miercuri, 6 ianuarie 2010

Ţuţea

Pînă la vîrsta asta am aflat că ăl de nu înghite pe alţii nu este nici el înghiţit de semeni.
Risc totuşi...

Nu am avut o părere teribilă despre Petre Ţuţea.
Mi s-a părut arogant, iar treaba asta nu îl punea neapărat în conflict cu fudulia subsemnatului, cît - am senzaţia asta - trăda totuşi uşurătate a gîndirii.

Am preferat fraza liniştită şi oarecum dubitativă a lui Cioran. Sau a unui Pleşu.


Mă recunosc în Ţuţea însă prin neputinţa (la mine ştiu sigur că e lene, cu tot cu rădăcinile ei...) de a trece pe hîrtie lucruri serioase. Asta dacă bineînţeles mi-ar trece vreunul prin minte...


Ţuţea mi-a venit în minte pornind de la un text de pe blogul lui Marian Bătăiosu.
http://bataiosu.wordpress.com/intelepciune/petre-tutea/
M-am uitat, l-am întors pe o parte şi pe alta...
Păi, am o jenă grozavă de a spune lucrurilor pe lume.

Totodată, mă conving tot mai mult că alde credinţa şi invocarea lui Dumnezeu de către cineva este direct proporţională cu cantitatea de ghiavol din interiorul acelui om.
O asemenea scindare duce, între altele, la a vorbi de pildă despre smerenie, dar a o călca tu primul în picioare, deloc departe...
Să mă iertaţi, dar ceva asemănător am identificat inclusiv în valorosul altminteri Jurnal al fericirii, al lui Steinhardt. Mi s-a părut curios că o om o lua cu pioşenia în unele pagini ori pasaje, pentru ca apoi să-l scape o siguranţă de sine şi un incontestabil dispreţ faţă de alţii nu tocmai creştinesc...

PS
Am reala jenă că sînt departe de realizările unor Ţuţea, Steinhardt etc., dar zău că nici nu pot să ignor locurile din opera acestora unde zace şi cenuşiu închis... (să nu spun negru)!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu