joi, 13 mai 2010

Omenesc. Inclusiv la Pink Floyd

Sînt un amator de muzică Pink Floyd. Pe cît mă duce mintea...

Astăzi mă amuz un pic amintindu-mi că într-un an de vîrf al performanţelor alpine, ba în care îmi mergea bine amoros şi în mariaj, m-a captivat albumul Final Cut, al celor de la Pink Floyd... De un' să ştiu eu ce izvor amar curgea pe dedesubt...

Asta e.


Într-o vreme alternam P.F. cu Deep Purple. Ba îmi şi umflam (eu, mie) pieptul, că uite - am depăşit tristeţea indiscutabilă a Floyzilor în favoarea energiei seci a celorlalţi.
De ceva timp am revenit la Waters şi compania (eu, de fapt, îl agreez the most pe Gilmour...). Nu e frumos să percepi semnalul unei asemenea simpatii. Dar asta e, mai bine să iasă lucrurile pe undeva, decît să stea pitite şi să te trezeşti la un moment dat că tragi un picior. Al minţii şi nu numai.

Strig, ţip, mă vaiet şi eu odată cu acordurile, cu vocea din Final Cut.

Aia să fie singura problemă...


Ca veşnic cîrtitor şi observator cînd-cum nu se cade, nu pot să observ la acest Final Cut, că deşi (Waters) se vrea sensibil la durerile lumii, pe care le pune minunat pe portativ, totuşi sensibilitatea lui are o limită extrem de comercială. El oferă totuşi publicului ceea ce acesta cere. la 1983, dar probabil şi întotdeauna.
Waters pedalează pe dezarmare, pe Vai, bietul om de rînd! Pe cum ne chinuiesc ăştia,alde Brejnev, Begin ş-alţii. El nu ia în răspăr şi clişeele de apărare a celor care îi cumpără, finalmente, discurile. Între aceştia îndrăznesc pentru ca să pun şi lumea bună a universităţilor americane.
(Nu prea e bine că mă iau cam de toţi, ia să mă temperez!)

Ceva asemănător este în The Wall, cel cu oroarea de metodele pedagogice ale Albionului, la 1978, anul conceperii discului.
Bineînţeles că nu ne săturăm niciodată de setea de libertate (se traduce a face doar ce ne dă pleziristic prin cap), dar pot să văd aici că - dincolo de vreo comparaţie cu sisteme de formare din ţări mai nefericite (de pildă Românica noastră, sub dirijarea cuplului Ceauşescu-Care o fi fost la Învăţămînt) - Waters va fi avînd de fapt probleme cu epoca lui de formare, ceva mai veche... Să tot fie pe la 1955. De altfel, personajele din film duc parcă la astă epocă gîndul...
După cum sensibilităţile la educaţia şcolară au de multe ori în spate altele, legate de primii ani în familie...

Apropo de alte ţări decît Britania, totuşi Waters - oripilat de mănuşa de fier Thatcher - nu era tentat o secundă să se ducă în ţări fără istoria Albionului. Nu îl atrăgea să zicem Bulgaria, cu vreo cinci secole de turcie de sub care nu a putut să scoată nasul (he-he, altele au sucombat de tot...).
Maestrul nostru se complace totuşi în cultura şi tradiţia engleze.


Zic şi eu...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu