vineri, 2 iulie 2010

Prin Bucureşti, 2 iulie 2010

Nu am pretenţia obiectivităţii absolute, dar cred că nu văd rău ceea ce văd... Am în vedere aici urbea în care cu onor vieţuiesc.
Bucureşti.

Am fost prin dînsa, mai exact prin centru.
Nu m-a entuziasmat deloc.
Ceea ce nu-i o dramă, fiecare - inclusiv un oraş - vieţuieşte şi el cum poate...

Parcă m-ar deranja însă ca peste vreo 50 de ani să vină nişte băieţi gazetari să spună ce nemaipomenită era Cetatea lui Bucur la 2010. Teama vine din cum e prezentat azi Bucureştiul ante/interbelic.
Ce-i drept, e posibil ca acesta să fi fost ceva mai spălăţel, vorba unui George Enescu Deci să-şi merite aprecierile de azi (este drept că asupra periferiei toţi cad de acord că arăta ca la ţară).

Lungă introducerea...
Am ieşit la Piaţa Romană, din metrou. Unde am ales trotuarul vestic al Bulevardului, ca nebătut de soare. Şi am mers spre centru, apoi la Piaţa Unirii.
Partea asta de oraş este vizibil obosită. Nu investeşte mai nimeni aici, după cum nici loc de Corso nu mai e...
Obosit. Oraşul, iar aici nu cred că fac eu proiecţie în exces cu vreo proprie stare...
Nu mai e vadul de altădată. Nu mă plîng - de ceva timp am realizat că-i o condiţie a maturizării, aă accepţi că lucrurile se schimbă (ceea ce psihologic este destul de neplăcut) în timpul vieţii tale.
Hotel Lido e închis. "Ambasador", de vizavi, discret. Şi acestea, şi "Ciclop" sînt vizibil muribunde. Nu-şi mai au locul. Americanii le-ar fi demolat de mult (bineînţeles ei ar avea ce să pună în loc, fie şi măcar idei). la noi am senzaţia că-s ţinute în viaţă de vreun proprietar de viţă nouă, care-şi drege astfel nostalgiile legate de vremea cînd se plimba pe aici, copil, adolescent fără un ban în buzunar. Altfel nu văd cum rezistă.
Iar asemenea locuri (dacă era deschis - căci nu e - Lido nu ar fi făcit excepţie) desfinţesc locul, cum izbutesc multe locuri din România cel puţin. O Casă a Presei şi atîtea. Un om cu ochii spre viitor nu cred că s-ar simţi bine acolo...

Moleşeală umană, dar nu una caragialiană. La o agenţie de turism cu zboruri externe, o funcţionară înăuntru priveşte cu ochii plaţi. După ce curentează neplăcut propria-mi dezolare, observ că un afiş pe geamul acestei instituţii aparent cu ştaif (cel puţin al amplasamentului geografic) vorbeşte de sărbătorile de iarnă. Cele trecute.
Ăsta ne-o fi ritmul. Sîntem, se pare, eterna ţară unde şi cîinii latră rar...

Asociaţii de revoluţionari pe care riscă să se surpe casa neretrocedată. Eternele forme fără fond. Alături există o clădire d-a dreptul fizic în această postură, la intersecţia cu Ion Cîmpineanu. Potenkiniadă impusă însă de refacerea ansamblului.
Vizavi e blocul - să-i spun - Dalles. Moare şi el, după cum a murit clădirea interbelică ce cuprindea în primă fază aşezămîntul cu acest nume.

Bun. Hai să zici că am eu o problemă că tot văd lucruri pe ducă (Vii nu vezi, bre?). S-ar putea să nu fie chestii tare vitale...
Nu-s omul să mă plîng că nu mai e ce a fost odată sub Carpaţi, dar am impresia că se încheie un ciclu (ce-o urma, habar nu am). Abia acum, şi nu în 1990. Abia acum începe schimbarea spre Altceva.
Va fi cam greu să ieşim din infantilism, atît de încurajat de democraţia mioritică (nu o zic cu dispreţ!), după ce alţi 50 de ani nu cred c-a fost lovit prea tare la fluierele picioarelor (a se citi indolenţei) de comunişti. Ultimilor le-a convenit un popor de infantili, de suciţi în sensul rău...

Da, am dormit eu prost...
Însă poate nu.

O pată de lumină aduce spitalul Colţea, în renovare.
La un magazin, ceva mai încolo, aflu că pantofii-s de vînzare la 30 RON. Trag cu coada ochiului şi văd înăuntru preţuri de 35 RON.
Urmează altă dugheană. Marfă italiană, se spune. Etichetă de nu-ş cît (mult!) reducere. Nu zăresc însă şi pace la cît, concret, se face acea reducere. Şi-s prea timid (oare nu pe asta se mizează?) şi... neinteresat pentru a intra în magazin.
Că veni vorba, undeva la metrou e un mic chioşc. Ăsta nu are preţuri deloc. Nu am idee din ce o supravieţui, marfa (de bănuit cam scumpă) fiind una demodată.
Deduc aici, cu posibilităţi de a mă înşela, o cultură a lui Încearcă să-l înşeli pă fraier!... O fi fost şi pe vremuri asta şi nu am eu idee, ambalîndu-mă acum în exces. Am însă îndoieli că se ajunge departe astfel.

Oare care era zeul incorectitudinii la greci (le-o fi dat în cap să inventeze unul?)...
Necesitatea lui îmi apare imediatce trec la vale de fostul magazin Bucureşti (sic transit - regulă de cînd lumea...Cine ştie ce terasă veselă o fi fost înainte pe locul acestuia, pe la 1930!)...
O duduie îmi întinde un bileţel cam cît o carte de vizită. Refuz ferm aşa abordări (e infantilism, acela de a apuca orice ţi se dă, eventual a duce şi la gură...), se cotează pe curiozitatea, pe lăcomia noastră. Fata îmi spune însă "Bună ziua!" şi îmi mulţumeşte după ce primesc ţidula... Şi e fată, prezenţa ei, fie şi un pic... obosită face bine oricărui domn..
Ia uite biletul.



Este că ne-a pus Dumnezeu mîna în cap!
Ne-am scos!
Bineînţeles c-am trecut însă de vremea cînd mesajul vrut de alţii trecea peste altele, ale aceluiaşi manipulator...
Aici, dincolo de lăcomia de a mă pricopsi (plus Ce fraier! - deşi niciodată nu eşti mai lesne îmbrăbădit decît în aşa situaţii, de deşteptăciune personală...), văd calitatea biletului, văd genul scriituri... O oarece experienţă de viaţă îmi dă voie să intuiesc şi cum arată patronul,în biroul său din fostul "Lactate" aflat în acea incintă acum 30-40 de ani...
Cel mai tare semnal pentru mine este steluţa de după "REDUCERE".
Care din principiu trimite la nişte rînduri scrise mic. În cazul biletului ăsta, pînă şi r.s.m lipsesc.
Două doamne la vreo 65 de ani sînt de-a dreptul inflamate... Au picat în capcană. Asemenea lui Nenea Iancu, pe cînd era pus să strice încîntarea cuiva, le iau pe departe, despre steluţă. Nu cred că pricep ce-s alea r.s.m. şi care cu siguranţă nu vor lipsi cînd vor solicita o pizza la juma' de preţ, în local.
Nu cred că înţeleg ce le spun, dar pricep din ton că li se întinde o capcană, în stabilimentul ce părea atît de darnic. Sau poate ceva din interiorul lor le spune să nu dispreţuiască ce le spune Gura lumii - subsemnatul fiind reprezentantul ei acum...
Şi renunţă.

Nu am pretenţii nici de literatură, nici de relatări reportericeşti nemaipomenite. Simt doar că pot fi utile asemenea observaţii, peste ani (zeci!). Uite-aşa îmi vine mie să simţ că aste rînduri pot fi utile. E o deformare din vremea cînd eu însumi culegeam izvoare istorice aparent neînsemnate (încă o mai fac, dar pe direcţii de studiu ceva mai delimitate).

În metrou.
Un tren (firma Bombardier, văd că are nume de floare, pesemne prima serie nu a primit denumiri de capitale europene) se opreşte exact la intrare în staţie. Mirare din partea mea, dar bănuiesc a fi avînd mecanicii socoteala lor. Nu pomenesc degeaba acest amănunt. In vagon, merge un pic spre Victoriei şi opreşte scrîşnind. Sîntem lămuriţi la difuzoare că a fost tras semnalul de alarmă. taman în vagonul unde mă aflam.
Apar - îndemnaţi de mecanici - paznicii de tren, nu-ş ce să întreprindă la butoanele de acţionare ale alarmei. Sînt nervoşi, plus dispreţ, agresivitate faţă de călători. Întreabă în dorul lelii (ce om sănătos la cap, pe Dîmboviţa, le-ar răspunde afirmativ?) cine a tras, la care, neaşteptat, o femeie zice că ea.
Să aibă vreo 30 de ani. Sînt mirat foarte... O văzusem pe peron, era interesată să placă (o fustiţă interesantă, dar mai ales ce era în zonă...), nu aş fi bănuit că-i afectată de o treabă sufletească nu tocmai comună. Şi nu chiar de rîs. Am senzaţia că-i place să se recunoască vinovată - o reperez iute ce şi cum, fără a mai fi derutat de ambalaj, de exterior.
Nu cred că mă înşel.
Căci garnitura, din motive tehnice (aveam să aflu curînd) mergea şontîc de vreo 2-3 staţii, iar ca atare careva din mulţime mai aplesae la alarmă (golăneală? angoasă?)


Nu va fi însă o excepţie în ale zguduirilor nefizice. Un nene, care şi el părea la locul lui, sare în sus, de-a dreptul lătrînd, cu ameninţarea că uite-acuşi sună la 112 să se aducă fiola antialcoolică pentru conducătorii trenului. Nu e singurul zdruncinat pe acolo, lumea, adică pasageii, vuiesc brusc şi nu tocmai sănătos. senzorii îmi atrag atenţia că ăsta e gradul de sănătate mintală pentru nu eşantion măricel al populaţiei Bucureştiului. Şi care nu vine dintr-un cartier dintre cele mai rău famate.
Mda... Lume speriată de imobilizarea în tunel? Iritată oare de ce anume? Ce te poate sparia foarte în aşa situaţie, îmi zic şi eu precum McClane fără şosete ("Greu de ucis" I). Un lucru e sigur: motiv există, unu plus unu face în mod corect doi...
Amicul 112 se alege cu o replică (nu spun a cui!): "Da, să sunăm la 112. Mai ales că e gratis!" Dă brusc înapoi. Ba e iritat teribil că i s-a cerut punerea în practică a ameninţării iniţiale atît de vehemente (frică de demascare?). E supărat, iritat foarte de intervenţie. psihatrii probabil ştiu de ce. Se apără cum poate, cu încercări clasice de manipulare. Către cel care l-a îndemnat doar să-şi pună revoluţionara ameninţare în practică.

Nu ştiu cîţi bani fac senzorii mei. Şi nu aş cădea în generalizării. dar am simţit că gradul de sănătate al acelui (cum ziceam) eşantion bucureştean e realmente îngrijorător. Te sperie un pic, şi poate fi bănuit de ce. De aceea, politicienii mai destupaţi ori serviciile specializate cred că-s foarte atenţi să nu se ajungă peste nişte limite... Dincolo de care nu te mai înţelegi cu acea gloată (aşa barim îi spunea Le Bon).

Cum să închei?
Inevitabil mai optimist, că nu totul e alarmant la noi...
O scară rulantă foarte frumoasă, la Piaţa Victoriei. Lume mai calmă, spre Dristor. A fost un vis neplăcut, datorat sensibilităţii unui individ?
Nu m-aş grăbi să afirm asta... Cred că toţi avem momente la care putem scăpa caii mai mult sau mai puţin penibil, mai mult sau mai puţin violent...


PS
Meci Brazilia - Olanda.
Incidentul cu lumea acut inflamată din metrou a fost pentru mine o pagină în dosarul lui Aşteaptă-te la orice, e sănătos să o poţi face...
În partida cu pricina, Brazilia calcă delicat dar totuşi în picioare vreme de o repriză nişte urmaşi ai lui Cruyff totuşi uluitor de împiedicaţi. Nici în glumă nu aş fi crezut la acest stadiu că sud-americanii pot pierde meciul, calificarea.
Lumea este însă un mecanism, sorte de acel 1 + 1 de care pomeneam. Brazilienii ies de-montaţi de la cabine, lucrurile lor fiind duse la un nefast punct critic de un decar (nu-i spun numele, să nu iasă cacofonie), căruia soarta îi cere taman acum nota de plată: ai avantajele infantilismului, păi ai în cont şi dezavantajele ăsteia. Ce-i drept, întreaga Selecao se frînge curînd, ca un... copil în faţa unei încercări mai serioase.
Olandezii nu sînt nemaipomeniţi, dar îşi fac meseria, îşi urmează partitura. Şi au maturitatea de vecin geografic al buldogului de a nu mai da drumul prăzii.
Şi înving.

Ţi se rupe inima ca spectator pentru minunăţia de fotbal (e puţin spus!) care pleacă în minutul 91 acasă. Ţi-e milă de un antrenor Dunga serios care o ia totuşi inutil în barbă, în beregată, în cord. Dar aşa ţine să meargă (acum) viaţa.

Încă un PS.
Un PPS.
Nu ştiu dacă e semn neapărat de civilizaţie. dacă pot face clasamente pe baza criteriului de mai jos... Dar îl pomenesc.
Pe vremuri europenii erau foarte zurbagii în materie de frizură/coafură. De data asta au fost mai mult decît la locul lor (o excepţie-două pe la italieni?). În acest timp, mai ales asiaticii au venit cu tot felul de... vuvuzele în cap. Nimic rău. Dar ceva mă face să cred că restul lumii priveşte încă la Europa, ca ton... Cu inevitabilul defazaj.
Ceea ce mie unuia îmi e un pic de mirare (dar nu? iau Viaţa cum e...), după ceva decenii în care mi s-a spus că bătrîna Europa tot e în mers spre vale, iar harnicii japonezi dragonii în suiş neîncetat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu