marți, 15 iunie 2010

Note Istorie Alpină

Sînt notele de care m-am folosit în eloborarea lui "Sus la munte, la izvor".

Fiind prea lungi pentru postat pe GIA (Grupul de Istorie Alpină), le pun aici, poate-s utile cuiva...





Note cap. TCR



Este de presupus că asemenea notaţii erau făcute după consumul lăudatei Păcuri Haret.

Indirect, pretenţia noastră e sustinută şi de V. Borda: “Ion Bianu, ca turist, nu a găsit timp suficient să se dedice activităţii de teren“ (Călătorie prin vreme, p. 87-88) - deci pentru altfel de probleme turistice ar fi fost disponibil.


Note Obiceiul enumerării de numeroase titluri proprii poate fi regăsit şi la alţi prieteni ai lui M. Haret.
Elena Râmniceanu semna în calitate de "Delegată la Geneva a Consiliului Naţional al Femeilor Române etc." (Reg. C. Peştera, iunie 1924.
Dan Rădulescu: "prof. univ. [...] preşedintele T.C.R. - secţia munţilor Apuseni
Va fi fost şi o chestie la modă.


Frosy Neniţescu-Boerescu vorbeşte de "chipul de institutoare germană" al Bucurei Dumbravă (DE VERIFICAT), iar Andrei Pandrea despre "sufletul ei cald de germană". Surse nepublicate vorbesc însă de o origine evreiască.

Zbaterea lui M. Haret.
– Fl. Ştefănescu, cît a fost secretar al secţiei Bucegilor (1928-1937), n-a simţit agitaţie din partea celorlalţi membri ai consiliului de administraţie;
– În 1935, avea la Sinaia 250 de membri. "Din ei sînt peste 50 care nu şi-au plătit cotizaţia pe 1935. Am umblat personal pe la cei mai mulţi, vorbind cu ei, explicîndu-le. altora scriindu-le; rezultatul unei munci perseverente de 10 zile şi mai bine care a fost? încasarea a 5 cotizaţii. E îngrozitor pînă se scoate 1 000 lei;
– În 1935, se străduie să.publice în "Universul" (fără succes)şi difuzează la radio – "în trei sîmbete diferite, seara la 9, cîte 10 minute" – comunicate privind Turing-Clubul;
– supraveghează, din ce în ce mai deprimat, marcajele executate anterior : "Am repus spre ex. stîlpii toţi – îngropaţi adînc – pe drumul Piatra Arsă-Omu; şi la două săptămîni, numai pe creasta Coştilei am găsit 12 lipsă. Descoperind pe rău făcători, i-am somat să refacă marcajul, dîndu-i un termen."


GS, "Statul şi turismul" sfîrşit 1929. "Un minister a dat într-un an 10 000 lei subvenţie TCR, refuzînd în 1929, întrucît asociaţia nu a prezentat acte justificative pentru suma primită.

Antipatia pentru saşi îndeosebi (de înţeles pînă la un punct)
– primire proastă la cabane SKV
-–refuzul de a plăti taxa de vernadă la Omul
– ţinută (J. Salles)
În replică:
– "înţeleg mai bine ca noi [...] viaţa şi plăcerile" (al treilea anuar)
– Bucura D., Cartea Munţilor


Vinurile albe din via Spiru Haret: Lacrima caraimani. Vila (atenţie la scrisoare Ana Sp. Haret, spune "a lor" - Mihai şi Suzana!) din strada Furnica, Casa Bucegilor.


N. Steinhardt (Jurnalul fericirii) spune că fratele Bucurei Dumbravă a condus vasul care l-a adus în ţară, la 1866, pe prinţul Carol.


Îndrazneţe drumuri pentru acele vremuri a întreprins şi iarna , inclusiv cu schiurile Conform scriselor lui Frosy Neniţescu-Boerescu (Enciclopedia Turistică Românească, 1946), Bucura a făcut primii paşi cu schiurile (aduse de la Munchen) prin 1908; paradoxal, autoarea "Cărţii Munţilor" (ed. II-a, p. 82) scrie însă că la 1916 nu ştia să schieze.

Vezi reclamele confecţionate lui Mateescu de către I.L. Caragiale (Caragialiana, de Ş. Cioculescu)


Ea nu figurează însă în lucrările de istoria literaturii române alcătuite de G. Călinescu, un colectiv al Academiei Române (1973) sau G. Ivaşcu.


Constanţa Georgescu, Frosy Neniţescu, Elena Romniceanu - probabil una dintre acestea au însoţit-o pe Bucura D. pe Valea Mălinului.

"Butmăloi ne certa mereu, vrînd să ne facă educaţia de oameni de munte (Nini Parhon), manifestînd în acest sens oroare pentru servietele (genţi de tribunal) purtate de unii turişti.


Mai amplă (şi cu atît mai revelatoare pentru noi) este intervenţia unei doamne, pe nume Jacqueline Salles, în ale cărei scrise influenţele preşedintelui tecerist sînt vădite:
"Piatra-Crai "
"Mais la-bas? Sera-ce une femme! Sera-ce un homme? Mystere! Une goupe de Saxes bruyantes, encombraient le terrain devant le chalet; tous étaient accoutrés de façon bizarre. les hommes, comme dans une uniforme portaient le pantalon court verdâtre qui laisse les genoux a nu, tandis que la plupart de leurs compagnes avaient de petites chaussettes et une tres courte culotte qui leurs mettaient a nu jambes et cuisses jusqu'en haut, comme au music-hall... Drôle de costume pour faire de l'alpinisme";
"... Je revenais haletante des Doigts de Moraru (Degetele Morarului) apres une pénible escalade, une des plus difficiles qu'on puisse entreprendre aux Bucegi";
- On y practique (în Bucegi, n.n.)les grandes escalades quipar leur difficultés ne sont en général pas inférieures à celles des Alpes";
- "Des touristes indisciplines qui n'étaient même pas teceristes, se chamaillaient avec le tenancier, qui ne voulait pas leur céder ma chambre que j'occupais [...] en plein accord avec le réglement du châlet";
- "...Le châlet Bulboace. Quoique bien installé, sans être toutefois aussi spatieux et confortable que celui de la Peştera, Bulboacele este loin d'être sympathique et acueillant<$FLa Bolboci, apreciat cabanier era în perioada aceea un rom|n, Creţu, după cum de casa Mălăieşti îngrijea familia rîşnoveanului Stănilă.>. Un esprit peu aimable semble vouloir le dominer et nombrex sont ceux - parmi lesquels je me trouve - qui à diverses reprises ont été mal reçus"; Au contraire, chaque fois que j'ai été á la Casa Peştera, j'en suis partie charmée, car toujours j'ai eu l'mpression de me trouver dans un des châlets du «Club Alpin Français»"...
- "Casa Omul «Mihai Haret»"...
- "Je me vois donc forcée d'interrompre ces visions, que je continuerai peut-être un autre jour..."



Note cap. M. Haret

Lucrărilor amintite deja în paginile acestei cărþi le vom adăuga broşura-călăuză a Bucegilor, "cu locurile ce pot fi vizitate din Sinaia, Buşteni, Azuga şi Predeal" (vezi ziarul Sinaia, nr.34/1898).

Iar pentru că “Albişoarele Văii Albe” nu apar în Peştera Ialomiţei şi Casa Peştera (cu atît mai puţin în alte lucrări), credem că


a) La jumătatea deceniului trei, au existat fără îndoială relaţii privilegiate între M. Haret şi M. Chernbach, soldate între altele cu promovarea ultimului în consiliul de administraţie T.C.R. Chernbach fondează apoi (1929) împreună cu alţii ADMIR – asociaţie care se voia o replică a Turingului. Această din urmă opţiune nu pare să fi afectat relaţiile arhitectului cu Turingul (între ai cărui fruntaşi îl regăsim la jumătatea deceniului patru), în paralel fiind tratat cu deferenţă de naţionaliştii lui I. Udrişte-Olt.
b) La 1939, M. Haret pomeneşte elogios despre activitatea lui Chernbach în Valea Seacă a Caraimanului, dar o face, vădit, şi întrucît:
– articolul Valea Seacă a Caraimanului îi aparţinea (vezi argumentaţia noastră) chiar lui;
– la dată pretinsei premiere, Chernbach era membru T.C.R., reuşită să aducînd astfel onoare asociaţiei şi preşedintelui ei din acea vreme;
– în preajma războiului, decăzut din fruntea Turingului, M. Haret fusese părăsit fără îndoială de mulţi dintre apropiaţii sai, motiv pentru care reînodarea unor vechi amiciţii putea fi mai mult decît necesară.

În aceeaşi categorie se află fără îndoială şi excentricul Baden-Powellian-Refuge (grotă permiţînd amenajarea a două încăperi şi a unui antreu!) din Valea Caprelor-Coştila

Zona nu pare să fie foarte umblată nici azi. Astfel, un ghid ce reactualizează unele denumiri “consemnate pe hărţile vechi” plasează “Vîlcelul Înţepenit” integral sub Brîul Portiţei”. (despre scăpări WK pe faţa sud a Caraimanului cred c-am scris însă destul cu 1-2 note înainte.


Nu am verificat cu ce material şi-a luat M. Gold licenţa, dar nu este exclus ca el să fi stat la baza lucrării şn munţii Sinaei, Rucărului şI Branului

Exceptînd Valea Priponului (pe care la 1910 o găsise "grea şi periculoasă"), primul tecerist nu călcase în Coştila decît în porţiunea mediană a Văii Mălinului. Aici a fost luată, în dreptul traversării spre Poiana Mălinului (imagine comercializată de autor, înainte de 1913, sub forma unei vederi purtînd menţiunea "Un loc periculos pe Valea Mălin", prin editura Schwarzfeld) singura fotografie reprezentîndu-l pe M. Haret în abrupt.


Avem aici în vedere nu doar fotografia muchiei Bucşoaiei de care am mai amintit în capitolul "Grupul şiţeica şi o alta (publicată în Boabe de grîu, martie 1930), unde drumul lui Deubel este punctat ca vizibil în întregime de la Pichetul Roşu.

M. Haret îi atribuie Jacquelinei Salles o tură la (pe) Dinţii Morarului. Se prea poate însă a fi o invenţie, sub impulsul scriselor Bucurei Dumbravă şi lui N. Urechia, cît şi traseelor raportate de grupul Ţiţeica pentru “Cursele grele” din la treilea anuar. Aceasta pentru că, pe de o parte, franţuzoaica ar fi revenit “haletante” din “penibila escaladă”, pe de alta pentru că ea, deşi insistă în articolul ei asupra multor fleacuri, nu dă amănunte despre performanţă.


...”nou născut, fără pic de experienţă" ...F.S.T.R. finţa pe atunci de nici doi ani; recunoaştem aici sindromul ce-l afecta în 1924 şi pe M. Ciupagea... (v. cap. T.C.R.).

"Eu, adică F.S.T.R., sînt persoană juridică, nu-i aşa? Or, dacă sînt organ reprezentativ al mişcării turismului, cum să accept ca O.N.T., nou-născut, fără pic de experienţă, să vină la masa gata pusă şi, pe deasupra, să se înfrupte, înaintea mea, din bucăţile cele mai bune? — Nu aveţi dreptate, domnule Haret, îi răspundeam eu. Este normal ca statul să coordoneze şi să controleze totul. Un particular, oricare ar fi el, nu va avea niciodată posibilităţile bugetare de finanţare ca ale statului." (Vasile A. Marinescu, op. cit., pag.105-106).

Nu am aborda aici problemele legate de participarea lui M. Haret la războiul de întregire, dacă nu s-ar fi afirmat că el "a fost decorat de mai multe ori" cu acest prilej ("Unul din întemeietorii turismului românesc", în Almanahul BTT 1984).
În contrast, N. Baticu susţine că M. Haret nu a cunoscut frontul, fiind, graţie unor relaţii, mobilizat doar pe loc, la serviciul cartografie din Institutul Geografic al Armatei.
Legat de acest subiect mai este de precizat că Mihai Haret nu pomeneşte nicăieri să fi primit vreo decoraţie militară. Iar ca semn că nu a suferit în mod deosebit la vremea aceea este scrisa lui despre "1917, anul războiului", singurul în care nu am putut întreprinde excursii pe munte (Buletin ATRP, iulie 1938.)


La începutul celui de-al treilea deceniu, Mihai Haret este căsătorit cu Suzanne, de care se desparte însă în puţini ani (Vezi scrisoare F. Seculici (B. Dumbravă) către Ion Bianu, 28 ian. 1921, în fond B.A.R.) revenind alături de mama sa adoptivă în imobilul din strada General Manu nr. 7.


Scoase, ca excesive:
- N. Urechia scrie că pe varianta "Jnepeanu" (alias Gelepeanu) - cu mers în canion pe un brîu din dreapta, sînt unsprezece săritori, dintre care descrie patru. Chernbach pretinde că a urcat numai pe fir, dar prezintă numai cinci obstacole, dintre care patru prezintă asemănări cu cele infăţişate de N. Urechia iar a cincea pare să se fi născut din consultul hărţii Ţiţeica, nu şi al terenului (la 1420 m.alt. există o săritoare înaltă, deloc simplă, şi nu una "cam de 6 m" şi "fără să fie o piedică prea mare"). Asemeni lui Urechia, şi Chernbach descrie apoi cu lux de amănunte emoţiile din cursul depăşirii "săritorii /.../ aşezată deacurmezisul văii ca un stăvilar stincos" ("În Bucegi", 1907: "o straşnică săritoare /.../ un stăvilar stincos").

"Panta (Br. Portiţei-Şaua Mare, n.n.) este aşa de înclinată încît urcuşul abia se poate face în patru labe" (N. Bogdan ?)
"... care, CU ZGOMOT, dezvaluie tuturor că merge să se verse în Vilceaua Jepilor. Brina Portiţei /.../ se afla acolo, mai jos..." (op. cit.).



apreciere perfect valabila şi în cazul unor rute din Piatra Craiului - masiv oferînd şi el itinerarii ce "se pot compara cu cele mai grele excursiuni din Alpi" (la care ne vom referi într-o altă parte a acestui capitol).




Legat de acest moment, nu trebuie scapăt din vedere că el are loc pe fundalul unor framîntări politice fără precedent, care aveau să ducă la ascensiunea legionarilor concomitent cu ales eşecul liberalilor în alegeri. În asemenea condiţii, nu este exclus că tendinţa promovării de "oameni noi" să se fi făcut simţită şi la fruntea T.C.R. Cît priveşte amiciţia dintre conservatorul M. Haret şi legionarul Ion Protopopescu, nimic imposibil la portile Orientului... Influenţa bănăţeanului nu a putut evita debarcarea lui M. Haret, cum nu a putut stopa atacurile din presa, fără îndoială de dreapta, despre care am pomenit.




"Nicolae Ioan şi Ion Udriste-Olt aduc elogii Federaţiei, d-lui Mihai Haret, pentru modul obiectiv în care a condus dezbaterile şi pentru neobosită activitate ce o desfăşoara pe ogorul turismului rom|nesc." (Buletinul ATRP despre sedintă FSTR din 27 iunie 1935)


"Mihai Haret, fondator şi preşedinte al asociaţiei "Hanul Drumetilor", devenit mai tîrziu "Turing Clubul Rom|niei", geograf şi pionier la turismului rom|nesc..." (Alex. Beldie /21/)


Chestia cu bulgarii de pămînt pe sicriu, apare şi la E. sau A. Iliescu ?
Cu privire la perioada de existentă a acestei case au circulat mai multe versiuni: 5-13 (MH), Protop. , cI Ionescu , IID (corectindu-l pe MH), VAM 1906- Corect, 1900-1911 (surse)

Grija deosebită pentru natură: 2 000 kg lemn de jneapan la Casa T.C.R. Omul !



Există însă o exceptie. În colectia să de fotografii, Florin Ştefanescu ne-a aratat figura de om altminteri cumsecade a lui C.I. Ionescu, la inaugurarea casei Piscul Ciinelui.
Desi reţinut cu complimentele cînd nu era vorba de un apropiat al sau, M. Haret îl prezentă elogios pe cunoscutul ghid bustenean: Contrar lui Butmăloiu, puţin cult, puţin apropiat şi artagos, ("Jilipeanu") era un adevărrat invatat în materie alpina, delicat, incurajator, mucalit /.../ Sub directă lui căţărările cele mai neplacute deveneau plimbari minunate".
Acest lucru nu l-a impiedicat însă pe M. Haret să refuze în 1926, la aparitia schiţei Ţiţeica, denumirile laşate de Gelepeanu şi să le inlocuiasca cu altele, absolut aberante dr apartinînd primului tecerist.
DE RETINUT CA M. HARET II PURTA PICA LUI BUTMALOI SI IN 1939, LA SASE ANI DE LA DISPATITIA ACESTUIA !
mort în 1938...).




Concluzie

În scurtul rastimp al trecerii lor sub soare, oamenii nu sînt nici ingeri, nici diavoli. Sînt, în proportie diferînd de la individ la individ, cîte un pic din amîndouă.
Daca am fost ceva mai virulenti cu M. Haret cît şi alţi subiecti ai acestei cărţi, am făcut-o din dorinţa de a restabili adevărul, denaturăt în bună parte de înaintasii noştri în ale scriselor turistice.

V.A.Marinescu: Împreună cu el şi Emanoil Bucuţa am lucrat în 1934 la redactarea statutului viitoarei
Federatii de Turism"
În Enciclopedia Rom|neasca de Turism 1946, Emanoil Bucuţa scrie însă că statutele FSTR au fost întocmite doar de el şi de M. Haret.

Este posibil că acest toponimicul Blidul Caprelor să fi rezultat în retorta haretină prin o dublă analogie, cu Blidul Uriaşilor (Coştila), şi Valea Caprelor (denumire dată în Bucşoiul de Radu Ţiţeica).
Similar se vor fi născut şi "Colţii Bucşoiului" (în legenda unei fotografii de care am mai amintit) <197> replică la podoaba învecinatului Moraru. DE ĂSTA SCRIE ÎNSĂ ÎN ANUARUL STR

În 1927, Valea Seacă a Caraimanului fusese suită în acel an, exceptînd componenţii grupului Ţiţeica , de Adrian Ghinescu, Petre Juster, Romulus Goliger, R. Huter, Alfred Tszchappe (ultimii doi din Germania), I. Morărescu, Const. şi Horia Taflan, Leonid Umansky (SUA), plus M. Chernbach despre care am amintit.





"Primul plan al lucrării a fost întocmit în toamna anului 1907..." Legat de acest moment se pot face următoarele observaţii:
— pe atunci, Mihai Gold avea 23 de ani şi urma să absolve Facultatea de Ştiinţe Naturale (Bucureşti). Nu-i exclus ca subiectul lucrării sale de diplomă să fi coincis cu cel al ghidului "În munţii Sinaiei, Rucărului şi Branului";
— în anul menţionat, revine ca ministru Spiru Haret, a cărui colaborare cu învăţătorii satelor este binecunoscută. Prin urmare solicitudinea oamenilor din Zărneşti, Rucăr ş.c.l. nu trebuie să mire;
— alcătuirea cărţii sale de debut pare să fi fost principala preocupare a lui M. Gold în următorii trei ani, spunem principală întrucît M. Haret nu a profesat niciodată (cu atît mai puţin ca geograf) .




"Şaua despărţitoare numită m-tele V. Cerbului Ă...Î care separă culmea Bucegi de culmea Strunga".
"Muntele Valea Cerbului, iarăşi denumire absurdă" (R. Ţiţeica, Memorii, p. 33) Asemenea date au fost preluate ulterior de numeroşi condeieri, multe din ele perpetuîndu-se pînă astăzi.


Peste ani, Serban Ţiţeica nu-i va nega lui M. Haret o "activitate remarcabilă" în turism, dar va ţine să precizeze că era de meserie viticultor, şi nu geograf (România Pitorească nr.1/1974)...:
Inspirindu-se (doar) din scrisele de mai sus, Andrei Pandrea ("Hoinar prin Bucegi", pag.43) va pomeni ulterior de "sălbaticele viroage ale Mălinilor şi Scoruşilor, afluenţi sprinteni ai Văii Cerbului".

. Vasile A. Marinescu, "membru fondator al Federaţiei societăţilor de turism din România Ă...Î reprezentînd revistă Voiaj" (Călătorie prin vreme, de Val. Borda, pag.144), susţine că a participat la alcătuirea statutului F.S.T.R. În Enciclopedia Turistică Românească, 1946, E. Bucuţa nu îi conferă însă această calitate

Conform lui M. Haret, Şuhoiul lui Moise "se menţine necontenit pe stînga căţărătorului", cum sui deasupra Prepeleacului. Ori acelaşi autor numise acest fir, în harta Ţiţeica, "Vîlcelul Prepeleagului"...
Peste decenii, de aceeaşi sintagmă se foloseşte (S. Dragomirescu) la adresa altui monstru sacru al alpinismului românesc, Emilian Cristea.


Peste ani, Serban Ţiţeica nu-i va nega lui M. Haret o "activitate remarcabilă" în turism, dar va ţine să precizeze că era de meserie viticultor, şi nu geograf (România Pitorească nr.1/1974)...:



Legat de acelaşi moment, conform informaţiilor oferite nouă de N. Baticu, mormîntul lui M. Haret s-a aflat iniţial pe aleea principala a cimitirului Belu, vegheat de un bust al disparutului e care era menţionată calitatea sa "prim preşedinte al Turing- Clubului României". Astăzi numele lui Mihai Haret este amintit la cavoul Spiru Haret. .

Acceptînd ipoteza noastră, se poate completa că dacă în 1926 M. Haret (În vîrful Coştilelor...) îşi pune semnătura sub informaţiile datorate altora, peste un an atribuie un materialul propriu altcuiva.

între văile pomenite nu există o creastă, ci un perete vertical, peste care nici pînă astăzi nu ştim să se fi aventurat omul
Este de remarcat, pornînd de la mistificarile de acest gen, că fantezia lui M. Haret actiona totuşi pe o arie mai restrînsă decît ne-am aştepta. Inventiile sale nu privesc zone absolut necunoscute, ci locuri parcurse (si mai ales popularizate) de alpinişti. despre care (sa zicem fată sudica, luînd în vizor trasee despre care aflase fusese informat


Este de remarcat, pornînd de la mistificarile de acest gen, că fantezia lui M. Haret actiona totuşi pe o arie mai restrînsă decît ne-am aştepta. Inventiile sale nu privesc zone absolut necunoscute, ci locuri parcurse (si mai ales popularizate) de alpinişti. despre care (să zicem fată sudica, luînd în vizor trasee despre care aflase fusese informat
Nu inventează nici un salt direct pe Seaca superioară.
Îşi permite să rişte în cazul Ţapului 27, cînd ezitarea (reală) a lui Bogdan nu transpăruse în articol (”A, păi mai fusesem în Brîul Mare”), deşi R. Ţiţeica zice, via Butmăloi, altceva...



Note cap Ţiţeica



Observaţii sept. 1997
1) În septembrie 1926, grupul a mers pe Rîpa Mare pînă sub săritoarea din dreptul canionului de la cota 2100-2200. Aici au întîlnit pare-se problemele (“pasaj periculos”) care m-au făcut pe mine să dau înapoi, cu Doina, în octombrie 1996.
Nu au sesizat aici Brîul de Mijloc. Care brîu are aici o oarecare discontinuitate, mai exact itinerariul accesibil piciorului e nevoit să urmeze ramura inferioară a brîului, care şi ea trebuie abandonată în favoarea unor serpetine în aval, pe faţa Rîpei Crucii, cu intrare totuşi comodă în firula cesteia din urmă.
2) Oare la prima tură pe Rîpe au urmat din BMM firul sau feţele din dreapta?
Greu de spus. Poetic ar fi să fi urcat talvegul, să se sperie de săritoarea de aici a Rîpei Crucii şi să fi ocolit elegant, pe stîncă, cea din gura Rîpei Mari. Dar nici eventualitatea unui drum integral pe feţe, cum veneau ei dinspre Str. Vîntului mai la îndemînă, nu e de respins

Pătrunşi în vale, deasupra unei săritori (imediat în amonte de Brîul Mare), au putut avansa o bucată de drum fără probleme. Dar “în curînd” (pe la 2100 m alt.) [...] săritori fantastice cum nu am mai văzut nicăieri altundeva [...] ne ţintuiesc pe loc”. Încercînd să iasă din fir, au avut de depăşit un pasaj periculos, cum de altfel s-au dovedit în continuare şi feţele din dreapta văii, “căci pe lîngă panta mare, terenul e nesigur, e de preferat urcuşul de perete (flancul din stînga, cum urci n.n.)”.
Eliminat punctatele în text.

Legat de un articol al sau din acelaşi volum, R. Ţiţeica reproşează că i-a fost modificată indicaţia “malul din stînga”, cu “malul stîng”.
Se poate să fie vorba însă de o greşeală dactilo.



Radu Ţiţeica a coborît partea superioară a Văii Spumoase la.... 1926, dupa marcarea Vaii Albe. "Prin pante destul de repezi la început, apoi ceva mai domoale, am ajuns la Brîul Portiţei, puţin după ce acesta, trecînd de Stînca Berbecilor, continuă spre Portiţa..." (Memorii, p. 40)


Alex. Ghica “mi-a bîrfit pe nişte tipi care au marcat (zice el) brîul mare al Morarului cu ....”




Cîteva neclarităţi legate de explorările Ţiţeicilor în Bucşoiul-est:
a) la 7 august 1926, cînd revin din Vîlcelul Morarului-Omul, notează: “Din coasta Ţimbalului, ]n partea ei de sus, desupra brîului Ţimbalului, e un brîu cu potecuţă, care dă în Valea Bucşoiului şi o şi traversează. Probabil că ajunge în coasta cu cruce a Bucşoiului...”
Nu credem că l-au făcut însă:
– nu aveau cînd în acea zi;
– dacă ar fi făcut-o anterior, ar fi notat.
b) plecînd probabil de la această apreciere, Nae Dimitriu scrie (Bucegii turism-alpinism) – poate şi sub influenţă Beldie, de verificat – că la nord de Valea Bucşoiului brîul omonim traversează “numeroase vîlcele şi torente ce întretaie acest versant, între care Valea Bucşoaia, Vîlceaua Crăpată, pînă dincolo de Valea Rea, de unde se pierde...
Nae însă nu cred c-a dat pe acolo:
- din lipsă timp, avînd altele în atenţie;
– dacă a făcut-o după o vreme iar e discutabil, întrucît brîul mi s-a părut să treacă în cel mai bun caz greu de Valea Bucşoaia. Se prea poate, de asememea, ca Şiştoaca Crăpată să sfîrşească la un nivel mai jos de brîu.
c) 18 septembrie 1928. “Am coborît întîi pe malul stîng al celui mai apropiat vîlcel de vîrf, ;I pe la 2300 am trecut pe piciorul dintre acesta şi v. pe care am suit-o cu Gr. Cugler deci am tulit pe malul stîng al acestei văi





În al treilea anuar, M. Haret îi atribuie Jacquelinei Salles o tură la (pe) “Dinţii Morarului”. Se prea poate să avem însă de a face cu o mistificare, sub impulsul scriselor Bucurei Dumbravă şi lui N. Urechia, cît şi traseelor raportate de grupul Ţiţeica pentru “Cursele grele” din la treilea anuar. Aceasta pentru că franţuzoaica, altminteri tratînd pe larg în articolul ei despre toate fleacurile, spune doar că a revenit “haletante [...] apres une penible escalade, une des plus difficiles qu’on puisse entreprendre aux Bucegi” . De altfel nici mai tîrziu (Enciclopedia turistică românească 1939, art. Bucşoiu), pretinzînd că, în noiembrie 1935, a "făcut Colţii şi Dinţii Morarului", nu va putea să ofere vreun detaliu al performanţei.

Între altele, R. Ţiţeica găseşte nepotrivită expresia “escalada Brîului Mare al Caraimanului” (cum apare în Anuarul STR 1915). Este drept că el însuşi, privind de pe Ţimbal, găseşte “escaladabil” “brîul transversal” (Mare) al Morarului, dar viza aici în vedere o rută aparent foarte complicată. El va renunţa de altfel la această caracterizare după străbaterea cu pasul a locurilor.



“Această schiţă am împrumutat-o lui Nae Dimitriu că să-i folosească pentru ascensiunile lui în această regiune. Nae a dat-o lui Eugen Stoian, care a redesenat-o după metode folosite în cartografie, deci modificînd, pe alocuri, prezentarea unor detalii. Cînd a apărut Buletinul Alpin [...] N. Dimitriu şi Al. Beldie au publicat un articol [...] ilustrat cu schiţe extrase din schiţa executată de Stoian, fără să mă fi întrebat şi pe mine dacă sînt de acord. Aş fi fost, bineînţeles, de acord. Unde se schimbă lucrurile este atunci cînd schiţele din Buletinul Alpin au fost preluate de către un alt autor (I.I. Dunăreanu, n.n.), care a compilat o călăuză [...] iarăşi fără să îmi ceară autorizaţie. E drept, terenul este acelaşi pentru toţi şi oricine ar fi putut să facă măsurătorile care sa-l conducă la schiţe ale aceleiaşi regiuni, dar nimeni nu a făcut asemenea măsurători şi a fost folosită munca mea, fără măcar să se semnaleze aceasta.” (Memorii, p. 61).
Despre această schiţă se vorbeşte la cap. Prealp.


Pe harta din 1926-27 este menţionat Brîul de Sus, trasat la vest de Valea Urzicii, dar se pare că R. Ţiţeica nu parcursese la acea dată nici măcar acest tronson (vezi notaţiile din 1926 despre partea superioară a Văii Caprelor).
Pe brîu se află insă, la finele lui 1926 (harta) o cotă, pe care nu cred că Ţiţeica a pus-o din burtă. De aprofundat.


În cursul excursiei din 12 august 1924 (Valea Jepilor-Brîul Mare al Caraimanului-Valea Priponului), Radu Ţiţeica constata: "Mihai Haret în Anuarul STR din 1915 scrie: « ...am plecat de la Casa Caraiman suind sau mai bine zis escaladînd brîul mare al Caraimanului...». Dacă urmarea unui hăţaş pe un brîu nu prea repede urcător constituie o escaladă, înseamnă că eu nu cunosc înţelesul acestui termen, fie că stilul lui Haret era cam exagerat sau bombastic. Această a doua ipoteză s-a dovedit a fi cea corectă... Mihai Haret [...] menţionează Valea Priponului, a (cărei) parcurgere el o considera a fi «rea şi periculoasă»; [...] Am constatat ca, afara de oarecare probleme de orientare chiar la ieşirea din vale, pentru a ajunge la potecă din Valea Cerbului, parcurgerea Văii Priponului, vale largă şi ierboasă, este elementară şi plăcută [...] Mi-am propus deci să fiu circumspect în interpetarea unei anumite bibliografii." (Memorii, pag. 18).

Gelepeanu cred le indicase altă copaie (Georgescu). La ea se ajunge însă după ce depăşeşti (de obicei prin dreapta) o porţiune din zona stîncoasă pe care o face acolo firul principal.
Întrucît ei spun că ieşeau în Brîul Portiţei într-un loc de unde nu se mai vedea Portiţa, e de înţeles că ai atingeau în 1921-22 şaua de sub Tîrla Berbecilor (unde fui eu cu Flori în 96) şi chiar treceau apoi zona înclinată unde m-am întrebuinţat ceva eu.


Urmaşul lui Ion Kalinderu în funcţia de administrator al Domeniilor Coroanei, Barbu Ştirbey [...] Lui Ion Kalinderu nu-i plăcea politica... (Ion Bulei, Lumea românească la 1900, 1984)


"La 27 martie 1985, i-am telefonat (lui Şerban ţiţeica, n.n.) pentru a-i face urări cu ocazia zilei aniversare." (Oliviu Gherman, Caiete critice, nr. 1-2/1996, p.213)

Descriere Ş. ţiţeica a turei pe V. Gălbenelelor, primăvara 1926. "Ca să dau o idee despre această şa, o compar cu şaua ce leagă vîrful de sub Portiţa cu restul muntelui şi din care izvorăşte aşa-zisa vale a Izvorului şi de cealaltă parte dă spre valea Portiţei."
De văzut la ce vîrf se referă şi de relaţionat cu alte însemnări legate de Valea Izvorului.
09.09.1996: Sub Portiţa există două vîrfuri:
– cel ridicat deasupra Poienii Tîrlelor şi cel aflat pe stînga Spumoasei.
Pe harta 1926 nu e trecut nici un pisc deasupra Tîrlelor (marchează însă şaua de sub brîu), existent însă pe stînga Vîlcelului Portiţei. În şaua de sub acest vîrf se poate ajunge, însă de aici să fi considerat ţiţeicii că porneşte “Vîlcelul Izvorului” şi nu din şaua 1940? Se poate, întrucît ei schiţează în 1926 două braţe ale firului din zonă, dintre care unul (sud-vest) se duce taman sub “V-ful Înflorit”
De asemenea, comparînd Şaua G. cu a “Izvorului”, e de zis că ultima nu prea lasă acces lesnicios în partea ei sudică (să fi trecut ţ dintr-o parte în alta, pe brîul cercetat şi de mine în 95?). Şerban însă va fi fost şi emoţionat (vezi eu în Mignon, 84, şi impresii ulterioare), cît şi pe ceaţă, başca făcea comparaţie cu cei doi colţi strivitori, nu cum priveliştea în sine ori căile de acces.

"Grohotisul Inflorit". Nu se spune explicit dacă e vale, vilcel ori briu, dar potrivit schiţei 26 priveşte o zonă largă, exact sub “V-ful Înflorit” şi tăiată prin mijloc de poteca veche. Cota 1740. Zona este mai extinsă în amonte de potecă.. De asemenea, mai aproiată de vîlcelul tributar (Înspumatului)





.
În zonă, imediat după 1989, s-a intenţionat construcţia unui teleschi, dar ca efect al acestei tentative a ramas doar culoarul tăiat în pădure.
(A fost terminat prin 2004)


Ca însoţitori pe munte, pentru scurte perioade, le-au mai fost:

Petre Vignali, coleg de liceu cu Şerban, în 1924. Asemeni lui Ion Cantuniari: "excelent camarad de ascensiune, totdeauna binedispus şi gata să încerce orice traseu nou".

Stavri Cunescu, în excursiile pe Moraru din 1924. Tatăl lui Vlad, Sergiu şi Dinu Cunescu, cărora le-a insuflat dragostea de munte.

Niculae Gherasi, în 1926.
După cum am mai arătat, vecin în Bucureşti şi prieten cu Ion Cantuniari. La mijlocul deceniului trei, proaspăt geolog.


a) Deducem de aici că e vorba de un drum la sud de muchia ridicată deasupra Poienii Tîrlelor, şi nu de “Vîlcelul de sub Portiţă" (cum va fi numit, din 1926, firul aflat la nord de aceasta).
Din cele de mai sus nu descoperim însă pe care dintre cele două vîlcele din zonă (corespunzător fiecare unei şei din muchia amintită) s-a mers. În context, un pasaj al însemnărilor lui R. Ţiţeica (“în capătul de sus al Poienii Verzi e 1760...") înclină mai degrabă spre firul aflat mai la est.

Cu privire la această excursie, R. Ţiţeica notează: “Ne-am întors de la Portiţă prin drumul lui Gelepeanu. Unde începe, sus, e altit. 1940. Coborîm printr-un horn şi apoi pe Valea Izvorului... ".
a) Poziţie în teren nu tocmai sigur de stabilit. Nu vă mai obosim cu raţionamentul.
b) E preferabilă…Denumirea nu-i exclus să fi decurs dintr-o glumă (nu ştim vreun izvor aici). Ea este totuşi preferabilă celei de "Grohotişul Înflorit" (cum apare într-un ghid din 1988), toponimic ce priveşte în prima hartă a zonei un loc pe muchia dintre acest vîlcel şi Spumoasă (dacă nu cumva Haret a avut în vedere rampa stîncoasă ce coboară în Spumoasă).
Comparînd Strunga Gălbenelelor cu “şaua ce leagă vîrful de sub Portiţa cu restul muntelui şi din care izvorăşte aşa-zisa vale a Izvorului şi de cealaltă parte dă spre valea Portiţei.", Ş. Ţiţeica (notaţii, mai 1926, în caietul de ascensiuni al grupului Ţiţeica) nu clarifică problema.
Aceasta întrucît sub Portiţa există două vîrfuri: cel ridicat deasupra Poienii Tîrlelor, şi cel aflat pe stînga Spumoasei. Pe harta 1926 nu e trecut însă nici un pisc deasupra Tîrlelor (marcată fiind totuşi şaua de sub brîu), existent însă pe stînga “Vîlcelului Portiţei" (firul Spumoasei care coboară de sub Portiţă), cu numele de “V-ful Înflorit".
În şaua de sub acest vîrf se poate ajunge dinspre est, dar firul din partea opusă este mult mai abrupt decît văile ce străjuiesc Strunga Gălbenelelor (deşi, în comparaţia sa, Ş.Ţ. se poate să fi avut în vedere ţancurile, şi nu văile din jur); de asemenea, acest vîlcel unindu-se cu cel plecat din şaua 1940 m alt., indicat ar fi fost să I se atribuie acestuia din urmă calitatea de fir de obîrşie. Oricum ar fi, acceptăm punctul de vedere al fraţilor Ţiţeica, caracterizînd firul de sub şaua 1940 m alt. drept simplu horn, iar fratele mai mic al acestuia, dinspre vest, drept fir de obîrşie.
b) În zonă nu exista vreun izvor, motiv pentru care am bănuit iniţial că denumirea “Valea Izvorului" este o glumă a componenţilor grupului (de genul “Creasta Mar. Rahat"). Cum Ş. Ţiţeica vorbeşte însă de “aşa-zisa vale a Izvorului", socotim că era vorba de un toponimic acceptat fără mare plăcere, probabil de la cuplul N. Urechia-Gelepeanu (numele acestuia din urmă fiind, după cum s-a văzut, atribuit întregii porţiuni de sub şaua 1940 m. alt.
c) Deşi la 1926 R. Ţiţeica schiţa greşit parcursul respectivului fir (în realitate afluent al Spumoasei), propunem ca el să primească numele de Vîlcelul Izvorului". Aceasta şi pentru a elimina titulatura eronată care i-o atribuie un ghid cu audienţă din deceniul nouă.
Este vorba de Grohotişul Înflorit. Acest toponimic apare în harta abruptului din 1926, şi priveşte o zonă largă, la nivelul vechii poteci ciobăneşti, între “Vîlcelul Portiţei" şi firul numit de noi al Izvorului.
Mai trebuie spus aici că denumirea aparţine lui Mihai Haret, "fiind primăvara cu multe flori pe el". Explicaţia este aproape irezistibilă prin poezia ei, dar avînd în vedere antecedentele întîiului preşedinte tecerist (vezi capitolul dedicat acestuia în prezenta lucrare), am căuta în van pe teren o atare binecuvîntată porţiune. Ce-i drept, M. Haret călcase cu pasul locurile şi pare să fi avut în vedere pasajele (pur-stîncoase) care au dat bătaie de cap grupului său, la 1909.

În art. V Gălb. 1926, spune că cel mai cu moţ munt din abrupt e Coştila. Oare şi-o fi schimbat ulterior părerea, în favoarea Morarului? Apropo, menţionează pe undeva care i-a plăcut mai mult ? (deşi nu cred, la cum iubeşte el apoi şi o simplă piatră)




Note la cap. Prealpinism şi Căţărătura pe stînci (1932-1935)

În urmă cu un an, Alexandrescu avea la activ doar Valea Albă, vara; între timp, pare să fi căpătat apoi oarecare experienţă sau măcar curaj, datorită cărora ia fatala decizie din toamna 1928 (hotărîre decurgînd poate şi din existenţa pe harta Moraru-Bucşoiu din al treilea Anuar al Bucegilor a două dintre cele trei fire amintite).




Cristache Dedula a ţinut să ne precizeze că, faţă de cîstigători, a alergat cu mai multe handicapuri: venea după o noapte nedormită, asemeni tuturor nelocalnicilor, şi era echipat cu bocanci şi rucsac. Astfel de reproşuri au fost făcute de către unii bucureşteni şi la vremea concursului (v. Gazeta Sporturilor, 31 octombrie 1925).

Virgil Ioan, Marşul în România: "Marşul organizat a luat fiinţă în 1920, prin vechea FSSR, comisia de turism. Preşedinte Mişu Niculescu. Aceasta comisie se ocupă numai cu propagarea turismului în masa tineretului şi înfiinţarea de case de adăpost (?). O parte din entuziaştii acelor ani au luat iniţiativa organizării în Bucureşti şi împrejurimi a unor probe de marş. / Prima probă, ţinută în Bucegi, pe traseul Buşteni-Schiel-Peştera-Bolboci-Piatra Arsa-Sinaia-Buşteni. Printre participanţi: Gall (campion la maraton) Cr. Dedula, Petre Nistor, fraţii Pascu, fraţii Calista şi Nicu Comănescu. Ordinea sosirii: Filică Pascu, Gall şi Cr. Dedula. / În urmă succeselor [...] Comisia de turism organizează o subcomisie de marş, încredinţată în 1926 lui Eugen Stoian. / Ţin să afirm că marşul, în decursul acestor aproape 20 de ani, cît m-am ocupat intens, a lucrat mînă în mînă cu turismul, unde am găsit o mînă de oameni înţelegători de la care am avut un real concurs dezinteresat: Nae Dimitriu, Mişu Niculescu, Cristache Dedula, Ion Săvescu, P. Repanovici, Paul Nedelcovici, Nicolae Comănescu, C. Leoveanu.” DE VERIFICAT. TEXTUL PARE SA CONTINA INSA MULTE ERORI.

Memorii Al. Beldie (“Amintiri şi cugetări din 50 de ani de drumeţie pe Bucegi”).
Multă apă de trandafiri, inclusiv către turiştii anilor 28-30, E. Cristea şi I.I.-Dunăreanu.

Va fi fost aici (plată lăsată cabanierului, la Mălăieşti, decembrie 1924) "educaţia germană" ca turist, pe care Alex. Ionescu i-o atribuie lui N. Dimitriu.

Datele privind această excursie diferă: R. Ţiţeica vorbeşte în Memorii (pag. ??) de 14 august, venindu-se din platou, prin Hornul lui Gelepeanu şi Valea Mălinului. Ion Săvescu, informat fără îndoială de Nae Dimitriu, indică 10 august (Gazeta Sporurilor, 10 sept. 1931), cînd s-ar fi venit din Buşteni. Ultima variantă este întărită de Nae Dimitriu, care în iarna următoare îi reaminteşte lui Radu Ţ. că, suind bine, el şi prietenii să avuseseră "toate menajamentele pentru frînghia care, impresionant de grijuliu", o luase ghidul lor din acea zi.

"Cine voia să facă chef se ducea la Padina." (I. Cantuniari) Contrar, N. Baticu şi R. Ţiţeica (op. cit.) afirmă că la Serghie Popescu exista "un serviciu ireproşabil", de unde "frumoasa reputaţie" a adăpostului.

Nini Parhon a purtat amintirea unei excursii de-a dreptul patriarhale, întreprinsă cu grupul doctorului G. Dumitrescu.

Dincolo de nelipsitul orgoliu, între Dedula şi Săvescu a actionat cu acest prilej (mai 1931) şi o concurenţă sentimentală, tranşată în favoarea primului (deţin informaţia de la Alex. Ionescu)

Al. Beldie, elev şi el pe atunci la "Spiru Haret", îl cunoscuse pe Rafail ("Nu avea se pare părinţi, fiind crescut de un unchi"), care îi lăsase o bună impresie.



Chiar de la prima săritoare mai serioasă (“Săritoarea cu Zade”, tăiată de un horn) unul din alpinişti s-a separat de grup.
Se pare că aici majoritatea grupului, luînd în serios descrierea Chernbach, nu a luat în calcul escalada frontală a săritorii. Din oarece spirit de contrazicere, un echipier a ţinut să treacă direct, după care a continuat solitar înaintarea, grupul refăcîndu-se după străbaterea a două treimi din vale.

Filică a fost de altfel şi “purtător al frînghiei”, responsabilitate de care majoritatea celorlalţi s-au ferit;

La “Blanduzia” , “lumea ne privea altfel, cu incontestabil mai multă consideraţie decît pînă atunci”, nota unul dintre autorii reuşitei.

Astfel că acele enormităţi publicate în gazetă [:] “Turişti cari urcau V. Albă auzind ţipete în Val. Seacă a trecut creasta în grabă (!?)” etc. sînt inspirate de mine şi că Săvescu – adică autorul lor – n-a făcut alta decît sa-l semneze

Kahane şi Pălărieru par să fi fost alpinişti fără pretenţii: “în compania acelor mazete ar fi fost o nebunie să cobor V.Ţapului” (scrisoare 21 sept. 1931) pînă în dreptul Brîului cu Jnepeni, motiv pentru care Dimitriu s-a mulţumit să o fotografieze “C.V.S.” (Creasta Viilor Senzaţii) de la distanţă.



“Am îndrăgit [...] mult căţărătura pe stînci, îndeletnicire care pune la încercare trupul şi mintea deopotrivă, şi cere curaj, stăpînire de sine, prudenţă, fiind totodată cea mai bună şcoală a disciplinei şi camaraderiei perfecte în grup; o luptă cu stînca, dar şi cu tine însuţi. Şi chiar dacă am vedea în alpinism un sport, apoi acesta este cel mai frumos, mai complet şi mai aspru dintre sporturi [...] (Al. Beldie)



Note cap. M. Haret


Lucrărilor amintite deja în paginile acestei cărþi le vom adăuga broşura-călăuză a Bucegilor, "cu locurile ce pot fi vizitate din Sinaia, Buşteni, Azuga şi Predeal" (vezi ziarul Sinaia, nr.34/1898).

Iar pentru că “Albişoarele Văii Albe” nu apar în Peştera Ialomiţei şi Casa Peştera (cu atît mai puţin în alte lucrări), credem că


a) La jumătatea deceniului trei, au existat fără îndoială relaţii privilegiate între M. Haret şi M. Chernbach, soldate între altele cu promovarea ultimului în consiliul de administraţie T.C.R. Chernbach fondează apoi (1929) împreună cu alţii ADMIR – asociaţie care se voia o replică a Turingului. Această din urmă opţiune nu pare să fi afectat relaţiile arhitectului cu Turingul (între ai cărui fruntaşi îl regăsim la jumătatea deceniului patru), în paralel fiind tratat cu deferenţă de naţionaliştii lui I. Udrişte-Olt.
b) La 1939, M. Haret pomeneşte elogios despre activitatea lui Chernbach în Valea Seacă a Caraimanului, dar o face, vădit, şi întrucît:
– articolul Valea Seacă a Caraimanului îi aparţinea (vezi argumentaţia noastră) chiar lui;
– la dată pretinsei premiere, Chernbach era membru T.C.R., reuşită să aducînd astfel onoare asociaţiei şi preşedintelui ei din acea vreme;
– în preajma războiului, decăzut din fruntea Turingului, M. Haret fusese părăsit fără îndoială de mulţi dintre apropiaţii sai, motiv pentru care reînodarea unor vechi amiciţii putea fi mai mult decît necesară.

În aceeaşi categorie se află fără îndoială şi excentricul Baden-Powellian-Refuge (grotă permiţînd amenajarea a două încăperi şi a unui antreu!) din Valea Caprelor-Coştila

Zona nu pare să fie foarte umblată nici azi. Astfel, un ghid ce reactualizează unele denumiri “consemnate pe hărţile vechi” plasează “Vîlcelul Înţepenit” integral sub Brîul Portiţei”. (despre scăpări WK pe faţa sud a Caraimanului cred c-am scris însă destul cu 1-2 note înainte.


Nu am verificat cu ce material şi-a luat M. Gold licenţa, dar nu este exclus ca el să fi stat la baza lucrării şn munţii Sinaei, Rucărului şI Branului

Exceptînd Valea Priponului (pe care la 1910 o găsise "grea şi periculoasă"), primul tecerist nu călcase în Coştila decît în porţiunea mediană a Văii Mălinului. Aici a fost luată, în dreptul traversării spre Poiana Mălinului (imagine comercializată de autor, înainte de 1913, sub forma unei vederi purtînd menţiunea "Un loc periculos pe Valea Mălin", prin editura Schwarzfeld) singura fotografie reprezentîndu-l pe M. Haret în abrupt.


Avem aici în vedere nu doar fotografia muchiei Bucşoaiei de care am mai amintit în capitolul "Grupul şiţeica şi o alta (publicată în Boabe de grîu, martie 1930), unde drumul lui Deubel este punctat ca vizibil în întregime de la Pichetul Roşu.

M. Haret îi atribuie Jacquelinei Salles o tură la (pe) Dinţii Morarului. Se prea poate însă a fi o invenţie, sub impulsul scriselor Bucurei Dumbravă şi lui N. Urechia, cît şi traseelor raportate de grupul Ţiţeica pentru “Cursele grele” din la treilea anuar. Aceasta pentru că, pe de o parte, franţuzoaica ar fi revenit “haletante” din “penibila escaladă”, pe de alta pentru că ea, deşi insistă în articolul ei asupra multor fleacuri, nu dă amănunte despre performanţă.


...”nou născut, fără pic de experienţă” ...F.S.T.R. finţa pe atunci de nici doi ani; recunoaştem aici sindromul ce-l afecta în 1924 şi pe M. Ciupagea... (v. cap. T.C.R.).

"Eu, adică F.S.T.R., sînt persoană juridică, nu-i aşa? Or, dacă sînt organ reprezentativ al mişcării turismului, cum să accept ca O.N.T., nou-născut, fără pic de experienţă, să vină la masa gata pusă şi, pe deasupra, să se înfrupte, înaintea mea, din bucăţile cele mai bune? — Nu aveţi dreptate, domnule Haret, îi răspundeam eu. Este normal ca statul să coordoneze şi să controleze totul. Un particular, oricare ar fi el, nu va avea niciodată posibilităţile bugetare de finanţare ca ale statului." (Vasile A. Marinescu, op. cit., pag.105-106).

Nu am aborda aici problemele legate de participarea lui M. Haret la războiul de întregire, dacă nu s-ar fi afirmat că el "a fost decorat de mai multe ori" cu acest prilej ("Unul din întemeietorii turismului românesc", în Almanahul BTT 1984).
În contrast, N. Baticu susţine că M. Haret nu a cunoscut frontul, fiind, graţie unor relaţii, mobilizat doar pe loc, la serviciul cartografie din Institutul Geografic al Armatei.
Legat de acest subiect mai este de precizat că Mihai Haret nu pomeneşte nicăieri să fi primit vreo decoraţie militară. Iar ca semn că nu a suferit în mod deosebit la vremea aceea este scrisa lui despre "1917, anul războiului", singurul în care nu am putut întreprinde excursii pe munte (Buletin ATRP, iulie 1938.)


La începutul celui de-al treilea deceniu, Mihai Haret este căsătorit cu Suzanne, de care se desparte însă în puţini ani (Vezi scrisoare F. Seculici (B. Dumbravă) către Ion Bianu, 28 ian. 1921, în fond B.A.R.) revenind alături de mama sa adoptivă în imobilul din strada General Manu nr. 7.


Scoase, ca excesive:
- N. Urechia scrie că pe varianta "Jnepeanu" (alias Gelepeanu) - cu mers în canion pe un brîu din dreapta, sînt unsprezece săritori, dintre care descrie patru. Chernbach pretinde că a urcat numai pe fir, dar prezintă numai cinci obstacole, dintre care patru prezintă asemănări cu cele infăţişate de N. Urechia iar a cincea pare să se fi născut din consultul hărţii Ţiţeica, nu şi al terenului (la 1420 m.alt. există o săritoare înaltă, deloc simplă, şi nu una "cam de 6 m" şi "fără să fie o piedică prea mare"). Asemeni lui Urechia, şi Chernbach descrie apoi cu lux de amănunte emoţiile din cursul depăşirii "săritorii /.../ aşezată deacurmezisul văii ca un stăvilar stincos" ("În Bucegi", 1907: "o straşnică săritoare /.../ un stăvilar stincos").

"Panta (Br. Portiţei-Şaua Mare, n.n.) este aşa de înclinată încît urcuşul abia se poate face în patru labe" (N. Bogdan ?)
"... care, CU ZGOMOT, dezvaluie tuturor că merge să se verse în Vilceaua Jepilor. Brina Portiţei /.../ se afla acolo, mai jos..." (op. cit.).



apreciere perfect valabila şi în cazul unor rute din Piatra Craiului - masiv oferînd şi el itinerarii ce "se pot compara cu cele mai grele excursiuni din Alpi" (la care ne vom referi într-o altă parte a acestui capitol).




Legat de acest moment, nu trebuie scapăt din vedere că el are loc pe fundalul unor framîntări politice fără precedent, care aveau să ducă la ascensiunea legionarilor concomitent cu ales eşecul liberalilor în alegeri. În asemenea condiţii, nu este exclus că tendinţa promovării de "oameni noi" să se fi făcut simţită şi la fruntea T.C.R. Cît priveşte amiciţia dintre conservatorul M. Haret şi legionarul Ion Protopopescu, nimic imposibil la portile Orientului... Influenţa bănăţeanului nu a putut evita debarcarea lui M. Haret, cum nu a putut stopa atacurile din presa, fără îndoială de dreapta, despre care am pomenit.




"Nicolae Ioan şi Ion Udriste-Olt aduc elogii Federaţiei, d-lui Mihai Haret, pentru modul obiectiv în care a condus dezbaterile şi pentru neobosită activitate ce o desfăşoara pe ogorul turismului rom|nesc." (Buletinul ATRP despre sedintă FSTR din 27 iunie 1935)


"Mihai Haret, fondator şi preşedinte al asociaţiei "Hanul Drumetilor", devenit mai tîrziu "Turing Clubul Rom|niei", geograf şi pionier la turismului rom|nesc..." (Alex. Beldie /21/)


Chestia cu bulgarii de pămînt pe sicriu, apare şi la E. sau A. Iliescu ?
Cu privire la perioada de existentă a acestei case au circulat mai multe versiuni: 5-13 (MH), Protop. , cI Ionescu , IID (corectindu-l pe MH), VAM 1906- Corect, 1900-1911 (surse)

Grija deosebită pentru natură: 2 000 kg lemn de jneapan la Casa T.C.R. Omul !



Există însă o exceptie. În colectia să de fotografii, Florin ţtefanescu ne-a aratat figura de om altminteri cumsecade a lui C.I. Ionescu, la inaugurarea casei Piscul Ciinelui.
Desi reţinut cu complimentele cînd nu era vorba de un apropiat al sau, M. Haret îl prezentă elogios pe cunoscutul ghid bustenean: Contrar lui Butmăloiu, puţin cult, puţin apropiat şi artagos, ("Jilipeanu") era un adevărrat invatat în materie alpina, delicat, incurajator, mucalit /.../ Sub directă lui căţărările cele mai neplacute deveneau plimbari minunate".
Acest lucru nu l-a impiedicat însă pe M. Haret să refuze în 1926, la aparitia schiţei Ţiţeica, denumirile laşate de Gelepeanu şi să le inlocuiasca cu altele, absolut aberante dr apartinînd primului tecerist.
DE RETINUT CA M. HARET II PURTA PICA LUI BUTMALOI SI IN 1939, LA SASE ANI DE LA DISPATITIA ACESTUIA !
mort în 1938...).




Concluzie

În scurtul rastimp al trecerii lor sub soare, oamenii nu sînt nici ingeri, nici diavoli. Sînt, în proportie diferînd de la individ la individ, cîte un pic din amîndouă.
Daca am fost ceva mai virulenti cu M. Haret cît şi alţi subiecti ai acestei cărţi, am făcut-o din dorinţa de a restabili adevărul, denaturăt în bună parte de înaintasii noştri în ale scriselor turistice.

V.A.Marinescu: Împreună cu el şi Emanoil Bucuţa am lucrat în 1934 la redactarea statutului viitoarei
Federatii de Turism"
În Enciclopedia Rom|neasca de Turism 1946, Emanoil Bucuţa scrie însă că statutele FSTR au fost întocmite doar de el şi de M. Haret.

Este posibil că acest toponimicul Blidul Caprelor să fi rezultat în retorta haretină prin o dublă analogie, cu Blidul Uriaşilor (Coştila), şi Valea Caprelor (denumire dată în Bucşoiul de Radu Ţiţeica).
Similar se vor fi născut şi "Colţii Bucşoiului" (în legenda unei fotografii de care am mai amintit) <197> replică la podoaba învecinatului Moraru. DE ĂSTA SCRIE ÎNSĂ ÎN ANUARUL STR

În 1927, Valea Seacă a Caraimanului fusese suită în acel an, exceptînd componenţii grupului Ţiţeica , de Adrian Ghinescu, Petre Juster, Romulus Goliger, R. Huter, Alfred Tszchappe (ultimii doi din Germania), I. Morărescu, Const. şi Horia Taflan, Leonid Umansky (SUA), plus M. Chernbach despre care am amintit.





