miercuri, 27 ianuarie 2010

Şed şi mă mir...

I

Îmi cad ochii iar pe un material pompos numit "Confruntarea spirituală dintre Wurmbrand si Gafencu (din Memoriile lui Ioan Ianolide)"
http://www.scribd.com/doc/11613520/Intoarcerea-la-Hristos-de-Ioan-Ianolide

Mai exact la două pasaje.

"In 1946 a avut loc o conferinta a confesiunilor din Romania, convocata de Ana Pauker, evreica si conducatoare a comunistilor. Atunci a luat cuvantul rabinul-sef Safran, care a acuzat pe crestini ca-i prigonesc pe evrei si a amenintat cu razbunarea, cautând în acelasi timp să nege dumnezeirea lui Hristos; ei, evreii, a spus Safran, sunt poporul ales!

Crestinii prezenti acolo au înghetat de frica. Un mitropolit roman a vorbit ca să nu taca si a spus de toate, dar nu a îndraznit sa-L apere pe Hristos si nici pe romani. Catolicii au fost demni, dar retinuti. Protestantii au fost confuzi si oscilanti. In sala se gasea si W., impreuna cu sotia sa, care i-a zis:
- Tu trebuie sa-i spui rabinului adevarul. Cere deci cuvantul!

Cum si el era reprezentant al miscarii ecumenice, i s-a îngaduit să vorbeasca. A început prin a evoca originea sa iudaica, apoi a marturisit cum a ajuns crestin, în fine a trecut la atac impotriva lui Safran si a pacatelor si necredintei poporului evreu, pe care le-a dezvaluit cum numai un evreu poate să o faca.
- Voi sunteti vinovati! a strigat el. Pacatele voastre au urcat pana la cer. Voi urati, voi uneltiti, voi impilati, voi mintiti impotriva lui Hristos si a Bisericii Sale. Ati pierdut dreptul de popor ales prin uciderea lui Hristos si nu va ramane decat să va pocaiti si să va încrestinati! Căci Cel pe Care Il prigoniti este Cel vestit patriarhilor si prorocilor. In afara lui Hristos nu aveti mantuire!

Rabinul facea spume, Ana Pauker a dat ordin să fie întrerupta radiodifuzarea discursului. Sala aplauda frenetic. Adevarul iesise la lumina prin W.. Când a terminat cuvantarea era sleit, o putere mare iesise din el. Au venit ai lui si l-au scos pe o usa laturalnica, fiindca evreii il asteptau sa-l ucida."


Alta:

"Infruntarea

Intr-una din zile a fost adus la sanatoriu un evreu talmudist cocosat, foarte grav bolnav. Când a intrat în contact cu atmosfera din camera 4, ura lui impotriva crestinilor s-a dezlantuit violent:
- Voi, crestinii, sunteti vinovati de pogromul impotriva evreilor. Ne vom razbuna dupa legea noastra!
I s-a raspuns:
- Dimpotriva, crestinii sunt victimele directe sau indirecte ale evreilor. Evreii au ucis pe Hristos si-i prigonesc si-i ucid pe crestini ori de cate ori au ocazia în istorie, ca să ajunga ei însisi stapanii lumii. Dar lumea moderna nu poate accepta guvernarea unui neam strain care se considera Israel.
- Noi suntem Israelul prin alegerea divina!
- Israelul este haric, si nu nascut dintr-o anume semintie.
- Voi sunteti antisemiti si prin asta nesocotiti legamantul dat de Dumnzeu poporului evreu!
- Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa si poporul care a cerut rastignirea. Antisemiti nu sunt crestinii, ci evreii care lupta impotriva evidentei, căci ei stiu bine ca Hristos este Dumnezeu, dar prin Talmud si Cabala au rastalmacit învatatura revelata a Vechiului Testament. Ei se închina fie vitelului de aur impotriva Dumnezeului lui Moise, fie lui satana impotriva adevarului lui Hristos. Poporul evreu L-a dat pe Hristos, dar e incapabil sa-L urmeze, căci el însusi se considera Hristos – iata culmea demonismului la care a ajuns!
- Crestinii au colaborat cu Hitler impotriva crestinilor! a strigat talmudistul.
- Dar tot crestinii au fost marii martiri ai lagarelor naziste! De altfel, nazismul a fost un iudaism relativ.
- Cum vine asta?..."

Şamd

Te uiţi la relatările astea, nefiindu-ţi tare greu să vezi că nu au mare treabă cu realitatea. Cutărescu, bolnav rău, numai de discuţii înflăcărate nu stătea... Sau că Şafran aia taman făcea la o conferinţă a cultelor - trata, şi încă prost, cel mai delicat subiect cu putinţă!

În paralel, stau şi mă întreb cum trebuie să fi fost tipul care a aşternut asemenea invenţii pe hîrtie. Şi-mi sare în minte ideea de delir, chit că nu cunosc exact definiţia de dicţionar. Nu are nici o treabă cu realitatea, dar nici de penibil. E clar că era dat în mintea copiilor: auzi, "îl aşteptau evreii să-l ucidă". Astea-s vis de copil întîrziat cu temperatură!
Interesant este că o mulţime de invivizi dintr-o Dreaptă întîrziată chiar cad pe spate la notaţii precum cele ale acestui Ianolide. Dacă pomenitul autor mai poate fi înţeles, în delirul său, pricep deocamdată mai greu cum inşi mai tineri, pardon, pun botul la aşa aiureli.
Dincolo de toate, ajung încă o dată la vorba lui Alain., "Căutaţi acul!". Ce-l înţeapă de fapt pe un om, care îi va fi fiind funcţionarea. Ai nevoie de fapte eroice cu orice preţ? Ai nevoie de gîdilat un înaintaş în viaţă?
După care, ce anume te împinge la aşa besoin?

Fac ce fac şi ajung la vorba lui Freud. Îl citez din memorie: "Viaţa e o chestie atît de nasoală, încît nu o depăşim fără compensaţii psihologice".



II

Mă uitam şi la nişte vorbe atribuite lui Nae Ionescu, de Mircea Vulcănescu. Probabil e de tratat mai pe larg subiectul, chit că am reţinere în a mă da prea leu - e uşor să o faci cu generaţiile dinainte! Care, de pildă, nu aveau de unde ştii cum va ieşi curentul naţionalist interbelic.
Totodată, îmi recunosc oarece mărginire a minţii în a trata lucrurile, în sine, cum o făcea Nae Ionescu.
dar nici nu pot să-mi pierd capul în faza frazei, a pretenţiei:
"El înfăţişa de pe atunci un creştinism aspru, asocial, orientat în întregime spre viaţa de dincolo, în care împărăţia lui Dumnezeu se realiza abia la sfîrşitul lumii, printr-un fel de catastrogă exhatologică a cosmosului întreg".
E interesantă alăturarea asta de maximă jonglerie a vorbelor, cu o poveste clară. Sfîrşitul lumii (cel pe cale religioasă). Căci aşa cum copilul are nevoie de poveste, aşa are şi amturul, căruia ideea unui sfîrşit al lumii, a cazanelor cu smoală este mai suportabilă decît aceea de nici un sfîrşit...
Pe de altă parte, îs departe de a fi vreun leu în cunoaşterea vieţii lui Nae Ionescu. Dar nu-mi aduc aminte deloc să fi fost vreuna scet, vreun practicant... Dimptrivă, enteresul şi iar enteresul pare să-i fi animat din plin gesturile.

Reticent iar în a mă da leu, comparativ cu personajele în chestiune, îmi pun problema: ucenicii lui Tata Noe chiar nu miroseau dincolo de masca maestrului, chiar simţeau doar într-un plan, acela al jongleriei cu vorbele?

Poate nu miroseau, le iau tot eu apărarea, amintindu-mi de un pasaj din Camil Petrescu, "Patul lui Procust". Indivizi precum Ştefan Gheorghidiu, deşi greu de atacat frontal, sînt dizolvanţi. În astă vreme, societatea se construieşte, se menţine cu tipi amorali precum Nae Gheorghidiu...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu