miercuri, 12 mai 2010

Cu părerea, pe alte bloguri

"CERT, psihanaliza e o cacealma, o iluzie, o vrajeala, e terapia urii, e contra om, contra individ, contra familiei, contra societatii".

Am o părere diferită.
Adică opusă.
Simt că mie psihanaliza mi-a fîcut bine, deşi încă mi-i greu să nu mă mai pot îmbăta cu apă rece.

Mircea


"Bineinteles ca s-a sters postarea mea...Ura e maxima! ", se mai scrie...
Păi, pe mine cel puţin, psihanaliza m-a învăţat să fiu ceva mai atent cînd mi se pare că, de pildă, mă urăşte grozav altcineva... Şi nu cumva mă urăsc eu atunci, dar nu am curaj să mi-o spun, inclusiv pentru că mintea mea se fereşte de lucruri aşa-zis ilogice...


...VASILE DEM ZAMFIRESCU /.../ chiar daca ceilalti membri nu vor si nu accepta psihanaliza el spune pacientului ca trebuie sa se impuna."
Păi, dacă un om matur are nevoie de acceptul familiei pentru o terapie oarecare, atunci realmente are nevoie de psihanaliză... Tocmai pentru că sînt matur şi demn de luat în seamă, nu cer ACCEPTUL familiei.
De obicei însă, familia trecută şi prezentă îmbrobodeşte într-atît un membru că negrul e alb, că acela trebuie să ceară voie pentru gesturi, acţiuni care îl privesc doar pe el.

"Oare care sunt rezultatele /.../ s-a ajuns la divort,un copil de 11 ani v-a creste cu un singur parinte plus traumele psihice pentru toti membri familiei si a rudelor apropiate."

Iar, păi:
Care e problema? Divorţul? Dar să stai cu cineva care te tîmpeşte pînă să ceri voie la terapie, asta e treabă ca lumea?
Divorţul sperie doar pe cel foarte atent la gura lumii. Altminteri, un cu scaun la cap acceptă că viaţa îl poate duce la un moment dat prin locuri nefericite, că de-aia e viaţa şi nu poveste despre ea...
În ce priveşte copilul..., el rămîne doar cu un părinte doar în viziunea celor care, în aşa situaţiei personală, or nu ar da voie celuilalt părinte să fie cît de cît preajma copilului, ori nu ar fi interesat să-l mai vadă... Poţi fi despărţit şi în acelaşi timp un tată, să zicem, bun, valoros, luat în seamă - căci contează enorm aceasta din urmă...

Cît priveşte traumele membrilor familiei şi chiar rudelor, aia e problema lor. Zic asta pentru că un tip, precum cel din situaţia relatată de Cargo, nu omoară pe nimeni, doar îşi afirmă existenţa de om matur.

Plus.
Dacă rudele de gradul doi ale familei au sensibilităţi lezate de aşa comportament, păi n-au decît să se trateze ele...


"CE ati avea de spus voi cei care sustineti psihanaliza daca un membru al familiei voastre ar spune;DACA NU MAI EXISTA PSIHANALISTUL VDZ SI PSIHANALIZA MA OMOR SAU DISTRUG CE MI-A MAI RAMAS ADICA FAMILIA."
Am îndoieli că citatul cu majuscule este real. Asta pentru că ceeace i-a rămas acelui tip nu este familia (care de fapt îi e o puşcărie sinistră), ci propria persoană.
Că veni vorba, dacă acelui tip i-au mai rămas puţine în viaţă, vina e a celor pe care i-a avut în preajmă, acum sau în copilărie. Şi care i-au tocat sistematic aripile vitale.

Revin.
Dacă spune cineva din familia mea treaba asta, îi spun că-i respect opţiunea. Dacă el zice acele lucruri, păi o avea toate motivele din lume să o facă.
Care-i problema că omul e interesat de psihanaliză? Ce e dramă aici?
O dramă apare deseori doar cînd apropiaţii noştri fac aşa ceva din nimic, iar noi ne devenim, pe acea linie, foarte curînd proprii călăi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu