duminică, 25 aprilie 2010

Îh!...

S-a întîmplat să pic, cîndva, la primul meu examen şcolar. Măcar prin faptul că, posedînd dioptrii măricele, m-am înscris la examen la o şcoală profesională de electronică. Prin toamnă nu mai ştiu cum am făcut că m-am trezit fără coledzi, motiv pentru care familia a mijlocit să intru ca ucenic la Uzina 23 August (Malaxa).
În următorii doi ani, pînă mi-am mai redus un pic disconfortul intrînd la un liceu seral, mi-a trecut cu repetiţie prin minte o idee.
Pornim relativ egali în viaţă, cel puţin în ochii de copil. Eu şi X jucăm fotbal împreună ori schimbăm timbre şamd. La un moment dat, nici nu mai contează ce şi cum, acela, alţii ca ei intră într-o şcoală mai cu moţ. Şi uite-aşa, îşi zicea imberbul din mine, ajungem apoi să diferim, unii să fie mai bine plasaţi, mai mîngîiaţi pe creştet de viaţă.
Mă rodea diferenţa cu pricina, avînd în ochii minţii imaginea cuiva la un liceu mai pricopsit, iar subsemnatul între carterele motoarelor de locomotive, asudat şi cu destul ulei pe mîini.

Ulterior, în decenii, sentimentul mi s-a redus pînă la a dispărea. Drept efect, nu mă interesa unde lucrează cutare sau cutare fost amic, coleg, ex-cunoştinţă. Nu mai simţeam nevoia unei comparaţii, poate şi pentru că am avut parte - cel puţin pînă de curînd - de o ascensiune personală oarecum lentă dar cu efect.

La un moment dat am sesizat însă un proces oarecum invers... Reveneam întrucîtva cu toţii, foştii colegi, amici şi cunoştinţe spre terenul de unde plecasem. Ce-i drept, întoarcerea se petrecea cam ca la avioane ce pică necontrolat...
Persoane destul de pe picioarele lor, deseori cu zîmbet etern, începeau brusc, vorba aia, să tragă un picior. Dispărea cheful de viaţă. Alţii erau marcaţi de ceva trupesc, dar se străduiau să mascheze asta. (Fără îndoială aşa ceva mă va paşte şi pe mine, cîndva, acest frumos teatru al Penultimului act...).
Situaţiile de acest gen se repetau, şi n-aş spune că sentimentul vanitos de a nu fi atins de virus, de a fi în sfîrşit mai breaz reuşea să compenseze disconfortul că s-ar putea să nu am contract cu eternitatea...

Acum vreo două zile m-a abordat un vecin de scară a blocului, din copilărie. O mai făcuse el şi altădată. Niţel ţigan de felu-i, care nu ştiu de şi-a trăit el viaţa prea din plin cît efectiv îl trădează corpul mult mai devreme decît îşi doreşte omul sub soare. Tras la faţă, etern nebărbierită. Ochii spre negru închis sînt mai proeminenţi ca niciodată, iar ce transmit nu e deloc plăcut... E slab, numai piele şi os...
Nu-i iau apărarea, doar încerc să nu fug ori să nu tranşez idiot ("Ce au, dom'ne, cu el, neamurile alea?? Nişte ticăloşi!"). Divorţ, copil/copii care iau partea mamei, evacuat din casa ce rămîne celorlalţi. Serviciu, de pe la un previzibil 1995, probabil ba.

Are o franzelă în mînă, din care muşcă. Îmi cere, cu oarece volute persuasive, bani. Revine în cuvintele sale vorba: "Mi-e foame! Ce să fac, mi-e foame!". Faptul că vrea bani ca să-şi cumpere alături de acea pîine ceapă este un prim ce-mi atenuează eterna neîncredere în tertipurile celor de acest gen.
Vrea ceapă, repet şi eu asemenea lui Zaharia Stancu.

Cum şi eu stau prost cu mărunţişul, ca şomer de ceva luni bune (vorba vine, bune...), îi explic situaţia. Şi că nu am de dat. Dar se agaţă de mine şi sufleteşte...
Amintindu-mi că a mea prietenă m-a cadorisit de foarte curînd cu o sumă, îmi spun să fac dar din dar. Nu am schimbat însă, pentru a-i da lui 1 leu nou. Îmi sugerează să mergem la butic după colţ.
Se aşează jos, în preajmă. Mi-e jenă mie de teama lui că aş putea da bir cu fugiţii, odată ieşit din cîmul vizual.
Inima-mi de piatră mi-o înmoaie, paradoxal, şi vînzătorul, tip de namilă de care eu am mare teamă instinctivă ( Freud, a se slăbi! ), dar care-i foarte şi sincer amabil. Ba chiar insistă să-mi pună cele două legături de ceapă într-o pungă.
Le duc amicului de pe bordură. E încîntat, dar oboseala se vede că-l copleşeşte. Revine cu "Ce să fac, mi-e foame..."
Toma (necredinciosul) din mine nu-i însă înfrînt.
Este momentul în care îmi ia mîna, brusc, şi mi-o sărută. Ţepii bărbii accentuează un val de sentimente greu de descris. La cîţiva paşi mai încolo, îmi declanşez conştient o grimasă de plîns, ca să-mi scadă tornada din suflet.

Revăd cu ochii minţii pe acelaşi învins de azi la vremea cînd abilităţile-i de mic fotbalist în spatele blocului îi atrăsese porecla de Ozon, fakirul deceniului şase. Nu vor mai fi niciodată vremurile alea! îmi spun. Şi soarele unic al dimineţilor de vară, tot acolo în spatele blocului meu E2...

Şi plec spre piaţa planificată.
Încercînd trăiesc megaemoţia iscată, dar să iau şi lucrurile cum sînt.

Cum o fi dincolo?
Aha, sentimentul acela - da' sinistru foc! - de oroare că nu poţi lua nimic din tot ce ai avut. Ideea sinistră la puterea infinit că mergi într-o gaură neagră (subsemnatul fiind ateu, nu poate broda nici măcar pe tema unui cazan cu smoală...).
Cred că ar fi mai rău dacă nu m-aş gîndi la acestea.
Ori cum va fi în inevitabilele luni de zacere dinainte de...
Asta dacă nu voi avea curajul de a sfîrşi lucrurile la iniţiativa mea (uşor de zis).

Cum, e sinistru ce spun?
Poate. Vă las însă pe dvs. să evitaţi subiectul, eu nu simt nevoia să tremur suplimentar de grija lui.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu