marți, 2 februarie 2010

În completare paralela Baticu - Cristea

Am găsit prin casă o revistă Alpin Info,, în care s-a întîmplat să public un material. Cred că acesta completează atît Paralela Baticu - Cristea, cît şi o postare a subsemnatului despre cruci pe munte, din lunile trecute.


Patru ani de la dispariţia lui Niculae Baticu (2002)
(apărut în Alpin Info, ian.-febr. 2002, editor Marian Anghel)



Nouă românilor ne place să ne revendicăm nu doar de la romani (uitînd în acest caz că nu floarea Imperiului a dat fuga să ne civilizeze), ci şi de la daci. Cum se întîmplă nu o dată, şi de aici am luat doar ce ne-a convenit, pe care le-am dezvoltat apoi în mod creator, ajungînd inclusiv la pretenţia că la noi – între Carpaţi şi Dunăre – e centrul lumii, că fix aici se scoboară marile energii astrale, că doar Omul şi Sfinxul, de pe o întreagă planetă, intră în poziţie fericită cu Universul.
Ce nu ne-a convenit, n-am luat. Şi am în vedere aici optica asupra morţii. Mai exact, ai lui Burebista se spune că se bucurau grozav cînd se ducea la Zamolxe vreunul de-al lor. La urmaşii lor, după două mii de ani, lucrurile stau total diferit, toată lumea boceşte, abia după ceva băutură, la pomană, mai născîndu-se un zîmbet...
Ajungînd la oile noastre, carpatine, este de spus că în ale muntelui lucrurile cu răposatul sînt luate mai mult decît în serios. Găseşti de pildă cîte două cruci (în strunga Gălbenelelor, respectiv sub Săritoarea Mare a Mălinului) ale aceluiaşi nefericit luat de avalanşă. Asemănător, un tînăr din Slobozia este pomenit atît în Valea lui Ivan, cît şi la doi paşi, în Poiana Închisă (altminteri etern lăudabil gestul prietenilor de a amenaja izvorul de aici).. În asemănătoare optică, potecile marcate sînt pline de cruci, cu dedicaţii ce nasc pioşenie, dar şi zîmbete (neegalînd însă un epitaf de pe malul unui lac bucureştean: „Ioreul – adică lacul I.O.R. – curge lin”). Remarc totuşi oaza de raţiune a pereţelului cu plăci sobre, amenajate sub izvorul zis al Refugiului Coştila, din iniţiativa unui om de care voi pomeni ceva mai încolo).
Ciudat sînt privite şi remarcile mai cu picioarele pe pămînt despre confraţi care nu au fost totuşi în viaţa lor „coloane de moralitate” (expresia aparţine lui Pop Simion). „Domnule, şi se spune, au murit, lasă-i în pace...!” Pînă aici toate bune şi frumoase, dar aceiaşi ponderatori îi deranjează din plin pe dispăruţi cu „perii”, ba chiar afirmaţii care lezează serios adevărul („secretar general S.T.R.”, „autorul primului ghid turistic montan” de la noi etc. etc.).
Este locul unei necesare precizări. Sînt convins cămoartea este un lucru serios, ba încă cel mai serios şi mai dureros din trecerea noastră sub Soare. Tare neplăcut trebuie să fie, în context,momentul în care miliardele de celule ale corpului se agaţă cu disperare dar fără şansă de viaţă. Dar de aici şi pînă la exagerările pomenite, este totuşi cale lungă.

 Aniverrsare 1985, alături de Walter Kargel

 Reînfiinţarea ClubuluiAlpin Român, ianuarie 1990. 
În dreapta, Ilie Fratu şi Eugen Popescu (care a întocmit procesul-verbal)

...Unde am vrut să ajung, după nesfîrşitul ocol? Păi la un necrolog.
În urmă cu patru ani a plecat dintre noi Niculae Baticu. Cred că priveam asemănător problema, întrucît mai că nu glumea pe seama celor doi metri pătraţi care îl aşteptau la cimitirul bucureştean Izvorul Nou (poate şi pentru că, încă de prin 1984, îmi spunea: „Domnule, m-am spovedit, pot sta liniştit de acum...”). În 1998, o revistă carpatină i-a găzduit însă un remember cum dispărutul nu ar fi agreat probabil: cu ditirambi, dar şi cu dinţii strînşi (semnatarul uitînd să precizeze de pildă că nici legionarii nu rezervaseră duşmanilor lucruri plăcute).
Am ajuns la respectiva publicaţie şi eu cu un material omagial, dar care nu a fost luat în seamă. N-o fi fost suficient de conformist şi de lacrimogen.
Dincolo de marile suferinţe de care N. Baticu a avut parte în viaţă, am constatat că a beneficiat şi de noroc...
I-a murit mama în timpul ocupaţiei germane din 1916. Nu e deloc puţin, într-o vreme cînd bîntuiau mai mult ca niciodată molimele, iar pînă la descoperirea penicilinei aveau să mai treacă nişte decenii...
A fost un ins destul de plăpînd (din spiţa lui Hans Dulfer însă), motiv pentru care doctorii militari l-au şi respins iniţial, la recrutare.
În martie 1936, în vreme ce nu departe – pe Valea Coştilei – echipa Comănescu sfîrşea tragic, o avalanşă l-a luat şi pe N. Baticu, dar coarda care-l lega de coechipier s-a prins salvator de un brăduţ neînsemnat, deasupra unori ţurţuri „care abia aşteptau să ne primească”.
Peste un an, cade în Creasta Coştila-Gălbenele, dar se opreşte miraculos.
Supravieţuieşte represaliilor ordonate de generalul Antonescu imediat după 23 ianuarie 1941.
Rezistă 16 ani în sinistrele închisori comuniste, unde realmente sfidează moartea, prin refuzul de a accepta la Aiud „reeducarea”.
Are în 1974 un prim atac de cord. Va mai trăi 24 de ani.

Vreme de 15 ani am avut privilegiul să-l cunosc personal. Plus patru din auzite. Nu am avut relaţii dintre cele mai senine, mai ales după ce fostul ucenic a binevoit să-şi ia zborul. Am învăţat însă de la Niculae Baticu o mulţime de lucruri utile, cum poate doar în familie am mai dobîndit.
Prin urmare, un gînd bun pleacă astăzi spre cel care a animat, ca nimeni altul, întîul deceniu postdecembrist al Clubului Alpin Român.

La cabana Anton Negulici / Voina. Degetele amicale îi aparţin lui Titi Ionescu,
valoros alpinist interbelic.

Mircea Ordean

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu