duminică, 25 aprilie 2010

revista România Pitorească

I

Acum cîteva săptămîni, animatorul cercului turistic Floarea de Colţ, Vasile Ciobăniţă, a făcut niscaiva reclamă revistei România Pitorească, al cărei redactor-şef (dacă am reţinut eu exact funcţia), Mihai Ogrinji, se afla în sală unde se ţin şedinţele clubului.
Între altele a solicitat celor prezenţi să scrie materiale pentru această publicaţie, care dintotdeauna a conţinut şi articole de munte.
Între altele, m-a îndemnat şi pe mine, punîndu-mă în contact vizual cu Ogrinji.
Firea-mi dificilă (de parcă a lor e mai brează!...) m-a făcut să intru în conflict, pe la 1991, cu Mihai O. Avusesem naivitatea că cred că revista îşi schimbase după revoluţie şi altceva decît pălăria.
Ca atare, am strîmbat un pic din nas la idee. Oricum, pentru că era în lucru un grupaj despre un alpinist al deceniilor trecute, Emilian Cristea, am spus că genul meu de scrise despre acesta nu se înscrie în stilul omagial cu care este gratulat îndeobşte personajul montan cu pricina.
"Nu-i nimic, merge!", a spus calculat-exuberabtul Ciobăniţă, deşi Ogrinji se cam înnegurase la faţă.
"Mai e o problemă. Eu am un material gata despre Cristea, dar e un pic cam mare. Simt că ar lua două pagini de revistă. Dar e posibil să merite, e o abordare inedită..."
"Se găseşte, Mircea!"

Am purecat materialul şi l-am trimis omului României Pitoreşti.
Foarte curînd s-a produs marşarierul marca Ogrinji.
Că e prea maaaare, aşa că va fi lăsat pentru publicare spre vară. iar în privinţa rugăminţii mele de a apărea cu î din i, că nu se poate, că să vezi...

Mi se pare că i-am răspuns că-s ok cu amînatul, dar, fluctuant din fire cum sînt, i-am încropit o introducere acelui material şi l-am postat pe www.carpati.ro, başca pe acest blog.
( http://mirceaordean.blogspot.com/2010/01/paralela-niculae-baticu-emilian-cristea.html )
Nu mi-am mai bătut apoi cine ştie ce capul cu grupajul Cristea din RP.
Nu ştiu însă cu ce ocazie, foarte recent, am ajuns pe siteul "României Pitoreşti"

Ştiam, simţisem că sîngele apă nu se face la această publicaţie, la animatorii ei. Nu o să-i schimb eu din dragostea lor meganeţărmurită pentru Emilian Cristea (1915-1982), chit că acesta, cum se întîmplă cu cei dornici şi generînd totodată cult al personalităţii, numai uşă de biserică nu fusese...
(http://www.scribd.com/doc/17259551/Contributii-la-istoria-alpinismului-romanesc
pag 27 şi urm.)

Am fost însă dat gata de titlul grupajului:
Modele pentru toate generatiile: Emilian Cristea

Cum am amintit, faptul că unii i-au tras de mînecă pe responsabilii RP despre dualitatea (spus elegant...) lui Emilian Cristea, iar aceştia au ţinut-o pe-a lor e una...
Dar ce mi s-a părut total aiurea este pretenţia ca un tip care - putem admite - a marcat un domeniu uman acum 50 de ani poate fi un model şi mult după aceea.
Teoretic treaba merge, îţi poţi lua un reper, o trăsătură pozitivă pînă şi de la Iuliu Cezar (că veni vorba, cam urcă şi el pe munte, fie şi cu legiunile-i...), dar a lua drept model un persona din trecut te înscrie la un eşec personal măricel. Omul acela nu este totuşi un om al vremurilor tale! Deci nu te poate îndruma în păienjenişul actual de situaţii.
Poţi lua de la el una sau 100 de cărămizi, dar a lua un zid întreg deja îţi crează probleme de adaptare la epoca ta...

Este aici de privit şi expresia "pentru toate generaţiile".
Cu rezerve inerente (voi reveni), poţi spune vorba asta generaţiilor de la momentul X. Dar să vrei să dai gata toate generaţiile din toate timpurile care urmează epocii aceluia mi se pare total în plopi.
Imaginaţi-vă, prin Vest, pe Heckmair, Terray ori Messner subiect al unor asemenea rubrici. Ar fi ceva total neserios, căci lumea ceva mai dezvoltată are oroare de a-şi clădi idoli, chit că la noi în România sportul acesta poate părea ceva cît se poate de natural şi de onest...


II

Dincolo de astă situaţie, am zis că-i sănătos să văd ce-i mînă în luptă pe acei oameni de la revista România Pitorească.

Într-o primă fază mintea mi-a fugit la evoluţia acestei publicaţii, în timp.

Aici, bună parte din rîndurile următoare se bazează pe instinct - deşi acesta, în pofida părerii comune, are la bază un solid bagaj de observaţii cît se poate de cu picioarele pe pămînt.

Revista apare la 1972.
Am din plin sentimentul că este fructul perioadei de liberalizare de pînă în... 1971, cînd Ceauşescu a ţinut să pună un sinistru obroc pe spiritualitatea romnească.
Efectul Tezelor din iulie nu afectează pe moment revista. Totul se petrecea ca fruct al perioadei precedente, cu îndrăzneli, între care a formatului modern al RP, a stilului aerisit şi întructva avangardist pentru ce existase anterior la noi. Însăşi prezenţa în fruntea paginilor de munte a lui Walter Kargel, un om deschis influenţelor occidentale / moderne este un semn în acest sens.

Efectul antiliberalizării nu va întîrzia însă. Este foarte posibil să fi existat voci împotriva stilului pasămite excesiv de modern al revistei. Altfel nu văd cum publicaţia se îndreaptă într-o anumită direcţie de prin 1974...
(Momentul concide cu o măsură a conducerii ţării, prin care se cvasiraţionalizează media. Dispar jurnalele de actualităţi şi completările din sălile de cinema, sucombă reviste precum "Fotbal", dimensiunea unor ziare devine meschină - A 3 - cu excepţia a două cotidiane centrale etc.)
La adăpostul noii Orientări, nu cred că batem cîmpii dacă intuim că indivizi gata să se pună în slujba vremurilor, fie şi foarte neguroase... Vor fi revenit şi personaje mai coapte, cu ucenicie în deceniul şase...
Cert este că acum "România Pitorească" îşi schimbă nu doar formatul (la un banal A4), dar şi stilul.
Jucîndu-mă un pic cu ideea că subiectul nostru putea fi un om, cei deţinîndu-i frîiele au optat în această perioadă pentru un stil care s-a supus vitregiilor momentului, dar i-a ucis orice dezvoltare viitoare.
Revista devine - îndrăznesc a folosi termenul - păşunistă.

(amuzant cum vede un conaţional termenul:
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Pasunismul%20contra%20nevoii%20de%20occident%20de%20Lucian%20HETCO.htm )

Încercînd o definiţie personal-editorială, avem de-a face cu texte fade, în care totul e mai totdeauna frumos şi fără conflicte, în care omul dispus la sportul cu pricina să se poată refugia fără grijile curente...
La 1975 sau 2010 stilul e acelaşi:

TOHANI, vinuri și ape..., de Cristea BOCIOACA
Tohani! Aici a trăit o tulburătoare poveste de dragoste Prinţul Nicolae de Hohenzollern, cu frumoasa Doletti. O iubire morganatică, cu mult zbucium în epocă... Numele eroinei este purtat astăzi un soi de vin roşu. Despre acele vremuri, dar şi despre meşteşugul vinăritului aminteşte şi Muzeul local, care poartă numele de „Drumul Vinului”. Şi, tot aici, se găsesc şi celebrele combinate viti-vinicole, cu vinuri alese, care pot fi găsite azi pe mai toate continentele pământului, vinuri premiate cu aur şi argint la numeroase festivaluri internaţionale.

(Pelteaua asta, fie vorba între noi, apare la rubrica... "Bref". Adicătele "Pe scurt")

Totul este frumos, lumea de treabă dacă nu de basm. Cu extensia noi sîntem români, de Pămînt buric...
În aşa demers, ar fi blasfemie să spui (argumentat de Constantin Argetoianu, între alţii) că delicata Doletti avea destule lumeşti... Aşa ceva nu se cade a pomeni - moment în care se porneşte o adevărată maşinărie (nu ai intui-o, la prima vedere!) de arătat că ziua e noapte, iar cîrcotaşul răuvoitor, reclamagiu (cazul unui conflict mediat cîndva de Ministerul Turismului) ori îşi risipeşte inutil energia...


La umbra acestui stil, s-au ţesut iute interese cît se poate de terestre. Între cei cărora amintitul păşunism le prindea bine.
În fruntea rubricii montane a venit Emilian Cristea.
Nu ştiu cît îl va fi săpat acesta pe Kargel, nu am dovezi, doar faptul că EC nu suporta pe altul mai la top decît el.

L-am bănuit pe Cristea drept personaj important în această orientare (cu inevitabilă pecete asupra redactării de azi şi... din viitor), însă o vreme am luat de figură de stil cum aşteptau redactorii să le mai aducă Moşul materiale, poze sau vorbe frumoase. Dar cînd, la 2010, îl pui între modelele pentru toate generaţiile...tuturor timpurilor, lucrurile arată că redactorii RP îl investiseră sentimental ceva mai mult decît putea fi bănuit...

O paralelă.
La un text al subsemnatului despre E. Cristea de pe Alpinet.org, Sandu Bulgăr opinează:

In istoria alpinismului romanesc exista (intre putine altele) doua nume de referinta: Domnul Nicolae Baticu si Domnul Emilian Cristea, ambii trecuti din lumea noastra.
Oameni fiind, intre ei au existat contradictii si conflicte. Dar amandoi au iubit muntele si au facut tot ce au putut pentru cei care doreau sa il cunoasca si sa il iubeasca.
Cred ca ceea ce ar trebui sa retinem in primul rand este pasiunea lor pentru munte, caruia putem spune ca i-au dedicat viata..."


Cu riscul de a-mi fi intuită vreo invidie că Păi, io de ce nu...?, observ că, în materie de iubit de munte, S. Bulgăr nu se oprea asupra vreunuia ce nu ţinea să-şi atragă reflectoare, ci asupra unor persoane cu faimă.
De aici mintea mi-a fugit la ideea de arhetip, la dorinţa noastră (nuîntotdeauna conştientizată, cu atît mai puţin recunoscută) de a ne supune şi de a fi protejaţi de un Mai mare, de un reprezentant fie şi la o scară olecuţă mai redusă al lui Dumnezeu pe pămînt...


Altfel nu-mi explic cultul lui Cristea între oamenii condeiului de la România Pitorească!
Deşi nu vine de la înfiinţarea revistei, ci de la Întorsătura din 1974, Cristea rămîne precum acel dispărut depus de familie la temelia casei... Maestrul dispare fizic în toamna lui 1982, dar spiritul său rămîne ataşat locului, în primul rînd rubricii montane.
Cum se crezuse probabil etern şi, asemenea oricărei personalităţi puternice, uscase totul în jur, nu i-a urmat în fruntea rubricii vreun nume de prestigiu în domeniu. Ca atare, datorat fără îndoială şi inevitabilei cumetrii din mediile stil păşunist, nu a avut cine tempera excesele unui Ion Preda, ce redacta o rubrică "Din evenimentele muntelui", după date culese exclusiv de la salvamontişti deseori foarte subiectivi.

Revoluţia din 1989 doar a decapitat Animalul.
Redactorul-şef Pop Simion, un - pardon! - pupincurist ceauşist notoriu, a fost dat jos pentru a ajunge... ambasador al ţării noastre la Budapesta. Adjunctul său, cu scrise emanînd politrucul reprofilat, a dispărut din redacţie, cum s-a întîmplat şi cu, în fine, compromisul Ion Preda, aterizat pe la cotidianele epocii.
Redactor şef a promovat Anda Raicu, iar ajutor Mihai Ogrinji. Am avut naivitatea, revoluţionară sau ba, să cred că pot apărea şi altfel de scrise în revistă, ceva mai puţin somnifere. Prin texte tratînd, de pildă, Valea Seacă a Caraimanului, respectiv şi altceva decît laude la adresa unui proaspăt dispărut Ion Ionescu-Dunăreanu.

Nu pot să nu remarc faptul că, în epocă, Mihai Ogrinji semna destul de inflamat (şi ataşat ideilor acelui ziar) în "România Liberă". La un moment dat am senzaţia că a fost pus să opteze, şi a dispărut din echipa lui P.M. Băcanu, în favoarea revistei de turism.
Este şi în ziua de azi la RP, operînd la 1991 o opţiune asemeni celei a revistei din 1974 - adică una care l-a îngheţat.

Au venit vremuri grele pentru "România Pitorească", iniţial cu trecere la hîrtie inferioară, apoi cu perioade de neapariţie chiar. De curînd ea a reapărut, pe coli de calitate chiar, şi nu pot să nu laud sufletul şi munca depuse de oamenii ei pentru a se ajunge aici.
Însă în privinţa stilului editorial, rămîne cum am stabilit...


III

Nu am trata decît parţial subiectul dacă nu am lua în calcul şi cititorul.
În definitiv, el este cel care decide alcătuirea în mare a unei publicaţii, a unui produs viabil...
Acesta se simte bine în gogoaşa de vierme de mătase propusă la nivelul întregii ţării de mulţi inşi, editori de presă sau ba.
Acea categorie umană de cititori, de oameni se simte bine într-un refugiu unde violenţa pare să lipsească, în favoarea povestirilor şi relatărilor roze, şi unde în paralel este flatat mai mult sau mai puţin discret.
Ce-i drept, dacă încerci să-l scuturi un pic, spre ceea ce poţi considera la un moment dat a fi adevăr - reacţia este destul de vehementă - făţiş...:

"L-am zărit de cîteva ori pe /.../, de altfel anonim în mişcarea turistică de azi, sosit pe la «Ştafeta munţilor» nu pentru a da o mînă de ajutor la buna desfăşurare a concursurilor, ci pentru a arunca în stînga şi în dreapta vorbe veninoase la adresa lui Emilian Cristea. Ajungeau şi la urechea lui Nea Milică. Nu se supăra şi nu replica niciodată. Ne spunea: «Ce să fac măi copii, aşa este /.../: individualist, ranchiunos, invidios pe succesele altora, altfel e un om capabil şi bun alpinist, dar numai pentru el, fiindcă rar accepta un coechipier»..."


ori din spatele unor formule insinuante:

( http://hartimontane.ro/bin/liste/index.php?lng=ro&id=2174 )
"Nu credeti ca e mai important sa privim inainte? Am citit cateva din articolele
dvs. de pe Alpinet si mi s-au parut f interesante. De ce va irositi energia?"


Dulce!
Şi greu de rezistat.
Acuza de a-ţi irosi energia este una cu priză mare atît în societate, dar şi la ins în sine. Care este cuprins una-două de îndoială, de Nu mai fac! în faţa unui asemenea reproş. "Au! Pierd timpul, mă irosesc, şi sînt atîtea de făurit, ca să mai scad din angoasa că trece viaţa şi eu nu creez nimic monumental!"

Cum vă ziceam, greu de rezistat...
Iar ăla cu privitul înainte este şi el epocal. Şi poate privit prin cheie asemănătoare, a lui irosit viaţa, dar şi prin iluzia că viitorul ne rezervă ceva mai puţin cenuşiu sau negru, ceva care să ne mai gonească din Marea Sparietură...

Mica problemă se iveşte cînd acelaşi individ nu repetă argumentele şi altora, care asudă la descrieri despre trecut (de pildă grupajul din RP care a născut acest post). Acolo, vorba copiilor, nu se pune...

Un comentariu:

  1. nu stiu de ce va irositi timpul pentru o revista ce apare la 3 luni si care are maxim 200 de abonati..

    in comparatie cu site-uri de turism care au si 12-15,000/ vizitatori/zi

    RăspundețiȘtergere