"Primul plan al lucrării a fost întocmit în toamna anului 1907..." Legat de acest moment se pot face următoarele observaţii:
— pe atunci, Mihai Gold avea 23 de ani şi urma să absolve Facultatea de Ştiinţe Naturale (Bucureşti). Nu-i exclus ca subiectul lucrării sale de diplomă să fi coincis cu cel al ghidului "În munţii Sinaiei, Rucărului şi Branului";
— în anul menţionat, revine ca ministru Spiru Haret, a cărui colaborare cu învăţătorii satelor este binecunoscută. Prin urmare solicitudinea oamenilor din Zărneşti, Rucăr ş.c.l. nu trebuie să mire;
— alcătuirea cărţii sale de debut pare să fi fost principala preocupare a lui M. Gold în următorii trei ani, spunem principală întrucît M. Haret nu a profesat niciodată (cu atît mai puţin ca geograf) .




"Şaua despărţitoare numită m-tele V. Cerbului Ă...Î care separă culmea Bucegi de culmea Strunga".
"Muntele Valea Cerbului, iarăşi denumire absurdă" (R. Ţiţeica, Memorii, p. 33) Asemenea date au fost preluate ulterior de numeroşi condeieri, multe din ele perpetuîndu-se pînă astăzi.


Peste ani, Serban Ţiţeica nu-i va nega lui M. Haret o "activitate remarcabilă" în turism, dar va ţine să precizeze că era de meserie viticultor, şi nu geograf (România Pitorească nr.1/1974)...:
Inspirindu-se (doar) din scrisele de mai sus, Andrei Pandrea ("Hoinar prin Bucegi", pag.43) va pomeni ulterior de "sălbaticele viroage ale Mălinilor şi Scoruşilor, afluenţi sprinteni ai Văii Cerbului".

. Vasile A. Marinescu, "membru fondator al Federaţiei societăţilor de turism din România Ă...Î reprezentînd revistă Voiaj" (Călătorie prin vreme, de Val. Borda, pag.144), susţine că a participat la alcătuirea statutului F.S.T.R. În Enciclopedia Turistică Românească, 1946, E. Bucuţa nu îi conferă însă această calitate

Conform lui M. Haret, Şuhoiul lui Moise "se menţine necontenit pe stînga căţărătorului", cum sui deasupra Prepeleacului. Ori acelaşi autor numise acest fir, în harta Ţiţeica, "Vîlcelul Prepeleagului"...
Peste decenii, de aceeaşi sintagmă se foloseşte (S. Dragomirescu) la adresa altui monstru sacru al alpinismului românesc, Emilian Cristea.


Peste ani, Serban Ţiţeica nu-i va nega lui M. Haret o "activitate remarcabilă" în turism, dar va ţine să precizeze că era de meserie viticultor, şi nu geograf (România Pitorească nr.1/1974)...:



Legat de acelaşi moment, conform informaţiilor oferite nouă de N. Baticu, mormîntul lui M. Haret s-a aflat iniţial pe aleea principala a cimitirului Belu, vegheat de un bust al disparutului e care era menţionată calitatea sa "prim preşedinte al Turing- Clubului României". Astăzi numele lui Mihai Haret este amintit la cavoul Spiru Haret. .

Acceptînd ipoteza noastră, se poate completa că dacă în 1926 M. Haret (În vîrful Coştilelor...) îşi pune semnătura sub informaţiile datorate altora, peste un an atribuie un materialul propriu altcuiva.

între văile pomenite nu există o creastă, ci un perete vertical, peste care nici pînă astăzi nu ştim să se fi aventurat omul
Este de remarcat, pornînd de la mistificarile de acest gen, că fantezia lui M. Haret actiona totuşi pe o arie mai restrînsă decît ne-am aştepta. Inventiile sale nu privesc zone absolut necunoscute, ci locuri parcurse (si mai ales popularizate) de alpinişti. despre care (sa zicem fată sudica, luînd în vizor trasee despre care aflase fusese informat


Este de remarcat, pornînd de la mistificarile de acest gen, că fantezia lui M. Haret actiona totuşi pe o arie mai restrînsă decît ne-am aştepta. Inventiile sale nu privesc zone absolut necunoscute, ci locuri parcurse (si mai ales popularizate) de alpinişti. despre care (să zicem fată sudica, luînd în vizor trasee despre care aflase fusese informat
Nu inventează nici un salt direct pe Seaca superioară.
Îşi permite să rişte în cazul Ţapului 27, cînd ezitarea (reală) a lui Bogdan nu transpăruse în articol (”A, păi mai fusesem în Brîul Mare”), deşi R. Ţiţeica zice, via Butmăloi, altceva...









Note cap. Alpinism (1932-1935)



(punct însemnat cu o săgeată şi inscripţia CFR, menţiunea din urmă fiind repetată la baza traseului ales)


Al.Tzigara-Samurcaş, Memorii (I), 1991
P. 81-82: Teodor Rosetti, care face parte din grupul boierilor moldoveni care au contribuit la făurirea României moderne. S-a prăpădit în 1923, la 89 de ani, citind din Goethe, în jilţul său. Fratele său, Gh. Rosetti-Soleşti, fost ministru al ţării la Petrograd, de unde a luat în căsătorie pe fiica ministrului Giers; din el se trage sportivul supravieţuitor al aceste ramuri moldovene.

Premiera de iarnă a Văii Seci consacră pentru o vreme superioritatea lui N. Comănescu. Este momentul în care Dimitriu plănuieşte “un itinerar V. Urzicii–Brîna Mare iar de aci, fie prin partea finală a Văii şapului [...] sau prin Mălin” (la platou), avînd alături “excelentul trio Şincan-Beldie-Comănescu”, soldat cu tura pomenita în textul nostru.

Bănuim ca la baza deciziei mai marilor C.A.R. a stat grija lui Nae Dimitriu de nu-şi strica în vreun fel excelentele, pe atunci, relaţii cu N. Comănescu, dar şi o discretă încercare de a tempera elanul celui care ii fusese pînă de curînd avocatului discipol fără pretenţii. Dînd credit acestei din urmă ipoteze, Buletinul Alpin nu aminteşte decit de intreprinderea lui Comănescu.

Peste decenii, Al. Beldie ne-a recunoscut că între turiştii epocii domnea o atmosferă de competiţie acută, de orgoliu nemăsurat; "ne era probabil viaţa prea uşoară..."


La vremea neînţelegerilor făţişe cu Dimitriu din 1935, Comănescu pare să fie din nou lipsit de un secund valoros, schimbîndu-şi des însoţitorii: Leova Stolear, dr. Steopoe, Cécile Benkner, Nini Parhon, Virgil Georgescu. Dimpotrivă, cu toate defectele lui, Dimitriu a ştiut să-şi apropie oamenii, între altele fiind interesat de cooptarea de tineri în club (Dan Popescu, Baticu, Tulea ş.a.).


Pe o vreme închisă, grupul de ceferişti condus de N. Comănescu a părăsit hotelul Caraiman cu puţin înaintea orei 6, sosind după două ore la ţancul Ascuţit.
Urmînd finalmente firul Hornurilor, echipa a ajuns imediat după ora 11 în Brîul Mare, unde a luat o scurtă pauză de masă, sub colţul aflat aproximativ la jumătatea amfiteatrului văii. La acel nivel, zăpada era proaspăt căzută, ca semn al instabilităţii ei iscîndu-se chiar atunci o avalanşă sub Creasta Văii Albe.
La ora 11,45, după ce au îmbrăcat haine mai groase, cei opt şi-au reluat înaintarea. I. Marinescu era cap de coardă. Zăpada curgea ca orezul. Printre nori răsărise soarele. Marinescu ajunsese sub cornişă, ceilalţi urmîndu-l.
"Nu apucăm să ne regrupăm lîngă cornişă şi simt că a plecat zăpada cu mine. Am strigat: înfigeţi pioleţii. Ei au înfipt pioleţii dar zăpada tot aluneca. Încerc retragerea la stîncă. Nu reuşesc. Se dislocă mase mari de zăpadă, căpătăm viteză mare la prăbuşire. Se aud ţipetele echipei. Încerc să fac frînă cu pioletul. În cădere primesc o lovitură. Mi se rupe coada pioletului şi acum mă simt complet dezarmat. Rămîne să încerc să fac frînă cu mîinile. În acest timp vine nu nou val de zăpadă, mă loveşte în faţă, mă răstoarnă. Simt că mă sufoc, şi la mijloc am dureri mari din cauza frînghiei (toate acestea s-au petrecut de la stînca lui Jilipeanu [sic] pînă la brîna mare, eram în dreptul săritorii cu pămînt). La un moment dat iar prind aer. Respir, dau dopuri de zăpadă afară din nas şi din gură şi în acelaşi timp zburăm prin aer. Iar aud ţipete. Nu văd nimic. Aşteptăm lovitura de graţie. Pe nesimţite iau contact cu zăpada. Alunecam şi cu puteam să văd nimic. Prăbuşirea continua. La un moment dat simt din nou că mă sufoc. Nu mai alunecam şi mă acoperă zăpada. Îmi dau seama că trebuie să ies din zăpadă. Fac sforţări. iar am aer. respir din plin şi reuşesc să ies din zăpadă."
În mod miraculos, I. Marinescu s-a oprit la un metru de peretele văii, în locul unde aceasta face un cot către est (cota aprox. 1800). Mai puţin norocos, Nicu Comănescu s-a izbit din plin de acel perete şi a murit pe loc. Fără viaţă au fost găsiţi de asemenea studentul arhitect Petre Catzian şi, a doua zi, Gh. Botez. Oarecum neaşteptat, lista morţilor l-a cuprins şi pe Ion Iliescu, care păruse că a scăpat teafăr . În schimb, Virgil Georgescu, iniţial crezut mort, a rezistat dousprezece ore în zăpadă, în ciuda rănilor.
După şase săptămîni, a fost descoperit aparatul de fotografiat al lui Iliescu, cu o singură imagine, luată în timpul popasului din Brîul Mare.
Cici Bekner i-a supravieţuit puţine luni prietenului ei. După două nopţi petrecute pe munte (fără voia ei) în primăvara aceluiaşi an, s-a îmbolnăvit de plămîni şi a murit într-un spital din Bucureşti.

Peste doi ani, un alt grup cehoslovac a fost călăuzit în munţii noştri de membrii CAR. S-au escaladat cu acest prilej Hornul Central şi un drum de prezentare în Caraiman.

Omeneasca uitare face ca protagoniştii acestei întîmplări să plaseze căderea lui Beldie spre Valea Morarului, deşi acea faţă a Acului Crucii este orientată spre şiştoacele Văii Cerbului.

În vacanţă fiind, Beldie stătea la hotelul Stroescu (actualul spital orăşenesc) din Buşteni.

În aceste materiale se vorbeşte despre :
a) "Turnul Albişoarelor", cu derivatele Albişoara "Turnului", "dintre Turnuri" şi "Turnurilor". Ulterior se va folosi, greşit zicem noi (există un singur ţanc demn de luat în seamă în acele locuri), ultima formă;
b) existenţa la baza Feţei Hornurilor a unui brîu “pierzîndu-se spre Valea Albă”. Este vorba de Brîul Hornurilor, prezentat ulterior (Bucegii turism-alpinism, p. 214) drept continuu pînă în Valea Albă (de menţionat însă existenţa aici, între Albişoara Gemenelor şi Albişoara Crucii, a unei rupturi de 10-12 metri).

Peste un an, Nae Dimitriu numeşte acest colţ "Pintenul Picăturii" (Buletinul Alpin, nr. 3-4/1935).

Nu ştim cum s-au desfăşurat cercetările în ziua de 19 august. Poate întregul grup a suit partea inferioară a Hornului Ascuns, a traversat către Strunga Neagră şi a urcat "Faţa Ţapului" – stil pe care N. Dimitriu nu se fereşte să-l aplice peste un an, în Peretele Nordic al Acului Mare. Sau, avînd în vedere premiera Ţancului Uriaşului, o echipă cuprinzîndu-i pe căţărătorii mai slabi a parcurs itinerarul ştiut deja în zonă.

demisionînd totodată din calitatea de vicepreşedinte ADMIR

Dacă unii alpinişti în vîrstă mai folosesc astăzi denumirea de “Marele V”, cea de Vîlcelul / Albişoara Marelui V s-a pierdut în favoarea “Albişoarei Strungii”.



Note cap I.I. Dunăreanu

În ce priveşte relaţia omului cu muntele, I.I.-Dunăreanu a văzut-o astfel:

"Muntele nu trebuie să reprezinte un scop în sine, ci un prilej de desfătare a sufletului, cucerirea lui să nu fie echivalentă cu un simplu exerciţiu fizic, ci cu o veritabilă izbîndă, plină de înţelesuri, a slabelor puteri omeneşti asupra nemărginitelor creste ale munţilor 1 [...] Aceasta a fost ceea ce m-a îndemnat să pun piciorul pe potecile munţilor şi să nu le părăsesc niciodată. După mine, drumeţia, si mai ales cea de munte, trebuie privită că o stare de spirit, ca o funcţie sufletească. Numai practicînd drumeţia [...] vom putea ajunge la concluzia că descoperirea unui colţişor tăinuit, contemplarea unei privelişti echivalează din punct de vedere emotiv, cu orice alt prilej deosebit, generator de emoţii."2

Nici admiriştii nu publică vreun necrolog M. Haret în 1941, semn ca între opiniile lui Udrişte-Olt din 1935-36 e de reţinut cea adresată lui C. Lehmann.


"M. Haret ortografiaza: «chaotică» şi «canyon»." (p.170)

I.I.-Dunăreanu folosea şi el curent în deceniile patru şi cinci franţuzisme, de genul "vertige", "în raccourci", "skyeuri", "faţa escarpată a V. Babei".

- "Ortografiere greşită a numelui lui Nestor Urechia"(p.69)

"Drumul Nestor Ureche, incepe din fundul V. Cerbului, urcă pe Dihamul şi coboară la Pichetul Roşu" (op.cit, p.58)


Aflam astfel că un grup de turişti reintilnînd la Plaiul Foii pe cel care le "redescoperise frumuseţile masivului" (ATENÞIE! DACĂ EXISTA REALMENTE ÎN AdD FORMA ASTA, ESTE CLARĂ INSPIRAREA PLĂCII DIN UMERI!) Piatra Craiului, i-ar fi făcut nu doar o demonstraţie verbală de simpatie, dar au purces chiar la desfacerea unei sticle de şampanie

Eroril istorice sînt prezente şi în paginile dedicate masivului atît de drag autorului, Piatra Craiului: S.K.V. nu a fost proprietara vreunei case la Plaiul Foii, cu atît mai puţin nu a construit în acel punct, la 1881, primul său adapost. De asemenea, nici casa admiristă de la Grind nu a fost ridicată în "1934-35".3)

Drumul lui Deubel: "Este vorba, după cum bine se ştie, despre traseul turistic montan care urcă de la Buşteni (sau de la Gura Dihamului) - prin poiana Pichetul Rosu şi Prepeleag, spre Omul, pe creasta principala a Bucşoiului şi pe «Faţa» acestuia, dinspre sud."4>

- "Nu ni se mai spune nimic despre drumul de intoarcere (1915, din Podul Dimbovitei, n.n.) la Sinaia - "din lipsa de spatiu" afirma M. Haret." (p.189)

I.I.-Dunareanu a considerat aceasta escalada ca "imprudenta de neiertat" ("Cartea drumetiei"). Despre ea vorbeste si N. Baticu (op. cit.). Nu s-a spus insa ca Dan Popescu, care a trebuit sa-l insoteasca pe I.I.-Dunareanu la coborire, si-a manifestat nu tocmai academic nemultumirea de a fi ratat tura prin Hornul Ascuns;de aici, drumul "incheiat lamentabil si cu reclamatii la adresa leaderilor" (Buletinul Alpin, nr.3/1937 SIGUR ?)
Legat de aceasta tura, emotiile novicelui par sa fi fost foarte mari, generind si multa neatentie la zona strabatuta: va considera de acum Hornul Central drept "spalatura", iar Hornul Strungii Mari demn sa figureze intre ascensiunile de ordin tehnic superior" ("Bucegi", 1948).

Valeriu Puscariu lucra si el în 1978 la o Istorie a Turismului în Romania. Vezi "Romania Pitoreasca".nr.12/1976.

Perlele lui Ion Savescu nu au ramas fara egal; vezi Ion Preda, "Romania Pitoreasca", articolele...

"fieful propriu ". Frazzei.

în BPC face mentiunea sursei, nu prea insa în ZSC. Cere apoi mentionarea sursei lor, în BA, dar în Retezat...

Se poate aduce în cazul acestor erori scuza decurgind din virsta inaintata a protagonistului... Uitarea datorata trecerii anilor afecteaza mai putin amintirile legate de tinerete. Oricum ar fi insa, nu ne obliga nimeni sa asternem pe hirtie date contrarii realitatii.

"Acela care nii va pune la dispozitie..." este initial la BPC p.133, apoi în 44 la pag.17, în 58 la p. 18.

în 1986, stiind de drumul nghelide doar din auzite, il apreciaza ca "deosebit de dificil, recomandabil numai alpinistilor" (p.51)
IID schimba dupa 1936 denumirea indicata de M. Haret, dupa ce în prealabil apreciase"poteca f. buna si larga, lucrata de Fabrica de Hirtie Schiel" (p.78) La cameleonism IID: în 1936, scrie despre Cabana Malaiesti ca este "ingrijita si aprovizionata de un paznic roman civilizt si harnic, un model de gazduire" (p.83).
Schimba apoi placa, vorbind de "Umilul refugiu" de la Omul, de "circiuma Malaiesti" (cu un termen preluat de la MH) Aceeasi simpatie conjuncturala a dus la aprecierea în 1975 a TCR drept "cea mai puternic as. de t. din t.n."

"Cu nimic nu ma mindresc maimult decit cu "descoperirea" Pietrei Craiului (1935-1942) si cu cartile publicate pina azi" (Add, p.119)
Deci pina în 42 a descoperit... Pe urma trecu probabil în Retezat.

Schimb de amabilitati intre IID si EC. în 84, acesta lua de bun VsCalinet al li Nea Iancu sinu al lui Coman; în 86, IID scria despre Cetatea Sindrileriei...

La expozitia de la Inst. de Arhitectura, ghidul 1936 era insotit de o banderola cu mentiunea "editie semicentenara". De aici se poate crede ca aceasta carte nu este exclusa dintre cele provocindu-i autorului, în 1976 ("Ani de dumetie", p.119), deosebita mindrie.
în "O excusie în munti, acum 36 de aniv", M.Haret gasea ca adaposturile amenajate în deceniile trei si patru "maresc pretentiile vizitatorilor pina la absurd /.../ Nimic...
IID raspunde la p.189. Vezi insa si V. Petrusca despre intilnirea în Saua Tamaselului.

Mihai Gold, p. 238: "Cine doreste sa cunoasca Piatra Crai în amanunte /.../ va putea consulta cu folos urmatoarele doua lucrari interesante: (") Touren-Weiser fur Ausfluge în die Umgebungen von Kronstadt (") care se vinde la librariile din Brasov, si (") Siebenburgen (") de Bielz-Sigerus care se cumpara de la Sibiu.

în 1948, nu stia prea bine ca adapostul Malaiesti fusese reconstruit si inca în alt loc; fixa aparitia la 1935 si cota la 1580 m.

Probabil printr-o interpretare mecanica a stipulatiilor Nomenclatorului FRTA ("Vai si creste), acestui traseu i s-a atribuit gradul II B. Ori, cu exceptia hornului de la Pridvor, drumul nu are mai mult de 1B (similar si portiunea de vilcel omisa de I.I. Dunareanu).

"Bucegi":
- daca în 1936 vazuse Hornul Central pe jumatate în Briul cu Jnepeni, acum ii apare "spalatura".
- Valea Hornului "debuseaza în str. Hornului". în 76 SE VA LUA DE HARET PENTRU PRIPEALA SCRISULUI ACESTUIA.
- a fost în 1936 sub Coltul Malinului, dar în 48 vede Hornul Strungii Mari tot intre ascensiunile de ordin tehnic superior".

Inca din 1937 I.I. Dunareanu gasise "puncte interesante sub Timbal" [scris. 1 iul. 1937]

Manof spune ca nu-ti dadea voie în abrupt paznicul de vinatoare decit de erai legitimat la SKV.

Scrisoare 14 martie-6 aprilie 1937, cu antet Ministerul Justitiei.
La inceputul lui 40 (vesteste aparitia în aprilie a unui nou Buletin), antet Ministerul Justitiei.
La 31 12 1941: "Pe mine ma gasesti în fiecare zi dimineata si dupa masa la Ministerul Justitei - Centrala /.../ seful Contabilitatii.

1 iulie 1937: "Acele puncte interesante e care spuneam ca le-am gasit atit în PADINA INCHISA, cit şi SUB TIMBAL şi în PLAIUL LUI IVAN".

Marcaje ADMIR ante-1937:
Pina la iesirea Binf, existau 5 marcaje admiriste.


"...Pe Westwand. am ramas f. multumit de modul cum este aşezat cablul. Ai facut o lucrare minunata pentru care ti se cuvine toata lauda si multumirea.
Am lasat la Bomches 200 de lei pentru Dta si-ti voi mai trimite inca 300, insa vreau sa stiu cit ai platit acolo caci, dupa cite am aflat, nu ti-au ajuns banii.
Te rog sa-mi trimiti un cont amanuntit caci nu vreau sa dai nici un leu din punga dumitale.
în privinta marcajului pe partea de sud a P. Craiului, n-am primit nici o propunere de la hertz si chiar daca mi-ar cere autorizatie, lui nu-i dau pentru ca nu s-a purtat bine cu noi si nu intelg sa mai am relatiuni cu el.
Am vorbit în comitetul Asoc.ADMIR ca toate marcajele sa le faci dumneata /.../ Sa-mi comunici imediat citi bani sa-ti trimit ca sa incepi cit mai curind lucrul.
qAs vrea ca în toamna asta, daca timpul se mentine vbun, sa se faca marcajul de la casa ADMIR pe la Cerdacul Stanciului. în tot cazul te rog sa-mi trimiti un plan si sa-mi spui care arcaj vrei sa-l incepi acum." (29 oct. 1934, I.U.-Olt)

"Iscusitul vinator si ghid al nostru din Plaiul Foii, Iosif Albu." (p.26)
"Concursul pretios al lui Iosif Albu /.../ dupa ale carui indrumari prietenesti am pus piciorul în abruptul apusean" (p.122)

BInf, nr.1/1937:
"Asociatia ADMIR capata din ce în ce mai mult aspectul tentacular al marilor organizatii bazate pe munca dezinteresata, pe dragoste de ideal si o masa din ce în ce mai numeroasa si mai constienta de turisti/.../
Deocamdata -modesi cum stim noi sa incepem actiunile noastre- ii dam prezentul B.I. (sic) /.../ Sintem modesti (pentru ca modesta este si starea actuala a turismului romanesc de munte) dar sintem perseverenti. Si speram ca primul numar al anului viitor sa nu ne mai afle în aceasta haina în care ne infatisam azi. Pina atunci o spunem limpede si raspicat, ca sa ne auda nu numai membrii nostri care sint poatrunsi pina la unul de cele ce vom spune, dar si cei care ne iubesc si ne incurajeaza si chiar cei ce ne privesc cu neincredere: scopul nostru a fost este si va fi romanizarea turismului nostru prin patrunderea cit mai adinc în toate masivele muntoase a spiritului de abnegatie si modestie curat romanesc insuflat de ADMIR si disciplinarea maselor de turisti prin raspindirea principiilor de natura sulfeteasca dar si tehnica - prin care o masa de turisti inceteazaa de a fibarbara si devine o mina d adevarati iubitori ai muntilor si propagatoiri ai unui suflu nou în turismul romanesc."

Dintru inceput este necesara insa precizarea ca legat de modul de prezentare al istoriei turism-alpinismului, I.I. Dunareanu si semnatarul acestor rinduri au optici diferite.

În singura intrevedere pe care am avut-o (august 1985, cabana "Garofita Pietrei Craiului"), I.I. Dunareanu ne-a indemnat, pe inimitabilu-i ton, ca în ce priveste dispute asemeni C.A.R.-ADMIR, fiind vorba de "lucruri vechi, trecute", nu trebui sa "dezgropam mortii".

În vreme ce subiectul acestui capitol se afla spiritual alaturi de cogenerii sai, în marea majoritate adepti ai dictonului "cele rele sa se adune, cele rele sa se spele", noi plecam de la ideea prezentarii integrale, bineinteles sustinuta de documente, a trecutului. Aceasta pentru ca doarcunoscind integral trecutul, cu luminile (reale !), dar si umbrele lui, putm contribui la asanarea climatului moral ce caracterizeaza turismul montan romanesc.

În BPC, p.17, se considera ca accidentul lui Rafaels-ar fi evitat, daca cel de sus s-ar fi legat de mijloc, oprindu-i astfel caderea.

Visa si o viitoare editie (p.59).

"Drumul granicerilor din Strunga, Stinca lui Gelepeanu, din Costila, Sapca lui Gelepeanu, dintre V. Laptici si V. Traznetului si Hornul lui Gelepeanu din Valea Alba (!), aducind pururi aminte de cel care a fost vestitul "drumet" Nicolae Gelepeanu sau Jilipeanu, din Busteni /.../
Valea si Saritoarea lui Zangur, din Valea Seaca a Caraimanului...
în afara de aceste denumiri mai vechi, mai sint si altele, date în cinstea unor deschizatori de drumuri în turismul modern din Romania: /.../ drumul lui Butmaloi, drumul lui F... Deubel, drumul lui Nestor Urechia (l editia 1973 apar si Take Ionescu, Mihai Haret, de Martonne si Bucura D.) (Pandrea, "Hoinar prin Bucegi")

Adăpostului montan i s-a dat numele de "Casa Omul - Mihai Haret". Oare de ce nu s-o mai fi numit si astazi asa ?
... Intrebarii mele n-a putut sa-i raspunda gazda. Nici eu n-as putea sa raspund. As putea numai sa-mi exprim si acum regretul ca nu se pastreaza - ca în atitea domenii - si în turism vechile denumiri cu rezonante nostalgice pentru batrinii "montaniarzi" si care, printre cei tineri, ar stirni interes si respect pentru inaintasi.

(Muzeul turismului) Poate ca asa, daca vor fi adunate urmele din trecut intr-un singur loc, vor cxcunoaste si tinerii mai bine stradaniile inceputurilor noastre. (V.A. Marinescu, "Oameni, locuri, intimplari", p.131-132)


4) Se pare ca I.I.-Dunareanu a suferit o condamnare cu inchisoarea la inceputul deceniului sase. Motivele nu importa (N. Baticu si Ana Iliescu ne-au oferit cite un motiv diferit). Citatul de mai sus intareste aceasta banuiala.

La harta 35 si urm.: BPC, p.141: Turismul nostru alpin sufera d emarea lipsa a hartilor cari sa conduca, dar si sa instruiasca, sa ajute dar si sa aoblige. Dintre toate regiunile Carpatilor, numi Bucegii si muntii Brasovului au fost pin azi trecuti pe harti de interes turistic, în care elementele cartografice nu fac totusi suficient loc celor cu caracter specific turistic, iarclaritatea de expunere suferea dintr-o excesiva aplicare a coloraturii. Principiile primei harti a Pietrei Craiului sin indreptate tocmai în sensul remedierii lipsurilor de mai sus..."

Abruptul nodic al Buscoiului: "tinut foarte bogat în incercari" (BPC, p.115) La agramatism IID

Vezi de asemenea "Bucegi", 1948, p.39, "Cartea drumetiei", p. ??, "Ani de drumetie", pag. 119, "In memoriam Emilian Cristea", "Muntii Iezer", 1984, si, prin interpusi ("Nea Iancu Dunăreanu /.../ buchiseste /.../ la un Memorial de drumetie pe ultimii 60 de ani"), în "Romania Pitoreasca", august 1988.

în 1936 (p.138): O serie de viroage care cad din peretele vestic al Pietrei Craiului Mari (creasta nordica), transformindu- se în riuri de grohotis si pina în prezent nenumite."


Se pare ca I.I.-Dunareanu a suferit o condamnare cu inchisoarea la inceputul deceniului sase. Motivele nu importa (N. Baticu si Ana Iliescu ne-au oferit cite un motiv diferit). Citatul de mai sus intareste aceasta banuiala.

în 36 IID era destul de pus pe critica:
"Consideram ca în masivul Pietrei Craiului exista multe semne de prisos aplicate". (p. 147)
Marcajele catre stinele Pietrei Craiului, "al caror rost nu-l intelegem deloc" (p.154)

De remediat:
- pag 10. "Vîlcelul Strungii Mari

Nu stim ce drumuri a batut pe munte pînă în 1935 I.I.- Dunăreanu, dar avînd în vedere efectele editoriale ale ieşirii cît se poate de banale în Piatra Craiului, se poate deduce că au fost mai mult decît insignifiante.

Este interesant că, în cazul Pietrei Craiului, M. Haret (vezi descrierea crestei masivului) şi I.I.-Dunăreanu au moduri asemănătoare de a-şi ascunde neştiinţa: "Făcusem în numărul pe martie 1936 al Buletinului Alpin o primă prezentare /.../ stăruind nu asupra fadelor şi derutantelor denumiri topografice sau înşirări de cote şi vîrfuri şi vîrfuri, ci asupra impresiilor pe care superbul masiv le lasă în sufletul drumeţului iremediabil îndrăgostit de această construcţie a Naturii..." (BA, nr. 1/1938)

BPC, p.148, se scrie că "se afla aici o casa forestiera şi o casa de adapost S.K.V."
N. Baticu (adup C. Lehmann) ne-a spus că la începutul celui de-al patrulea deceniu existau la plaiul Foii o casa a Ocolului Silvic şi o alta a jandarmilor (înainte de primul razboi, pichet graniceresc austro-ungar). Unul din aceste adaposturi a fost inchiriat prin 1934-35 S.K.V.-ului, pînă la intrarea în funcţiune a casei de la Curmătura, cînd stafeta a fost preluata de casa Albu, recent construita.

b) Cf. BA, nr.2-3-4/1939, hornul aflat deasupra Pridvorului are 20 de metri şi este vertical, depăşirea lui fiind "uşurată de prizele numeroase". Ulterior (monografia PC), aceasta descriere se inaspreste (prize pu`ine, asigurare iluzorie etc..) ;

"...Se ajunge în Strunga Turnurilor. De aci, în sus, peste aaua Turnurilor, pe deasupra Feţei Înalte /.../ peste Hornurile Albişoarelor (sic) şi prin ţinutul Geminelor, se ajunge la Crucea Caraiman."

Pentru că veni vorba, în respectiva colecţie s-au publicat, în intervalul 1936-47, patru titluri, semnate, cîte două, de E. Iliescu şi de I.I.-Dunăreanu.

Înainte de a prezenta traiectoria turistică propriu-zisă a lui Ion Ionescu-Dunăreanu, cîteva cuvinte despre firea acestuia.

Cel născut în Balta Brăilei, la sfîrşitul lui martie 1905, nu era înalt, dar poseda o remarcabilă vivacitate 5.
Energia îi era insoţita de îndrăzneală, cît şi de o remarcabilă tenacitate. Este de bănuit că puţine ţinte îi rămîneau neatinse 6. O atare insuşire îi provoca uneori şi excese, îndemnîndu-l să valorifice drumuri pentru care nu poseda calităţi reale (cazul descrierilor de trasee pe unde nu călcase).
Dincolo de înfăţişarea să reticentă şi chiar dispreţuitoare, I.I.-Dunăreanu poseda un incontestabil suflet de poet, dublat, indeosebi la maturitate, de un condei sprinţar. A ştiut de asemenea să-şi apropie oamenii (cel puţin pe aceia puţindu-i fi utili).

În ce priveşte relaţia omului cu muntele, I.I.-Dunăreanu a văzut-o astfel:

"Muntele nu trebuie să reprezinte un scop în sine, ci un prilej de desfătare a sufletului, cucerirea lui să nu fie echivalentă cu un simplu exerciţiu fizic, ci cu o veritabilă izbîndă, plină de înţelesuri, a slabelor puteri omeneşti asupra nemărginitelor creste ale munţilor 7 /.../ Aceasta a fost ceea ce m-a îndemnat să pun piciorul pe potecile munţilor şi să nu le părăsesc niciodată. După mine, drumeţia, si mai ales cea de munte, trebuie privită că o stare de spirit, ca o funcţie sufletească. Numai practicînd drumeţia /.../ vom putea ajunge la concluzia că descoperirea unui colţişor tăinuit, contemplarea unei privelişti echivalează din punct de vedere emotiv, cu orice alt prilej deosebit, generator de emoţii."8


ai în 1939 (scrisoare 4 iulie 1939, Plaiul Foii) de altfel, I.I.-Dunăreanu îi aştepta "să stea de vorbă" pe Lehmann şi pe "amicul Tonsch" (coleg de munte al braşoveanului)

I.I.-Dunăreanu menţioneaza ca dată a premierei Canionului Ciorînga Mare "16-18 iulie 1939", dar în realitate e vorba de 16 şi 18 iulie.

După toate aparenţele, fulgerele adresate saşilor se datorează: a) naţionalismului acelor ani, căruia I.I. Dunăreanu îi era fervent adept; b) iritării decurgînd din amintitele pretenţii ale unor saşi (generalizarea nu credem că este binevenită aici); iritarea produsă de faptul că în munca sa nu a fost ajutat deloc de "cunoscătorii «de la oraş»" (a se citi saşii braşoveni). Totul în dorinţa de a-şi îndepărta orice obstacol din calea spre titlul de "părinte al Pietrei Craiului"...

ATENTIE la cap. ADMIR IID Zidurile refugiului de la Grind "prin 1934-35 /.../ au fost reparate şi au adăpostit cabana Radu Negru"

- cabane: la Omul ar fi avut loc patru "încercări" de construcţie a unor cabane, datate: 1888, 1908 ("a durat pînă în 1913"), 1926-27 şi 1937. Inexactă era datată şi apariţia caselor Caraiman (a sinăienilor): 1907), Peştera T.C.R. ("dat în folosinţă /.../ în 1925"), Omul T.C.R. ("construită în anii 1926-27"), Mălăieşti ("refăcută /.../ în 1925-26") sau Vîrful cu Dor ("după 1936-37").
- ocupaţii umane: "Dr. Nicolae Bogdan" (nici chiar apropiatii colaboratori ai lui Mos Nalucă nu îi atribuie această calitate);
- nume de persoane: "Neculai Butmăloiu", "Jilipeanu";
- poteci montane: Valea Jepilor, amenajată în anii 1895-1904;
"«Drumul lui Butmăloi» /.../ trece de-a curmezişul platoului Bucegilor, între Vîrful cu Dor-Piatra Arsă-Cocora-Peştera ";

"Cu nimic nu mă mîndresc mai mult decît cu «descoperirea» Pietrei Craiului (1935-1942) şi cu cărţile publicate pînă azi.../ "Cînd privesc în urmă /.../ ma cuprinde nostalgia. Sint încă fericit că am cunoscut atîţia oameni minunaţi, care mi-au deschis ochii spre atîtea frumuseţi, ce m-au făcut să traiesc atîtea bucurii. / ai tare mi-ar placea s-o iau de la început."

"Bucura Dumbravă a luat parte la intemeierea celor dintii asociaţii de turism amator din România: Societatea Carpatină din Sinaia (1895), Societatea Turistilor Români [...] dovedindu-se [...] şi o activă organizatoare";

Aici şi-au făcut ucenicia Mihai Haret şi Em. Bucuţa" (afirmaţii neconforme cu realitatea); între fondatorii ADMIR nu au figurat Nae Dimitriu, Ion Udrişte-Olt şi Petre Bălăceanu, cum pretinde I.I.-Dunăreanu;
- evenimente alpine: în martie 1936, pe Valea Coştilei au murit patru alpinişti, nu "opt"9.

Ca orice personalitate puternică, I.I.-Dunăreanu nu a avut idoli. Este totuşi de notat că, în prima tinereţe, a nutrit o simpatie amestecată cu invidie pentru Mihai Haret 10

Erorile erau prezente şi în paginile dedicate masivului atît de drag autorului, Piatra Craiului: S.K.V. nu a fost proprietara vreunei case la Plaiul Foii, cu atît mai puţin nu a construit în acel punct, la 1881, primul său adapost. De asemenea, nici casa admiristă de la Grind nu a fost ridicată în "1934-35".11)

"Vîlcelul Marelui «V»", "Vîlcelul Strungii Mari"
Termenul de "Vîlcelul Strungii Mari" fusese folosit anterior de N. Comânescu (Buletinul Alpin, nr.3/1933), ce avea încă în vedere actuala Albişoară a Strungii (botezată de I.I.-Dunăreanu Vîlcelul Marelui V").
De clarificat, întrucît în text 1933 N. Com. scrie de "Albişoara ce intră în Marele «V»", şi nu ştiu cum i-o fi zis în fotografia însoţind articolul.

Înainte de a prezenta traiectoria turistică propriu-zisă a lui Ion Ionescu-Dunăreanu, cîteva cuvinte despre firea acestuia.
Cel născut în Balta Brăilei, la sfîrşitul lui martie 1905, nu era înalt, dar poseda o remarcabilă vivacitate 12.
Energia îi era însoţită de îndrăzneală, cît şi de o remarcabilă tenacitate. Este de bănuit că puţine ţinte îi rămîneau neatinse13. O atare însuşire îi provoca uneori şi excese, îndemnîndu-l să valorifice drumuri pentru care nu poseda calităţi reale (cazul descrierilor de trasee pe unde nu călcase).
Dincolo de înfăţişarea sa reticentă şi chiar dispreţuitoare, I.I.-Dunăreanu poseda un incontestabil suflet de poet, dublat, îndeosebi la maturitate, de un condei sprinţar. În ciuda aceleaisi poze, a ştiut să-şi apropie oamenii care-i puteau fi utili.



RP 11/1988, p. 20:
Abia ieri mi-a căzut în mînă ultimul [...] număr al revistei la care am colaborat şi eu încă de la nr. 1, din ianuarie 1972 şi unde m-am văzut în chip de vedetă...
Cel care, în urmă cu 83 de ani, făcea primii paşi în viaţă pe undeva prin păpurişurile bălţilor Brăilei, iar acum face primii paşi în cel de-al 84-lea an, fiind deci numai cu zece ani mai tînăr decît "moşul Lehmannn"... Vă sînt deosebit de recunoscător că vă mai amintiţi din cîndîn cînd de bătrînul "nenea Iancu Dunăreanu" care şi-a cam încheiat ciclul activitătii după ce a dat literaturii turistice romaneşti nu mai puţin de 20 de titluri de carte...

"Hanul Drumeţilor [...] a constituit ani la rîndul unicul loc de popas în marea singurătate a Bucegilor [...] clădit în 1926."
La Omul: refugiul de piatră: ridicat în 1884; adăpostul sinăienilor, 1906-1913.
Etc. (Bucegi)

I.I.-Dunăreanu menţioneaza ca dată a premierei Canionului Ciorînga Mare "16-18 iulie 1939", dar în realitate e vorba de 16 şi 18 iulie.

În lucrare (BPC) apare şi "muntele Bucura Dumbravă (fost V. Cerbului)", denumire care, deşi apare tipărită pentru prima oară, e posibil să se datoreze altora.

Franz Bausckhe a participat doar la unele ture, în rest lipsind probabil din tabară (obligaţiile de servici?). Au fost prezente în schimb două urmaşe ale Evei, despre care I.I.-Dunăreanu a amintit selectiv. Astfel, în 1939, el scrie (către C. Lehmann, 4 iulie) că se afla la Plaiul Foii, "împreună cu soţia şi încă doi alpinişti foarte buni din Bucureşti". În Buletinul Alpin nr. 2-3-4/1939, exploratori admirişti din Piatra Craiului sînt pomeniţi doar cei trei bărbaţi, prezentare menţinută şi în prima monografie a masivului. La 1958 însă, în grup figurează şi Elena Haberman (omisă probabil anterior datorită originii semite). Nu şi doamna Dunăreanu (se pare că între timp avusese loc un divorţ), despre care I.I.-Dunăreanu pomeneşte, indirect, în registrul cabanei Garofiţa (1985): "mai erau două femei".

Cu o grabă care aminteşte de antedatarea hărţii Pietrei Craiului ADMIR, deşi această carte a apărut în februarie 1944 (cf. Piatra Craiului, 1946), autorul îi va alătura anul 1943.

Între altele, aici:
"Călăuza noastră nu se adresează [...] celor ce cunosc muntele [...] şi cărora indicaţiile noastre nu le pot spune nimic" [...]
Muntele îi învaţă pe turişti că nu sînt "decit nişte nimicuri pierdute printre stînci", obligaţi să se supună la "starea de semiprimitivism" a locurilor [...]
Dacă la urcuş efortul fizic este factor principal, la coborîre acest factor este atenţiunea";

Deşi în Ziarul ªtiinţelor şi al călătoriilor I.I.-Dunăreanu scrie că "am avut prilejul să-i însoţesc pe cei doi naturalişti în cercetările lor" în Staţiunea de Pinus Cembra din Jepi, modul în care descrie în ghidul său de debut Brîul lui Răducu, cît şi mărturia lui Alex. Beldie contestă această pretenţie.

"«Nenea Iancu Dunăreanu» [...] buchiseşte la o scurtă istorie a turismului românesc «în date» (1870-1980)".
I.I.-Dunăreanu, în România Pitorească nr. 8/1988. Trebuie menţionat în legatură cu această afirmaţie că o oferta privind o istorie în date a turismului a fost făcută editurii Sport-Turism de Niculae Baticu, în 1984-85. I-a fost refuzată, pentru că ulterior să lucreze la un proiect similar I.I.-Dunăreanu (care încerca probabil să spargă astfel ceea ce el numea, în particular, "monopolul instituit de o anumită persoană asupra istoriei turism-alpinismului").
Cu acelaşi prilej, I.I.-Dunăreanu informa că lucrează '"şi la un memorial de drumeţie pe ultimii 60 de ani". Nici una din aceste lucrări nu a văzut lumina tiparului, ba mai mult, memoriile par să se fi pierdut (informaţie de la Cornel Stăncescu). Prin urmare, ca şi în cazul lui Emilian Cristea, interviul din Ani de drumeţie constituie singura confesiune autobiografică a "părintelui Pietrei Craiului".
1 "Iubiţi munţii noştri şi admiraţi-i. Ei vă învaţă ce este permanenţa naturii, ce este sublimul ei; ei vă învaţă că sînteţi nimicuri pierdute printre stînci, în faţa proporţiilor lor gigantice; ei va învaţă să luptaţi şi să învingeţi, prin forţele voastre; ei vă oţelesc voinţa şi va îmblînzesc instinctele" (Bucegii şi Piatra Craiului, p.4)
2 Ani de drumeţie, p.121.
3 Se mai pomeneşte în această lucrare şi despre "razboiul ruso-turc din 1848-54" (p.56).
4"În Bucegi", pag. 153, 187 şi 207.
5La 80 de ani, urca de la cabana Garofiţa în aaua Tămăşelului, poate şi mai sus. Tot acum, iertată fie-ne indiscreţia, nu refuza un păhărel-două de rom.
6Pune în practică deziderate ca: o revista de tinuta a ADMIR-ului; promovarea acestei asociaţii între fruntasele turismului românesc; reeditarea călăuzei "Bucegii şi Piatra Craiului"; "descoperirea" turistică a Westwandului etc.
7"Iubiţi munţii noştri şi admiraţi-i. Ei vă învaţă ce este permanenţa naturii, ce este sublimul ei; ei vă învaţă că sînteţi nicuri pierdute printre stînci, în faţa proporţiilor lor gigantice; ei va învaţă să luptaţi şi să învingeţi, prin forţele voastre; ei vă oţelesc voinţa şi va îmblînzesc instinctele" ("Piatra Craiului", p.4)
8"Ani de drumeţie", p.121.
9" În Bucegi", pag. 153, 187 şi 207.
10 Ghidul din 1910 se găsea, "în sacul meu, din prima zi a celor peste 10 ani de cînd urc la munte" ("Bucegii şi Piatra Craiului", p.5). Dintre concepţiile haretine, I.I.-Dunăreanu prelua, de exemplu pe aceea potrivit căreia "săteanul consimte cu greutate să conducă o echipă în munţi, pe lîngă faptul că e lipsit de cele mai elementare noţiuni de geografie descriptivă sau de tehnica alpină" ("Bucegii şi Piatra Craiului", p.4).
11 Se mai pomeneşte în această lucrare şi despre "razboiul ruso-turc din 1848-54" (p.56).
12 La 80 de ani, urca de la cabana Garofiţa în aaua Tămăşelului, poate şi mai sus. Tot acum, iertată fie-ne indiscreţia, nu refuza un păhărel-două de rom.
13 Pune în practică deziderate ca: o revista de ţinută a "ADMIR-ului; promovarea acestei asociaţii între fruntaşele turismului românesc; reeditarea călăuzei Bucegii şi Piatra Craiului; "descoperirea" turistică a Westwandului etc.



Note cap. Cristea

Este încă neclar cînd pătrunde E. Cristea pentru intîia oară în abrupt. El însuşi oscilează în privinţa fericitului eveniment:


"După 27 de ani de alpinism..." Sportul Popular, (deci, 1932);
" - De cind faci alpinism, nea Cristea?
- De treizeci." Idem, (deci, 1935).


În pomenita lucrare este trecut sub tăcere şi numele lui Walter Kargel (care în "Trasee Alpine în Carpaţi" acceptase modificările făcute de recenzentul său, E. Cristea). Am fi tentaţi să identificăm aici vreun efect al politicii oficiale din acea vreme, numai că în aceeaşi lucrare este pomenită, şi încă laudativ, "talentată alpinistă Rose Beer, frezor la uzinele 6 martie din Zărneşti, prima femeie din ţară care a care a reuşit un traseu în premieră" ("Trandafirul negru"). .

Şi acest prozelitism de masă este ignorat de tipăriturile vremii, iar Corpul Vînătorilor de Munte va solicita, în 1941, alţi instructori pentru militarii săi.

N. Baticu (Amintirile unui alpinist, p. ) povesteşte că suind spre surplombe în 1946, a dat într-un loc de o legătura mare de pitoane-ţeavă. La mirarea-i privind provenienţa acelor materiale, E. Cristea a tăcut.

Prea tîrziu pentru alpiniştii "noului val", care într-un moment nu tocmai de modestie îşi consideraseră unui tovaraşi de club drept "terminaţi".

Dar:
– La insistenţele unor membri, Comitetul C.A.R. acordase un termen de un an echipei I. Şincan, V, Georgescu şi T. Rossignon pentru a reface pretinsa lor premieră din Peretele Văii Albe. Înainte de încheierea acestui interval, la 6-7 octombrie 1940, traseul a fost urcat de Ion Coman şi Oskar Schobesch

Un traseu poate dificil, dar nu "temerar", atribut ce poate fi acordat unei persoane. În schimb, tot în Ani de drumeţie, E. Cristea îl consideră pe Dan Popescu alpinist redutabil

Cum în această perioadă E. Cristea vesteşte victoriile sale inclusiv pe calea undelor (v. Ani de drumeţie, p.246), este de presupus ca materiale asemeni celui de mai sus au fost prezentate şi la radio.

Tendinţa exagerărilor privind performanţele proprii o reîntîlnim, în deceniul opt, legată între altele de parcurgerea Crestei Făgăraşului iarna, "bîntuită frecvent de viscole, un masiv cu feţe înclinate peste care alunecau cu trombe pustietoare zeci de avalanşe".


Pînă şi "turta" Himalaya a fost trasă pe "spuza" maestrului. Autor, doctorul Ovidiu Bojor, iniţiatorul primei expediţii româneşti în cei mai înalţi munţi ai lumii. Cel clamînd că "nu mi-a fost teamă de adevăr (şi) nu-l voi ocoli nici acum", ţinea să menţioneze că pentru deprinderile sale de căţărător "rămîn recunoscător regretatului Emilian Cristea, a cărui memorie o voi păstra întotdeauna vie. Primele lecţii de alpinism le-am luat în perioada studenţiei, în anii 1941-1944, în atelierul de vulcanizare al lui «Milică» de pe strada Tudor Arghezi (corect, N. Filipescu, sub comunişti Snagov)".În 1941-44, E. Cristea nu avea atelierul de vulcanizare şi nici nu se afla în Bucureşti. Oricum, cunoştinţele de alpinims deprinse de O. Bojor printre anvelope nu par să-i fi fost de mare ajutor; el va urma şi "Prima şcoală de alpinism postbelică de prin anii 45-50"

susţinea că depăşirea Surplombei Mari-Gălbenele fusese realizată de alpinişti neşcoliţi, trecînd sub tăcere influenţa lui Const. Conteş (prezent la Valbruna) asupra lui Toma Boerescu.

La 14 decembrie 1969, E. Cristea vorbeşte în Sportul despre cele două decenii ale secţiei de alpinism C.C.A. Secţia se mutase între timp la Braşov, într-un club numit finalmente "Armata"

"Cristea nu excela în căţărătura liberă. Prin urmare, în locurile dificile, dacă-i lipseau fisurile pentru pitoane, nu putea avansa." (N. Baticu)

Paradoxal, în vara aceluiaşi an (1 iulie, cf. Trasee alpine în Carpaţi), echipa Cristea poate stabili în zonă traseul Eftimie Croitoru, de dificultate 5B

Apoi, după plecarea din ţară a Heddei Cristea, operaţiunea va fi mers prin inerţie, prin efortul unor oameni ca dr. Victor Popa , Gh. Pînzaru , Şt. Negrea şi alţii

Momentul este redat astfel de către D. Solojan (O op.cit., p.48) "În pragul deceniului cinci, inţelegînd că alpinismul este adevărată sa chemare, va deveni primul antrenor de alpinism din ţară [...] renunţînd la atelierul ce ii aducea de trei ori mai mulţi bani decit salariul de «antrenor de sport, alpinism»"
trece sub tăcere aici faptul ca independenţa micilor meşteşugari era în acel moment pe cale de dispariţie, în plus atelierul lui E. Cristea aflîndu-se pe locurile unde la scurtă vreme s-a ridicat actuala clădire a Facultăţii de Farmacie

Unde aceste rapoarte au lipsit, s-a mulţumit, de pildă, cu cele puse la dispoziţie de "neobositul alpinist Garner Valentin" (cazul Surplombelor din Padina Închisă, Piatra Craiului, 1984).

Ori zisele "abia acum văd ce înseamnă căţărătura", în Traseul celor Trei Surplombe (N. Baticu, Amintirile unui alpinist, pag. ); – nu există în carte, ci probabil în înregistrarea fonică.

În partea superioară a Urzicii, există (exceptînd punctul aflat imediat deasupra Brîului Mare, care se ocoleşte) un singur loc unde folosirea corzii este imperios necesară. Săritoarea (aflată nu mult sub Brîul de Sus) nu este deloc uşoară, de unde presupunerea că liderii de colective o evitau, ieşind ceva mai jos pe ceea ce s-ar putea numi varianta Ţiţeica (indicată şi în descrierea văii din Buletinul Alpin, 1933).

La sfîrşitul ascensiunii, a zîmbit aparatului fotografic un grup mai mult decît încîntat de performanţa obţinută. Soarele zilei de vară era încă sus, dar nori negri vor umbri peste ani această concordie...

Despre desfăşurarea acestei (pen)ultime campanii a lui E. Cristea în Fisura Albastră vorbeşte Tudor Vornicu în schiţa "Oamenii au învins muntele!" ("Sportul Popular", 21 august 1952). Nu lipsesc nici de aici natura dezlănţuită şi statisticile "tehnice" ("pentru cîştigarea de teren au fost făcute 15 escalade; Emil Cristea a petrecut în fisură 847 de ore, dormind pe perete 23 de nopţi"; au fost folosite 1400 kg. materiale, 300 de pitoane, 300 metri de coardă).




Note cap. ADMIR


OSR - Organizaţia Sportului Românesc – (la secţia de turism funcţiona şi dr. V. Steopoe).


"Zeci de nopţi cînd urcam singur cu 20-30 000 lei pentru plata lucrătorilor. Tovarăş: un revolver." (Buletinul Hai la Drum, sept. 1939)
Pe aceeaşi reprezentare, alături de numele unui desenator ("N. Popescu"), se preciza: "întocmit: I. Ionescu-Dunăreanu" Nu ştim dacă acest anunţ (într-o vreme cînd I. Udrişte-Olt vorbea, după cum am arătat, despre "harta mea") a a dus la prima excludere din ADMIR a lui I.I. Dunăreanu (incident asupra căruia vom reveni).
Sau: "întocmită de mine şi editată de ADMIR" (op. cit.).
Eforturile lui Udrişte-Olt la apariţia acestei hărţi nu sînt de neglijat: "Îţi trimit un exemplar de probă şi te rog comunică-mi urgent cîte crezi că poţi vinde în Braşov [...] Nu ţi-am trimis un exemplar din hartă pentru studiu, întrucît am examinat eu pe cel cercetat împreună şi l-am găsit bun [...] Să nu fie confuzie cu roşu orizontal. Crucile alea şi izvorul nu le-am putut marca, deoarece cînd am venit eu în Bucureşti plăcile erau făcute." (scrisoare către C. Lehman, nedatată). Au existat, de asemenea, "sacrificiile băneşti făcute de ADMIR" (recte I.Udrişte Olt, şi mai puţin I.I.Dunăreanu) pentru realizarea hărţii (v. Buletin Informativ, secţia ADMIR Bucureşti, nr. 1).

În acest domeniu, este de remarcat o neasteptată similitudine. Udrişte-Olt nu era inginer, dar nu-i displacea cînd, din greşeală sau ba, i se spunea astfel. Asemănător avea I.I.-Dunăreanu calitatea de "profesor"... (vezi capitolul dedicat acestuia).

Cum a ajuns Udrişte-Olt şef de serviciu la Uzinele Comunale Bucureşti, nu importă
N. Baticu susţinea că Udrişte-Olt avea doar 5 clase (departe de a fi, deci, inginer, cum pretindeau unii), dar a promovat pînă în postul de şef al Taxării Apă din U.C.B. graţie relaţiilor influente ale soţiei.
Am această informatie de la N. Baticu, care ne-a vorbit şi despre un grup de membri Acelaşi N. Baticu ne-a spus că membri ai "Metropolei", ajunşi cu un autobuz a asociaţiei la Piteşti, au fost prezentaţi localnicilor drept admirişti.
"Există în Bucegi două văi a căror confluenţă cu Valea Cerbului (in poiana cu acelaşi nume) este distinctă chiar pentru acei care nu se obosesc s-o «vizioneze» decît de la distanţă: Gura Mălinului şi Valea Verde [...]" (Pe marginea alpinismului). Pasajul, în întregul său, este fără îndoială de efect), dar în realitate văile în chestiune confluează la ieşirea din abrupt, îndreptîndu-se apoi împreună către Valea Cerbului.
I.I.-Dunăreanu scrie în BPC de "marele prag pe care îl face valea înainte de a se uni cu Valea Cerbului".

Odată amiciţia sfărîmată, fiecare din foştii prieteni nu a mai pomenit decît de propriile eforturi pentru ridicarea casei Babele (vezi Buletinul Hai la drum, op.cit, şi Buletinul Alpin, nr. 2-3-4/1939).




Note cap I.I. Dunăreanu



În ce priveşte relaţia omului cu muntele, I.I.-Dunăreanu a văzut-o astfel:

"Muntele nu trebuie să reprezinte un scop în sine, ci un prilej de desfătare a sufletului, cucerirea lui să nu fie echivalentă cu un simplu exerciţiu fizic, ci cu o veritabilă izbîndă, plină de înţelesuri, a slabelor puteri omeneşti asupra nemărginitelor creste ale munţilor 1 [...] Aceasta a fost ceea ce m-a îndemnat să pun piciorul pe potecile munţilor şi să nu le părăsesc niciodată. După mine, drumeţia, si mai ales cea de munte, trebuie privită că o stare de spirit, ca o funcţie sufletească. Numai practicînd drumeţia [...] vom putea ajunge la concluzia că descoperirea unui colţişor tăinuit, contemplarea unei privelişti echivalează din punct de vedere emotiv, cu orice alt prilej deosebit, generator de emoţii."2

Nici admiriştii nu publică vreun necrolog M. Haret în 1941, semn ca între opiniile lui Udrişte-Olt din 1935-36 e de reţinut cea adresată lui C. Lehmann.


"M. Haret ortografiaza: «chaotică» şi «canyon»." (p.170)

I.I.-Dunăreanu folosea şi el curent în deceniile patru şi cinci franţuzisme, de genul "vertige", "în raccourci", "skyeuri", "faţa escarpată a V. Babei".

- "Ortografiere greşită a numelui lui Nestor Urechia"(p.69)

"Drumul Nestor Ureche, incepe din fundul V. Cerbului, urcă pe Dihamul şi coboară la Pichetul Roşu" (op.cit, p.58)


Aflam astfel că un grup de turişti reintilnînd la Plaiul Foii pe cel care le "redescoperise frumuseţile masivului" (ATENÞIE! DACĂ EXISTA REALMENTE ÎN AdD FORMA ASTA, ESTE CLARĂ INSPIRAREA PLĂCII DIN UMERI!) Piatra Craiului, i-ar fi făcut nu doar o demonstraţie verbală de simpatie, dar au purces chiar la desfacerea unei sticle de şampanie

Eroril istorice sînt prezente şi în paginile dedicate masivului atît de drag autorului, Piatra Craiului: S.K.V. nu a fost proprietara vreunei case la Plaiul Foii, cu atît mai puţin nu a construit în acel punct, la 1881, primul său adapost. De asemenea, nici casa admiristă de la Grind nu a fost ridicată în "1934-35".3)

Drumul lui Deubel: "Este vorba, după cum bine se ştie, despre traseul turistic montan care urcă de la Buşteni (sau de la Gura Dihamului) - prin poiana Pichetul Rosu şi Prepeleag, spre Omul, pe creasta principala a Bucşoiului şi pe «Faţa» acestuia, dinspre sud."4>

- "Nu ni se mai spune nimic despre drumul de intoarcere (1915, din Podul Dimbovitei, n.n.) la Sinaia - "din lipsa de spatiu" afirma M. Haret." (p.189)

I.I.-Dunareanu a considerat aceasta escalada ca "imprudenta de neiertat" ("Cartea drumetiei"). Despre ea vorbeste si N. Baticu (op. cit.). Nu s-a spus insa ca Dan Popescu, care a trebuit sa-l insoteasca pe I.I.-Dunareanu la coborire, si-a manifestat nu tocmai academic nemultumirea de a fi ratat tura prin Hornul Ascuns;de aici, drumul "incheiat lamentabil si cu reclamatii la adresa leaderilor" (Buletinul Alpin, nr.3/1937 SIGUR ?)
Legat de aceasta tura, emotiile novicelui par sa fi fost foarte mari, generind si multa neatentie la zona strabatuta: va considera de acum Hornul Central drept "spalatura", iar Hornul Strungii Mari demn sa figureze intre ascensiunile de ordin tehnic superior" ("Bucegi", 1948).

Valeriu Puscariu lucra si el în 1978 la o Istorie a Turismului în Romania. Vezi "Romania Pitoreasca".nr.12/1976.

Perlele lui Ion Savescu nu au ramas fara egal; vezi Ion Preda, "Romania Pitoreasca", articolele...

"fieful propriu ". Frazzei.

în BPC face mentiunea sursei, nu prea insa în ZSC. Cere apoi mentionarea sursei lor, în BA, dar în Retezat...

Se poate aduce în cazul acestor erori scuza decurgind din virsta inaintata a protagonistului... Uitarea datorata trecerii anilor afecteaza mai putin amintirile legate de tinerete. Oricum ar fi insa, nu ne obliga nimeni sa asternem pe hirtie date contrarii realitatii.

"Acela care nii va pune la dispozitie..." este initial la BPC p.133, apoi în 44 la pag.17, în 58 la p. 18.

în 1986, stiind de drumul nghelide doar din auzite, il apreciaza ca "deosebit de dificil, recomandabil numai alpinistilor" (p.51)
IID schimba dupa 1936 denumirea indicata de M. Haret, dupa ce în prealabil apreciase"poteca f. buna si larga, lucrata de Fabrica de Hirtie Schiel" (p.78) La cameleonism IID: în 1936, scrie despre Cabana Malaiesti ca este "ingrijita si aprovizionata de un paznic roman civilizt si harnic, un model de gazduire" (p.83).
Schimba apoi placa, vorbind de "Umilul refugiu" de la Omul, de "circiuma Malaiesti" (cu un termen preluat de la MH) Aceeasi simpatie conjuncturala a dus la aprecierea în 1975 a TCR drept "cea mai puternic as. de t. din t.n."

"Cu nimic nu ma mindresc maimult decit cu "descoperirea" Pietrei Craiului (1935-1942) si cu cartile publicate pina azi" (Add, p.119)
Deci pina în 42 a descoperit... Pe urma trecu probabil în Retezat.

Schimb de amabilitati intre IID si EC. în 84, acesta lua de bun VsCalinet al li Nea Iancu sinu al lui Coman; în 86, IID scria despre Cetatea Sindrileriei...

La expozitia de la Inst. de Arhitectura, ghidul 1936 era insotit de o banderola cu mentiunea "editie semicentenara". De aici se poate crede ca aceasta carte nu este exclusa dintre cele provocindu-i autorului, în 1976 ("Ani de dumetie", p.119), deosebita mindrie.
în "O excusie în munti, acum 36 de aniv", M.Haret gasea ca adaposturile amenajate în deceniile trei si patru "maresc pretentiile vizitatorilor pina la absurd /.../ Nimic...
IID raspunde la p.189. Vezi insa si V. Petrusca despre intilnirea în Saua Tamaselului.

Mihai Gold, p. 238: "Cine doreste sa cunoasca Piatra Crai în amanunte /.../ va putea consulta cu folos urmatoarele doua lucrari interesante: (") Touren-Weiser fur Ausfluge în die Umgebungen von Kronstadt (") care se vinde la librariile din Brasov, si (") Siebenburgen (") de Bielz-Sigerus care se cumpara de la Sibiu.

în 1948, nu stia prea bine ca adapostul Malaiesti fusese reconstruit si inca în alt loc; fixa aparitia la 1935 si cota la 1580 m.

Probabil printr-o interpretare mecanica a stipulatiilor Nomenclatorului FRTA ("Vai si creste), acestui traseu i s-a atribuit gradul II B. Ori, cu exceptia hornului de la Pridvor, drumul nu are mai mult de 1B (similar si portiunea de vilcel omisa de I.I. Dunareanu).

"Bucegi":
- daca în 1936 vazuse Hornul Central pe jumatate în Briul cu Jnepeni, acum ii apare "spalatura".
- Valea Hornului "debuseaza în str. Hornului". în 76 SE VA LUA DE HARET PENTRU PRIPEALA SCRISULUI ACESTUIA.
- a fost în 1936 sub Coltul Malinului, dar în 48 vede Hornul Strungii Mari tot intre ascensiunile de ordin tehnic superior".

Inca din 1937 I.I. Dunareanu gasise "puncte interesante sub Timbal" [scris. 1 iul. 1937]

Manof spune ca nu-ti dadea voie în abrupt paznicul de vinatoare decit de erai legitimat la SKV.

Scrisoare 14 martie-6 aprilie 1937, cu antet Ministerul Justitiei.
La inceputul lui 40 (vesteste aparitia în aprilie a unui nou Buletin), antet Ministerul Justitiei.
La 31 12 1941: "Pe mine ma gasesti în fiecare zi dimineata si dupa masa la Ministerul Justitei - Centrala /.../ seful Contabilitatii.

1 iulie 1937: "Acele puncte interesante e care spuneam ca le-am gasit atit în PADINA INCHISA, cit şi SUB TIMBAL şi în PLAIUL LUI IVAN".

Marcaje ADMIR ante-1937:
Pina la iesirea Binf, existau 5 marcaje admiriste.


"...Pe Westwand. am ramas f. multumit de modul cum este aşezat cablul. Ai facut o lucrare minunata pentru care ti se cuvine toata lauda si multumirea.
Am lasat la Bomches 200 de lei pentru Dta si-ti voi mai trimite inca 300, insa vreau sa stiu cit ai platit acolo caci, dupa cite am aflat, nu ti-au ajuns banii.
Te rog sa-mi trimiti un cont amanuntit caci nu vreau sa dai nici un leu din punga dumitale.
în privinta marcajului pe partea de sud a P. Craiului, n-am primit nici o propunere de la hertz si chiar daca mi-ar cere autorizatie, lui nu-i dau pentru ca nu s-a purtat bine cu noi si nu intelg sa mai am relatiuni cu el.
Am vorbit în comitetul Asoc.ADMIR ca toate marcajele sa le faci dumneata /.../ Sa-mi comunici imediat citi bani sa-ti trimit ca sa incepi cit mai curind lucrul.
qAs vrea ca în toamna asta, daca timpul se mentine vbun, sa se faca marcajul de la casa ADMIR pe la Cerdacul Stanciului. în tot cazul te rog sa-mi trimiti un plan si sa-mi spui care arcaj vrei sa-l incepi acum." (29 oct. 1934, I.U.-Olt)

"Iscusitul vinator si ghid al nostru din Plaiul Foii, Iosif Albu." (p.26)
"Concursul pretios al lui Iosif Albu /.../ dupa ale carui indrumari prietenesti am pus piciorul în abruptul apusean" (p.122)

BInf, nr.1/1937:
"Asociatia ADMIR capata din ce în ce mai mult aspectul tentacular al marilor organizatii bazate pe munca dezinteresata, pe dragoste de ideal si o masa din ce în ce mai numeroasa si mai constienta de turisti/.../
Deocamdata -modesi cum stim noi sa incepem actiunile noastre- ii dam prezentul B.I. (sic) /.../ Sintem modesti (pentru ca modesta este si starea actuala a turismului romanesc de munte) dar sintem perseverenti. Si speram ca primul numar al anului viitor sa nu ne mai afle în aceasta haina în care ne infatisam azi. Pina atunci o spunem limpede si raspicat, ca sa ne auda nu numai membrii nostri care sint poatrunsi pina la unul de cele ce vom spune, dar si cei care ne iubesc si ne incurajeaza si chiar cei ce ne privesc cu neincredere: scopul nostru a fost este si va fi romanizarea turismului nostru prin patrunderea cit mai adinc în toate masivele muntoase a spiritului de abnegatie si modestie curat romanesc insuflat de ADMIR si disciplinarea maselor de turisti prin raspindirea principiilor de natura sulfeteasca dar si tehnica - prin care o masa de turisti inceteazaa de a fibarbara si devine o mina d adevarati iubitori ai muntilor si propagatoiri ai unui suflu nou în turismul romanesc."

Dintru inceput este necesara insa precizarea ca legat de modul de prezentare al istoriei turism-alpinismului, I.I. Dunareanu si semnatarul acestor rinduri au optici diferite.

În singura intrevedere pe care am avut-o (august 1985, cabana "Garofita Pietrei Craiului"), I.I. Dunareanu ne-a indemnat, pe inimitabilu-i ton, ca în ce priveste dispute asemeni C.A.R.-ADMIR, fiind vorba de "lucruri vechi, trecute", nu trebui sa "dezgropam mortii".

În vreme ce subiectul acestui capitol se afla spiritual alaturi de cogenerii sai, în marea majoritate adepti ai dictonului "cele rele sa se adune, cele rele sa se spele", noi plecam de la ideea prezentarii integrale, bineinteles sustinuta de documente, a trecutului. Aceasta pentru ca doarcunoscind integral trecutul, cu luminile (reale !), dar si umbrele lui, putm contribui la asanarea climatului moral ce caracterizeaza turismul montan romanesc.

În BPC, p.17, se considera ca accidentul lui Rafaels-ar fi evitat, daca cel de sus s-ar fi legat de mijloc, oprindu-i astfel caderea.

Visa si o viitoare editie (p.59).

"Drumul granicerilor din Strunga, Stinca lui Gelepeanu, din Costila, Sapca lui Gelepeanu, dintre V. Laptici si V. Traznetului si Hornul lui Gelepeanu din Valea Alba (!), aducind pururi aminte de cel care a fost vestitul "drumet" Nicolae Gelepeanu sau Jilipeanu, din Busteni /.../
Valea si Saritoarea lui Zangur, din Valea Seaca a Caraimanului...
în afara de aceste denumiri mai vechi, mai sint si altele, date în cinstea unor deschizatori de drumuri în turismul modern din Romania: /.../ drumul lui Butmaloi, drumul lui F... Deubel, drumul lui Nestor Urechia (l editia 1973 apar si Take Ionescu, Mihai Haret, de Martonne si Bucura D.) (Pandrea, "Hoinar prin Bucegi")

Adăpostului montan i s-a dat numele de "Casa Omul - Mihai Haret". Oare de ce nu s-o mai fi numit si astazi asa ?
... Intrebarii mele n-a putut sa-i raspunda gazda. Nici eu n-as putea sa raspund. As putea numai sa-mi exprim si acum regretul ca nu se pastreaza - ca în atitea domenii - si în turism vechile denumiri cu rezonante nostalgice pentru batrinii "montaniarzi" si care, printre cei tineri, ar stirni interes si respect pentru inaintasi.

(Muzeul turismului) Poate ca asa, daca vor fi adunate urmele din trecut intr-un singur loc, vor cxcunoaste si tinerii mai bine stradaniile inceputurilor noastre. (V.A. Marinescu, "Oameni, locuri, intimplari", p.131-132)


4) Se pare ca I.I.-Dunareanu a suferit o condamnare cu inchisoarea la inceputul deceniului sase. Motivele nu importa (N. Baticu si Ana Iliescu ne-au oferit cite un motiv diferit). Citatul de mai sus intareste aceasta banuiala.

La harta 35 si urm.: BPC, p.141: Turismul nostru alpin sufera d emarea lipsa a hartilor cari sa conduca, dar si sa instruiasca, sa ajute dar si sa aoblige. Dintre toate regiunile Carpatilor, numi Bucegii si muntii Brasovului au fost pin azi trecuti pe harti de interes turistic, în care elementele cartografice nu fac totusi suficient loc celor cu caracter specific turistic, iarclaritatea de expunere suferea dintr-o excesiva aplicare a coloraturii. Principiile primei harti a Pietrei Craiului sin indreptate tocmai în sensul remedierii lipsurilor de mai sus..."

Abruptul nodic al Buscoiului: "tinut foarte bogat în incercari" (BPC, p.115) La agramatism IID

Vezi de asemenea "Bucegi", 1948, p.39, "Cartea drumetiei", p. ??, "Ani de drumetie", pag. 119, "In memoriam Emilian Cristea", "Muntii Iezer", 1984, si, prin interpusi ("Nea Iancu Dunăreanu /.../ buchiseste /.../ la un Memorial de drumetie pe ultimii 60 de ani"), în "Romania Pitoreasca", august 1988.

în 1936 (p.138): O serie de viroage care cad din peretele vestic al Pietrei Craiului Mari (creasta nordica), transformindu- se în riuri de grohotis si pina în prezent nenumite."


Se pare ca I.I.-Dunareanu a suferit o condamnare cu inchisoarea la inceputul deceniului sase. Motivele nu importa (N. Baticu si Ana Iliescu ne-au oferit cite un motiv diferit). Citatul de mai sus intareste aceasta banuiala.

în 36 IID era destul de pus pe critica:
"Consideram ca în masivul Pietrei Craiului exista multe semne de prisos aplicate". (p. 147)
Marcajele catre stinele Pietrei Craiului, "al caror rost nu-l intelegem deloc" (p.154)

De remediat:
- pag 10. "Vîlcelul Strungii Mari

Nu stim ce drumuri a batut pe munte pînă în 1935 I.I.- Dunăreanu, dar avînd în vedere efectele editoriale ale ieşirii cît se poate de banale în Piatra Craiului, se poate deduce că au fost mai mult decît insignifiante.

Este interesant că, în cazul Pietrei Craiului, M. Haret (vezi descrierea crestei masivului) şi I.I.-Dunăreanu au moduri asemănătoare de a-şi ascunde neştiinţa: "Făcusem în numărul pe martie 1936 al Buletinului Alpin o primă prezentare /.../ stăruind nu asupra fadelor şi derutantelor denumiri topografice sau înşirări de cote şi vîrfuri şi vîrfuri, ci asupra impresiilor pe care superbul masiv le lasă în sufletul drumeţului iremediabil îndrăgostit de această construcţie a Naturii..." (BA, nr. 1/1938)

BPC, p.148, se scrie că "se afla aici o casa forestiera şi o casa de adapost S.K.V."
N. Baticu (adup C. Lehmann) ne-a spus că la începutul celui de-al patrulea deceniu existau la plaiul Foii o casa a Ocolului Silvic şi o alta a jandarmilor (înainte de primul razboi, pichet graniceresc austro-ungar). Unul din aceste adaposturi a fost inchiriat prin 1934-35 S.K.V.-ului, pînă la intrarea în funcţiune a casei de la Curmătura, cînd stafeta a fost preluata de casa Albu, recent construita.

b) Cf. BA, nr.2-3-4/1939, hornul aflat deasupra Pridvorului are 20 de metri şi este vertical, depăşirea lui fiind "uşurată de prizele numeroase". Ulterior (monografia PC), aceasta descriere se inaspreste (prize pu`ine, asigurare iluzorie etc..) ;

"...Se ajunge în Strunga Turnurilor. De aci, în sus, peste aaua Turnurilor, pe deasupra Feţei Înalte /.../ peste Hornurile Albişoarelor (sic) şi prin ţinutul Geminelor, se ajunge la Crucea Caraiman."

Pentru că veni vorba, în respectiva colecţie s-au publicat, în intervalul 1936-47, patru titluri, semnate, cîte două, de E. Iliescu şi de I.I.-Dunăreanu.

Înainte de a prezenta traiectoria turistică propriu-zisă a lui Ion Ionescu-Dunăreanu, cîteva cuvinte despre firea acestuia.

Cel născut în Balta Brăilei, la sfîrşitul lui martie 1905, nu era înalt, dar poseda o remarcabilă vivacitate 5.
Energia îi era insoţita de îndrăzneală, cît şi de o remarcabilă tenacitate. Este de bănuit că puţine ţinte îi rămîneau neatinse 6. O atare insuşire îi provoca uneori şi excese, îndemnîndu-l să valorifice drumuri pentru care nu poseda calităţi reale (cazul descrierilor de trasee pe unde nu călcase).
Dincolo de înfăţişarea să reticentă şi chiar dispreţuitoare, I.I.-Dunăreanu poseda un incontestabil suflet de poet, dublat, indeosebi la maturitate, de un condei sprinţar. A ştiut de asemenea să-şi apropie oamenii (cel puţin pe aceia puţindu-i fi utili).

În ce priveşte relaţia omului cu muntele, I.I.-Dunăreanu a văzut-o astfel:

"Muntele nu trebuie să reprezinte un scop în sine, ci un prilej de desfătare a sufletului, cucerirea lui să nu fie echivalentă cu un simplu exerciţiu fizic, ci cu o veritabilă izbîndă, plină de înţelesuri, a slabelor puteri omeneşti asupra nemărginitelor creste ale munţilor 7 /.../ Aceasta a fost ceea ce m-a îndemnat să pun piciorul pe potecile munţilor şi să nu le părăsesc niciodată. După mine, drumeţia, si mai ales cea de munte, trebuie privită că o stare de spirit, ca o funcţie sufletească. Numai practicînd drumeţia /.../ vom putea ajunge la concluzia că descoperirea unui colţişor tăinuit, contemplarea unei privelişti echivalează din punct de vedere emotiv, cu orice alt prilej deosebit, generator de emoţii."8


ai în 1939 (scrisoare 4 iulie 1939, Plaiul Foii) de altfel, I.I.-Dunăreanu îi aştepta "să stea de vorbă" pe Lehmann şi pe "amicul Tonsch" (coleg de munte al braşoveanului)

I.I.-Dunăreanu menţioneaza ca dată a premierei Canionului Ciorînga Mare "16-18 iulie 1939", dar în realitate e vorba de 16 şi 18 iulie.

După toate aparenţele, fulgerele adresate saşilor se datorează: a) naţionalismului acelor ani, căruia I.I. Dunăreanu îi era fervent adept; b) iritării decurgînd din amintitele pretenţii ale unor saşi (generalizarea nu credem că este binevenită aici); iritarea produsă de faptul că în munca sa nu a fost ajutat deloc de "cunoscătorii «de la oraş»" (a se citi saşii braşoveni). Totul în dorinţa de a-şi îndepărta orice obstacol din calea spre titlul de "părinte al Pietrei Craiului"...

ATENTIE la cap. ADMIR IID Zidurile refugiului de la Grind "prin 1934-35 /.../ au fost reparate şi au adăpostit cabana Radu Negru"

- cabane: la Omul ar fi avut loc patru "încercări" de construcţie a unor cabane, datate: 1888, 1908 ("a durat pînă în 1913"), 1926-27 şi 1937. Inexactă era datată şi apariţia caselor Caraiman (a sinăienilor): 1907), Peştera T.C.R. ("dat în folosinţă /.../ în 1925"), Omul T.C.R. ("construită în anii 1926-27"), Mălăieşti ("refăcută /.../ în 1925-26") sau Vîrful cu Dor ("după 1936-37").
- ocupaţii umane: "Dr. Nicolae Bogdan" (nici chiar apropiatii colaboratori ai lui Mos Nalucă nu îi atribuie această calitate);
- nume de persoane: "Neculai Butmăloiu", "Jilipeanu";
- poteci montane: Valea Jepilor, amenajată în anii 1895-1904;
"«Drumul lui Butmăloi» /.../ trece de-a curmezişul platoului Bucegilor, între Vîrful cu Dor-Piatra Arsă-Cocora-Peştera ";

"Cu nimic nu mă mîndresc mai mult decît cu «descoperirea» Pietrei Craiului (1935-1942) şi cu cărţile publicate pînă azi.../ "Cînd privesc în urmă /.../ ma cuprinde nostalgia. Sint încă fericit că am cunoscut atîţia oameni minunaţi, care mi-au deschis ochii spre atîtea frumuseţi, ce m-au făcut să traiesc atîtea bucurii. / ai tare mi-ar placea s-o iau de la început."

"Bucura Dumbravă a luat parte la intemeierea celor dintii asociaţii de turism amator din România: Societatea Carpatină din Sinaia (1895), Societatea Turistilor Români [...] dovedindu-se [...] şi o activă organizatoare";

Aici şi-au făcut ucenicia Mihai Haret şi Em. Bucuţa" (afirmaţii neconforme cu realitatea); între fondatorii ADMIR nu au figurat Nae Dimitriu, Ion Udrişte-Olt şi Petre Bălăceanu, cum pretinde I.I.-Dunăreanu;
- evenimente alpine: în martie 1936, pe Valea Coştilei au murit patru alpinişti, nu "opt"9.

Ca orice personalitate puternică, I.I.-Dunăreanu nu a avut idoli. Este totuşi de notat că, în prima tinereţe, a nutrit o simpatie amestecată cu invidie pentru Mihai Haret 10

Erorile erau prezente şi în paginile dedicate masivului atît de drag autorului, Piatra Craiului: S.K.V. nu a fost proprietara vreunei case la Plaiul Foii, cu atît mai puţin nu a construit în acel punct, la 1881, primul său adapost. De asemenea, nici casa admiristă de la Grind nu a fost ridicată în "1934-35".11)

"Vîlcelul Marelui «V»", "Vîlcelul Strungii Mari"
Termenul de "Vîlcelul Strungii Mari" fusese folosit anterior de N. Comânescu (Buletinul Alpin, nr.3/1933), ce avea încă în vedere actuala Albişoară a Strungii (botezată de I.I.-Dunăreanu Vîlcelul Marelui V").
De clarificat, întrucît în text 1933 N. Com. scrie de "Albişoara ce intră în Marele «V»", şi nu ştiu cum i-o fi zis în fotografia însoţind articolul.

Înainte de a prezenta traiectoria turistică propriu-zisă a lui Ion Ionescu-Dunăreanu, cîteva cuvinte despre firea acestuia.
Cel născut în Balta Brăilei, la sfîrşitul lui martie 1905, nu era înalt, dar poseda o remarcabilă vivacitate 12.
Energia îi era însoţită de îndrăzneală, cît şi de o remarcabilă tenacitate. Este de bănuit că puţine ţinte îi rămîneau neatinse13. O atare însuşire îi provoca uneori şi excese, îndemnîndu-l să valorifice drumuri pentru care nu poseda calităţi reale (cazul descrierilor de trasee pe unde nu călcase).
Dincolo de înfăţişarea sa reticentă şi chiar dispreţuitoare, I.I.-Dunăreanu poseda un incontestabil suflet de poet, dublat, îndeosebi la maturitate, de un condei sprinţar. În ciuda aceleaisi poze, a ştiut să-şi apropie oamenii care-i puteau fi utili.



RP 11/1988, p. 20:
Abia ieri mi-a căzut în mînă ultimul [...] număr al revistei la care am colaborat şi eu încă de la nr. 1, din ianuarie 1972 şi unde m-am văzut în chip de vedetă...
Cel care, în urmă cu 83 de ani, făcea primii paşi în viaţă pe undeva prin păpurişurile bălţilor Brăilei, iar acum face primii paşi în cel de-al 84-lea an, fiind deci numai cu zece ani mai tînăr decît "moşul Lehmannn"... Vă sînt deosebit de recunoscător că vă mai amintiţi din cîndîn cînd de bătrînul "nenea Iancu Dunăreanu" care şi-a cam încheiat ciclul activitătii după ce a dat literaturii turistice romaneşti nu mai puţin de 20 de titluri de carte...

"Hanul Drumeţilor [...] a constituit ani la rîndul unicul loc de popas în marea singurătate a Bucegilor [...] clădit în 1926."
La Omul: refugiul de piatră: ridicat în 1884; adăpostul sinăienilor, 1906-1913.
Etc. (Bucegi)

I.I.-Dunăreanu menţioneaza ca dată a premierei Canionului Ciorînga Mare "16-18 iulie 1939", dar în realitate e vorba de 16 şi 18 iulie.

În lucrare (BPC) apare şi "muntele Bucura Dumbravă (fost V. Cerbului)", denumire care, deşi apare tipărită pentru prima oară, e posibil să se datoreze altora.

Franz Bausckhe a participat doar la unele ture, în rest lipsind probabil din tabară (obligaţiile de servici?). Au fost prezente în schimb două urmaşe ale Evei, despre care I.I.-Dunăreanu a amintit selectiv. Astfel, în 1939, el scrie (către C. Lehmann, 4 iulie) că se afla la Plaiul Foii, "împreună cu soţia şi încă doi alpinişti foarte buni din Bucureşti". În Buletinul Alpin nr. 2-3-4/1939, exploratori admirişti din Piatra Craiului sînt pomeniţi doar cei trei bărbaţi, prezentare menţinută şi în prima monografie a masivului. La 1958 însă, în grup figurează şi Elena Haberman (omisă probabil anterior datorită originii semite). Nu şi doamna Dunăreanu (se pare că între timp avusese loc un divorţ), despre care I.I.-Dunăreanu pomeneşte, indirect, în registrul cabanei Garofiţa (1985): "mai erau două femei".

Cu o grabă care aminteşte de antedatarea hărţii Pietrei Craiului ADMIR, deşi această carte a apărut în februarie 1944 (cf. Piatra Craiului, 1946), autorul îi va alătura anul 1943.

Între altele, aici:
"Călăuza noastră nu se adresează [...] celor ce cunosc muntele [...] şi cărora indicaţiile noastre nu le pot spune nimic" [...]
Muntele îi învaţă pe turişti că nu sînt "decit nişte nimicuri pierdute printre stînci", obligaţi să se supună la "starea de semiprimitivism" a locurilor [...]
Dacă la urcuş efortul fizic este factor principal, la coborîre acest factor este atenţiunea";

Deşi în Ziarul ªtiinţelor şi al călătoriilor I.I.-Dunăreanu scrie că "am avut prilejul să-i însoţesc pe cei doi naturalişti în cercetările lor" în Staţiunea de Pinus Cembra din Jepi, modul în care descrie în ghidul său de debut Brîul lui Răducu, cît şi mărturia lui Alex. Beldie contestă această pretenţie.

"«Nenea Iancu Dunăreanu» [...] buchiseşte la o scurtă istorie a turismului românesc «în date» (1870-1980)".
I.I.-Dunăreanu, în România Pitorească nr. 8/1988. Trebuie menţionat în legatură cu această afirmaţie că o oferta privind o istorie în date a turismului a fost făcută editurii Sport-Turism de Niculae Baticu, în 1984-85. I-a fost refuzată, pentru că ulterior să lucreze la un proiect similar I.I.-Dunăreanu (care încerca probabil să spargă astfel ceea ce el numea, în particular, "monopolul instituit de o anumită persoană asupra istoriei turism-alpinismului").
Cu acelaşi prilej, I.I.-Dunăreanu informa că lucrează '"şi la un memorial de drumeţie pe ultimii 60 de ani". Nici una din aceste lucrări nu a văzut lumina tiparului, ba mai mult, memoriile par să se fi pierdut (informaţie de la Cornel Stăncescu). Prin urmare, ca şi în cazul lui Emilian Cristea, interviul din Ani de drumeţie constituie singura confesiune autobiografică a "părintelui Pietrei Craiului".
1 "Iubiţi munţii noştri şi admiraţi-i. Ei vă învaţă ce este permanenţa naturii, ce este sublimul ei; ei vă învaţă că sînteţi nimicuri pierdute printre stînci, în faţa proporţiilor lor gigantice; ei va învaţă să luptaţi şi să învingeţi, prin forţele voastre; ei vă oţelesc voinţa şi va îmblînzesc instinctele" (Bucegii şi Piatra Craiului, p.4)
2 Ani de drumeţie, p.121.
3 Se mai pomeneşte în această lucrare şi despre "razboiul ruso-turc din 1848-54" (p.56).
4"În Bucegi", pag. 153, 187 şi 207.
5La 80 de ani, urca de la cabana Garofiţa în aaua Tămăşelului, poate şi mai sus. Tot acum, iertată fie-ne indiscreţia, nu refuza un păhărel-două de rom.
6Pune în practică deziderate ca: o revista de tinuta a ADMIR-ului; promovarea acestei asociaţii între fruntasele turismului românesc; reeditarea călăuzei "Bucegii şi Piatra Craiului"; "descoperirea" turistică a Westwandului etc.
7"Iubiţi munţii noştri şi admiraţi-i. Ei vă învaţă ce este permanenţa naturii, ce este sublimul ei; ei vă învaţă că sînteţi nicuri pierdute printre stînci, în faţa proporţiilor lor gigantice; ei va învaţă să luptaţi şi să învingeţi, prin forţele voastre; ei vă oţelesc voinţa şi va îmblînzesc instinctele" ("Piatra Craiului", p.4)
8"Ani de drumeţie", p.121.
9" În Bucegi", pag. 153, 187 şi 207.
10 Ghidul din 1910 se găsea, "în sacul meu, din prima zi a celor peste 10 ani de cînd urc la munte" ("Bucegii şi Piatra Craiului", p.5). Dintre concepţiile haretine, I.I.-Dunăreanu prelua, de exemplu pe aceea potrivit căreia "săteanul consimte cu greutate să conducă o echipă în munţi, pe lîngă faptul că e lipsit de cele mai elementare noţiuni de geografie descriptivă sau de tehnica alpină" ("Bucegii şi Piatra Craiului", p.4).
11 Se mai pomeneşte în această lucrare şi despre "razboiul ruso-turc din 1848-54" (p.56).
12 La 80 de ani, urca de la cabana Garofiţa în aaua Tămăşelului, poate şi mai sus. Tot acum, iertată fie-ne indiscreţia, nu refuza un păhărel-două de rom.
13 Pune în practică deziderate ca: o revista de ţinută a "ADMIR-ului; promovarea acestei asociaţii între fruntaşele turismului românesc; reeditarea călăuzei Bucegii şi Piatra Craiului; "descoperirea" turistică a Westwandului etc.



Note cap. Cristea


Este încă neclar cînd pătrunde E. Cristea pentru intîia oară în abrupt. El însuşi oscilează în privinţa fericitului eveniment:


"După 27 de ani de alpinism..." Sportul Popular, (deci, 1932);
" - De cind faci alpinism, nea Cristea?
- De treizeci." Idem, (deci, 1935).


În pomenita lucrare este trecut sub tăcere şi numele lui Walter Kargel (care în "Trasee Alpine în Carpaţi" acceptase modificările făcute de recenzentul său, E. Cristea). Am fi tentaţi să identificăm aici vreun efect al politicii oficiale din acea vreme, numai că în aceeaşi lucrare este pomenită, şi încă laudativ, "talentată alpinistă Rose Beer, frezor la uzinele 6 martie din Zărneşti, prima femeie din ţară care a care a reuşit un traseu în premieră" ("Trandafirul negru"). .

Şi acest prozelitism de masă este ignorat de tipăriturile vremii, iar Corpul Vînătorilor de Munte va solicita, în 1941, alţi instructori pentru militarii săi.

N. Baticu (Amintirile unui alpinist, p. ) povesteşte că suind spre surplombe în 1946, a dat într-un loc de o legătura mare de pitoane-ţeavă. La mirarea-i privind provenienţa acelor materiale, E. Cristea a tăcut.

Prea tîrziu pentru alpiniştii "noului val", care într-un moment nu tocmai de modestie îşi consideraseră unui tovaraşi de club drept "terminaţi".

Dar:
– La insistenţele unor membri, Comitetul C.A.R. acordase un termen de un an echipei I. Şincan, V, Georgescu şi T. Rossignon pentru a reface pretinsa lor premieră din Peretele Văii Albe. Înainte de încheierea acestui interval, la 6-7 octombrie 1940, traseul a fost urcat de Ion Coman şi Oskar Schobesch

Un traseu poate dificil, dar nu "temerar", atribut ce poate fi acordat unei persoane. În schimb, tot în Ani de drumeţie, E. Cristea îl consideră pe Dan Popescu alpinist redutabil

Cum în această perioadă E. Cristea vesteşte victoriile sale inclusiv pe calea undelor (v. Ani de drumeţie, p.246), este de presupus ca materiale asemeni celui de mai sus au fost prezentate şi la radio.

Tendinţa exagerărilor privind performanţele proprii o reîntîlnim, în deceniul opt, legată între altele de parcurgerea Crestei Făgăraşului iarna, "bîntuită frecvent de viscole, un masiv cu feţe înclinate peste care alunecau cu trombe pustietoare zeci de avalanşe".


Pînă şi "turta" Himalaya a fost trasă pe "spuza" maestrului. Autor, doctorul Ovidiu Bojor, iniţiatorul primei expediţii româneşti în cei mai înalţi munţi ai lumii. Cel clamînd că "nu mi-a fost teamă de adevăr (şi) nu-l voi ocoli nici acum", ţinea să menţioneze că pentru deprinderile sale de căţărător "rămîn recunoscător regretatului Emilian Cristea, a cărui memorie o voi păstra întotdeauna vie. Primele lecţii de alpinism le-am luat în perioada studenţiei, în anii 1941-1944, în atelierul de vulcanizare al lui «Milică» de pe strada Tudor Arghezi (corect, N. Filipescu, sub comunişti Snagov)".În 1941-44, E. Cristea nu avea atelierul de vulcanizare şi nici nu se afla în Bucureşti. Oricum, cunoştinţele de alpinims deprinse de O. Bojor printre anvelope nu par să-i fi fost de mare ajutor; el va urma şi "Prima şcoală de alpinism postbelică de prin anii 45-50"

susţinea că depăşirea Surplombei Mari-Gălbenele fusese realizată de alpinişti neşcoliţi, trecînd sub tăcere influenţa lui Const. Conteş (prezent la Valbruna) asupra lui Toma Boerescu.

La 14 decembrie 1969, E. Cristea vorbeşte în Sportul despre cele două decenii ale secţiei de alpinism C.C.A. Secţia se mutase între timp la Braşov, într-un club numit finalmente "Armata"

"Cristea nu excela în căţărătura liberă. Prin urmare, în locurile dificile, dacă-i lipseau fisurile pentru pitoane, nu putea avansa." (N. Baticu)

Paradoxal, în vara aceluiaşi an (1 iulie, cf. Trasee alpine în Carpaţi), echipa Cristea poate stabili în zonă traseul Eftimie Croitoru, de dificultate 5B

Apoi, după plecarea din ţară a Heddei Cristea, operaţiunea va fi mers prin inerţie, prin efortul unor oameni ca dr. Victor Popa , Gh. Pînzaru , Şt. Negrea şi alţii

Momentul este redat astfel de către D. Solojan (O op.cit., p.48) "În pragul deceniului cinci, inţelegînd că alpinismul este adevărată sa chemare, va deveni primul antrenor de alpinism din ţară [...] renunţînd la atelierul ce ii aducea de trei ori mai mulţi bani decit salariul de «antrenor de sport, alpinism»"
trece sub tăcere aici faptul ca independenţa micilor meşteşugari era în acel moment pe cale de dispariţie, în plus atelierul lui E. Cristea aflîndu-se pe locurile unde la scurtă vreme s-a ridicat actuala clădire a Facultăţii de Farmacie

Unde aceste rapoarte au lipsit, s-a mulţumit, de pildă, cu cele puse la dispoziţie de "neobositul alpinist Garner Valentin" (cazul Surplombelor din Padina Închisă, Piatra Craiului, 1984).

Ori zisele "abia acum văd ce înseamnă căţărătura", în Traseul celor Trei Surplombe (N. Baticu, Amintirile unui alpinist, pag. ); – nu există în carte, ci probabil în înregistrarea fonică.

În partea superioară a Urzicii, există (exceptînd punctul aflat imediat deasupra Brîului Mare, care se ocoleşte) un singur loc unde folosirea corzii este imperios necesară. Săritoarea (aflată nu mult sub Brîul de Sus) nu este deloc uşoară, de unde presupunerea că liderii de colective o evitau, ieşind ceva mai jos pe ceea ce s-ar putea numi varianta Ţiţeica (indicată şi în descrierea văii din Buletinul Alpin, 1933).

La sfîrşitul ascensiunii, a zîmbit aparatului fotografic un grup mai mult decît încîntat de performanţa obţinută. Soarele zilei de vară era încă sus, dar nori negri vor umbri peste ani această concordie...

Despre desfăşurarea acestei (pen)ultime campanii a lui E. Cristea în Fisura Albastră vorbeşte Tudor Vornicu în schiţa "Oamenii au învins muntele!" ("Sportul Popular", 21 august 1952). Nu lipsesc nici de aici natura dezlănţuită şi statisticile "tehnice" ("pentru cîştigarea de teren au fost făcute 15 escalade; Emil Cristea a petrecut în fisură 847 de ore, dormind pe perete 23 de nopţi"; au fost folosite 1400 kg. materiale, 300 de pitoane, 300 metri de coardă).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu