miercuri, 6 ianuarie 2010

Texte bisericeşti

În aşteptarea metroului, privesc afişele cu poze interioare biserici, plus ceva text, de pe coloanele staţiei Dristor 1.
Cîtă vreme, între altele, există sute de credinţe pe lumea asta, care de care mai convinsă că ea reprezintă Dreapta Cale - păi am îndoieli că taman asta ortodoxă e Aleasa...
Aşa că privesc lucrurile mai detaşat. Mai exact fără să-mi mai filtrez inevitabila (şi sinistra) angoasă existenţială prin credinţa că cineva de Sus şi grijuliu cu Dealul Mitropoliei bucureştene e e de asemenea cu ochii şi grijirea pe subsemnatul.

Mă uit pe citatele din Scriptură de pe acele afişe.
Am senzaţia că-s făcute intenţionat sucite... Iar de aici impresia că un text cu pretenţie de sfinţenie trebuie să fie arhaic, să vorbească în dodii şi să i se atribuie caracterul sacru. În lipsa vreunuia din aceste reazeme, construcţia cedează. Dacă vorbeşte direct, clar, se apropie prea tare de lumea momentului.Primul inter pares este însă ideea de sfinţenie. Fără ea nimic nu funcţionează. Este şi motivul pentru care un credincios va fugi ca de naiba să comenteze textele, ideile lui dragi cu unul care nu crede în ele (vezi PS, la final postare).

Citeam de curînd un text inflamat la adresa unei piese de teatru a Alinei Mungiu, "Evangheliştii".
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=print&sid=13
Între altele, se spune acolo că piesa este o provocare, respectiv strecoară îndoiala în sufletele credincioşilor.
Nostim demers! Asta da manipulare! Fraieri să se găsească!
Deci de vină nu este acela cu credinţa şubredă, ci acela care îi zgîlţîie construcţia. În ce priveşte ideea de
provocare, mirosisem eu încă de la proces Ceauşescu cum că ceva nu e în regulă... Care e problema? Păi de cînd lumea un altul se străduie să ne irite, reacţia noastră aiurea servindu-i finalmente lui. Dar asta nu e vina aceluia, ci a mea! Între altele, pentru că nu am învăţat din experienţe asemănătoare din trecut ori pentru că mî înfurie ocazia ca, greşind azi, să învăţ pentru viitor...

Că veni vorba, nu-mi dau seama dacă expresia asta, "provocare" este una interbelică. Comuniştii ştiu clar că o foloseau atunci: "provocare a Siguranţei", "provocatori strecuraţi printre noi" etc.
Oricum ar fi, se pare că ea este actuală.

Un Eliade (Mircea), parcă, ne-ar fi sfătuit să-i răspundem cu "Ei şi?!"

PS
De bine ce am scris astea, îmi cad ochii pe blogul unui cetăţean cu care, altminteri, am combătut comunismu' în Piaţa Universităţii, tare demult...:

Domnul meu (nu e vorba de mine! n. M.O.), v-ati exclus din Biserica lui Dumnezeu prin impartasirea unei invataturi straine de duhul Crestinismului, si prin urmare intre noi nu poate exista dialog. Nu-mi vorbiti mie despre Dumnezeu, caci eu il stiu, deoarece L-am vazut! Dvs. vorbiti despre ceea ce nu stiti, vorbiti dupa mintea dvs., asa cum va pricepeti, si ca orice lucru omenesc facut fara smerenie e lipsit consistenta si trainicie in sine. Nu avem ce discuta despre Dumnezeu. Pot discuta despre El, de la egal la egal, decat cu cu cei care L-au vazut ca si mine. Pot asculta pe/de cei care imi sunt superiori d.p.d.v. duhovnicesc, asa cum sunt marii duhovnici si sfinti ai crestinatatii. Dar pot asculta si pe/de baba jegoasa pe picioara ce obisnuieste sa se roage in genunchi in fata icoanei Maicii Domnului. Asa cum bine stiti, dvs. nu faceti parte din nici o astfel de categorie, deoarece sunteti prea plin de invatatura ratacita si ratacitoare careia v-ati inrobit!
(http://bataiosu.wordpress.com/intelepciune/)
Asta da smerenie!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu