiilor Ei de a fi tratată cu maxim respect.
Dar, din cîte ştiu, M.M. a avut înţelepciunea de a nu se expune ulterior mai mult decît fu cazul. A candidat el la 1992, alături de Virgil Măgureanu parcă, dar cine nu greşeşte? A mai apărut el la TV, legat de Piaţa Universităţii, dar nu-mi aduc aminte să fi spus trăznăi excesive.
Observ însă că, în paralel, o mulţime de oameni ce-mi păreau cu scaun la cap o iau după 20 de ani rău prin bălării.
Cu M. Munteanu la A.C. umbla şi un adjunct al său de la Liga Studenţilor, Victor Roncea. Mă uit pe siteul de azi al acestuia (başca scrieri în răposata "Ziua") şi mă minunez cîtă fiere goală poate pune pe masă. Alţii căzură în naţionalism ieftin, de pildă unii din colegii subsemnatului de la Grupul Independent pentru Democraţie. Fraze mari (altfel riscă să nu însufleţească în direcţia dorită, probabil), tare sigure pe ele, în spatele cărora un autor e gata să înfiereze pe cei cu alte păreri decît el/ea. Şi privire tujur pe trecut, asta cînd nu se are în vedere bineînţeles prăpastia spre care ne trage un Occident păcătos şi diabolic.
În general - şi nu am pretenţia că sesizez eu primul ideea - este mare lucru să nu te retragi penibil din viata socială. Se pare însă că setea de notorietate, de a fi băgat în seamă/adulat - în lipsa cărei notorietăţi ceva în sufletul nostru, în viaţa noastră devine insuportabil - ne face orbi la un amănunt mititel. Construcţia noastră interioară graţie căreia avem un (oarece) succes la un moment dat, păi rareori e valabilă şi peste nişte ani. Asta pentru că timpurile, ideile acestuia s-au schimbat, dar şi pentru că deseori nu poţi să te dai inflamat juvenil cînd ridurile şi multe altele te trădează din alt deceniu, dacă nu chiar veac...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu