joi, 1 iulie 2010

Aparent ciudăţenii / De-ale vieţii

Ca om ce-i drept care a gustat un pic din Psihanaliză, m-am descoperit de curînd cu neaşteptate gesturi, gînduri de a-i plăcea / dezarma pe tatăl meu (a nu se rîde! Vasile Dem Zamfirescu explică, alături de alţii probabil, cum e cu treaba asta!).
Asta la două decenii şi ceva după ce bătrînul se duse...

Nu aş fi plictisit cu vestea asta dacă nu-mi cădeau ochii pe un material despre înaintaşii oameni de munte.
( http://www.carpati.org/articol/inaintasii/830/ )
Întrucît am senzaţia că raţionalmente aşa ceva e fără rost, e posibil să ţină de ce pomeneam mai sus.

Ziceţi că-i vorbă şi de stima, de dragostea pe care nu ne-am exprimat-o la timp faţă de ei?
Am îndoieli. Dacă exista, le-o exprimam atunci (ori acum, la distanţă, sîntem mai curajoşi?).

Mai degrabă a intervenit în timp o teamă crescîndă de viitoarea noastră moarte. Şi evităm s-o resimţim (via proiecţie psihologică) tratîndu-i mai bine pe cei dispăruţi - indiferent de pretext (aici, al înaintaşilor montani).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu