joi, 15 aprilie 2010

Auto... psihanaliză, 16 aprilie 2010

I

Da, sună ciudat, să te psihanalizezi, tu pe matale. De fapt, eu pe mine.
Eee, asta e, moiar fi plăcut să-l mai pot frecventa pe Cătălin P., în micul lui loc de rai din Floreasca - dar valurile vieţii vrură altfel. Mai exact nu mai fură bani la bine. Iar cînd, mai apoi, reveniră banii, am făcut bine c-am prevăzut un nou cataclism profesional, preferînd să pun bani deoparte...
Da' stai aşa! La bani mărunţi, şi Freud şi-a tras-o singur. Expresia poate părea deplasată şi indiscutabil golănească, dar tot Marele Maestru ne-a învăţat să spunem ce, cum ne trece prin minte...

Ştiam şi mă jucam de ceva timp cu filonul debitării măscărilor - la adresa proprie, la adresa altora - ce vin prin minte. Debitarea nu este, staţi liniştiţi, una hodoronc-tronc pe stradă. Nu, e vorba de a-ţi da voie să iasă din neguri în gînd, dacă eşti în situaţii mai puţin propice, şi pre limbă, dacă eşti la loc cu verdeaţă al psihanalizei. La ceva gen canapea, dar nu numai.
Astăzi la fel debitam una şi alta (mă iertaţi dacă nu le reproduc şi aici), cînd mi s-a aprins o lampa care, paradoxal poate, a produs un fenomen exact invers pe şira spinării. Unde a creat brusc îngheţ. Am realizat că acea parte care scoate acele măscări, blesteme şamd este o parte din mine. E carnea mea.
Bine, vere, dar pînă acum ce credeai?
Păi cred că luasem lucrurile cam tehnic, nu le trecusem prin fibra-mi, prin carnea-mi (aşa numesc eu trecerea unei noţiuni livreşti în zidul sufletului propriu).

Sentimentul nu fu foarte plăcut. E ca şi cum ai afla brusc, cu acea îngheţare pe şira spinării, că duşmanul e în cetate, e poate chiar în spatele tău
E drept că senzaţia în chestiune a durat puţin. Va fi fost preţul pasului înainte.
După ce am simţit neplăcuta furnicătură, totul s-a liniştit, m-am trezit brusc nederanjat de acea parte (chit că pe moment încă pate o grefă, fie şi fericită) în mine.
O conştientizare de natură neprevăzută, nebănuită de mine a fi posibilă?


Lumea pricepută a sportului Psihanaliză o să spuie că asta e la mintea cocoşului, că e paragrafun n din capitolul X al psihanalitei clasice.
Se poate.
Dar mie mi-a făcut plăcere ăst pas.


II
Fac curat pe computer. Ordine.
Dau de nişte fişiere downloadate cu opera şi spusele părintelui Cutare. Ilarion Argatu de pildă.
Mă tulbură prost ideea tipilor ăstora.
Îh, ce mă înfurie!

Oamenii ăştia posedă ceea ce se pare că mă irita cumplit în copilărie (iar acum descarc cum pot, recunosc...).
Răutate şi prostie (eventual laşitate).
Răutatea este că impun altora modul lor de vedere, respectiv un domeniu unde întîmplător ei se simt deja bine, îl stăpînesc. Iar matale nu poţi veni decît în postura de mai-mic al lui.
Prostia este că nu iau în calcul vreun dram că mii de alte grupuri religioase, cu milioane sau miliarde de oi există prin jur. (Fiecare altminteri convins că a lui e dreapta credinţă).
Ori iau în calcul, da consideră acele miliarde rătăcite, păcălite dă Diavol şamd.
Laşitatea este că individul religios de care vorbim nu are curajul că facă un pas în a gîndi Oare cum e din punctul de vedere al celuilalt? (Altminteri, bien sur, îţi perorează despre iubirea aproapelui...). Nu face această trecere în altul pentru că i-ar paradi grav edificiul care îl scapă în mare parte de probleme interioare.

Revedeam cu acelaş prilej al aerisirii computerului un material intitulat - tenez-vous bien - "Confruntarea spirituala dintre Wurmbrand si Gafencu (din Memoriile lui Ioan Ianolide)"
Mai mult infantilism ca acolo rar mi-a fost să văd.
Dacă nu cumva eşti pălit de credinţa religioasă pînă a nu cerceta... (ori ceva asemănător pornind din ideea că acei indivizi suferiră teribil în închisorile comuniste), acel copchilărim îţi explodează în ochi.
Autorul brodează - cum îi prinde mai bine pubertăţii sale - pe marginea unor fapte reale, cu scopul de a apărea el mai breaz decît toţi.

O să spuneţi că şi noi procedăm sau barim am făcut-o cîndva.
Aferim, aşa e. Mi-amintesc că prima mea scriere de amor, pe la 15 ani, aducea întrucîtva cu mofturile autorului. Dar poate e cazul să ne luăm un pic la pilă, după această treaptă a vieţii, cînd ne vrem ăi mai tari...


III

Întrucîtva în context fu un pasaj dintr-un interviu al Ruxandrei Cesereanu.
...Cit de oribil va fi anul 1990 si ce prestatie infioratoare va avea Ion Iliescu. /.../ Si Platforma FSN-ului m-a indus in eroare. Ea avea toate datele unui document democratic. Dar evolutia urmatoare a distrus toate iluziile: FSN-ul s-a transformat in partid politic, minerii au venit la Bucuresti sa faca ordine.

Subsemnatul fu dintre cei care l-au contestat pe Ion Iliescu (prin extensie, curentul reprezentat de el) încă din 12 ianuarie 1990.
Dar mi s-a părut de elementar bun simţ mental cît şi inteligenţă ca, în Piaţa Universităţii, să îmi pun problema oare noi, noi dimocraţii, pe unde am greşit? Mai apoi, cel puţin în fugă mi-a trecut barim să încerc să pricep de ce ăilalţi au procedat cum au făcut-o... Cred că ar ieşi un film nemaipomenit cu reprezentarea mişcărilor interioare ale suporterilor de rînd iliescieni din acea perioadă, eventual de mai tîrziu. Să-i vedem evoluînd de la însoritele manifestaţii de prin 1990 la ce i-a dus viaţa inevitabil ulterior...

Ce mă mai miră un pic estesă descoper nu puţini istorici care judecă pătimaş, ba chiar îşi pun problema lui "Ce-ar fi fost dacă...".
Or, am îndrăzneala de acrede că ultima înclinaţie prinde bine la berărie, după patru doze, nu şi în medii serioase. Iertată fie-mi răutatea, dar am descoperit-o şi la Neagu Djuvara de curînd, cu scuza că dînsul are o vîrstă, iar barajul nu mai poate ţine în loc adolescenţa domniei sale...
Ceea ce s-a întîmplat în dramaticul 1990 ţine de o rezultantă perfect de îndreptăţită a condiţiilor româneşti (evenntual mondiale) de atunci.

Eu simt că a ne lamenta în continuare că nu fu altfel şi că ce ticălos fu Ion Iliesku e semn destul de clar că nu am învăţat nimica din acele examene căzute...

PS
Apropo de marii noştri religioşi (cum ziceam, şi nu numai...), asemănător procedară şi cei care au plantat o ditai cruce la Verdeaţa Văii Albe, în Bucegi. Nici gînd la dumnealor că alţii nu judecă precum ei, că acea hardughie pică prost acolo!... I-a interesat doar domolirea vanităţii, respectiv a fricii lor existenţiale...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu