vineri, 20 august 2010

Alexandru Beldie - repostat

Este un text mai vechi, nu sînt sigur că l-am pus şi aici (nu apare la google!), aşa că îl reiau...




In memoriam Alexandru Beldie


(vezi şi seria de poze din:
http://picasaweb.google.com/mmordean/IstorieMunte#5475211960618217938
)
Aflu abia acum (dintr-un ziar, „România Liberă”, ce care îl citesc doar din obligaţie) că a plecat dintre noi unul din pionierii alpinismului românesc, botanist de excepţie şi în acelaşi timp un excelent causeur: Alexandru Beldie.
Din start, o dueroasă poate precizare. Într-un mic lanţ al slăbiciunilor, şi autorul notei din România Liberă (marţi 15 iulie) aflase prin terţi de plecarea lui Beldie, care s-a petrecut la... 4 iunie acest an. Pentru mine, care avu o mare simpatie pentru dispărut, este niţel blamabil să nu fi păstrat un minim de relaţie, dacă nu pentru a arunca un bulgăre de pămînt pe sicriu, barim să nu aflu la o lună jumătate despre moartea confratelui întru munte. Lucrurile suportă însă ceva nuanţe, dintre cele care îndeobşte nu se rostesc. Chit că în cărţi ori în discursuri se vorbeşte de respectul pentru vîrstnici, le faci ceva mai greu vizite după o anumită vîrstă. Aceasta pentru a nu constata involuţia minţii, ca să nu mai vorbim de cea trupească a respectivului, preferînd să-l ai în minte pe cel deplin performant cunoscut cîndva.


Alexandru Beldie pare să fi fost cel mai năstruşnic dintre contemporanii săi alpinişti. Se naşte la 28 august (sau 30? Cînd este Sf. Alexandru?) 1912, ca fiu al lui Constantin Beldie, între altele secretar de redacţie la revista „Ideea europeană”. Urcă de timpuriu pe munte, într-o vreme (deceniul trei) cînd actuală zonă a Cotei 1400 din Sinaia constitua „La sfîrşitul lumii”. Colindă temeinic potecile Bucegilor, pînă cînd îl cunoaşte, într-o excursie pe Valea Albă, pe Nicolae Dimitriu. În jurul acestuia din urmă se grupează, în 1931-32, mai mulţi doritori să cerceteze muntele pe rute cît mai grele pentru acele timpuri. Respectivii alcătuiesc după un timp „Gruparea Alpină” (în cadrul asociaţiei ADMIR), apoi, independent, Clubul Alpin Român (1934).
Este şi epoca celor mai importante realizări alpine semnate Alexandru Beldie. Astăzi de o importanţă tehnică absolut neînsemnată, trasee precum Claia Mare-est, Colţul Gălbenele (din strunga omonimă, respectiv creasta nord-estică) ş.a. constituie întreprinderi pe umerii cărora au continuat coloana realizărilor alpine alţi alpinişti, ajungîndu-se la performanţele de azi. Beldie semnează în epocă şi cîteva hărţi cu zone din abruptul Bucegilor (Coştila-nord, Moraru-nord, bazinul Văii Bucşoiului), copiate de zor pînă în ziua de azi. Deşi era cu Nae Dimitriu precum sacul cu peticul (amîndoi inşi de spirit, mari amatori între altele de calambururi şi epigrame), se desparte cu ţîfnă de acesta, şi implicit de CAR, activînd din 1935 în Clubul Carpatin Român, dar pe o pantă valoric categoric descendentă. Va rămîne însă decenii bune un atent observator al mişcării montane. Mai mult, întîmplarea face să urmeze silvicultura, care va conduce între altele, peste trei decenii, la acea lucrare de referinţă numită „Flora şi vegetaţia munţilor Bucegi”.


Nu insist mai mult decît e cazul cu date precum cele de mai sus. Prefer să vorbesc despre relaţia mea cu Alexandru Beldie, cu informaţii inevitabil inedite, care consider că întregesc fericit portretul înaintaşului nostru. L-am cunoscut în 1985, venind din partea celui care mi-a fost adevărată placă turnantă în abordarea unor alpinişti interbelici în viaţă la acea epocă: Niculae Baticu. Bineînţeles că în prealabil citisem cu atenţie interviul său acordat autorilor cărţii „Ani de drumeţie” (1976, Valentin Borda şi Ion Simion), avînd cîteva idei despre activitatea personajului.
Pare să fi locuit toată viaţa întrun imobil din strada Jules Michelet, în buricul Bucureştiului. Aici, la etajul 2, ajuns în faţa uşii apartamentului întîlneam plăcuţa cu numele locatarului: „C. Beldie”. Iniţial nu ştiam despre cine e vorba, dar ulterior Baticu mi-a furnizat prime detalii despre tatăl alpinistului (este drept că afectînd un domeniu neaşteptat: „am citit de curînd că bătrînul Beldie făcuse o pasiune pentru Cora Irineu, o fîşneaţă a vremurilor şi avînd acelaşi timp ceva interes pentru munte [are un necrolog în primul anuar al Bucegilor, a teceriştilor sinăieni, 1926, n.M.O.]. Constantin Beldie venea deseori la mormîntul iubitei sale”). Apoi, am nimerit paginile lui Şerban Cioculescu („Amintiri”, 1975) despre Constantin Beldie, între care se vorbeşte de un volum de memorii ale acestuia din urmă, dar spre ruşinea mea nu am apucat să-l răsfoiesc pînă azi.
Despre tatăl său vorbeşte şi viitorul botanist. Avea vreo 20 de ani şi frecvenţa ieşirilor pe munte pare să-i fi fost condiţionată de prezenţa unui însoţitor ceva mai temperat. Scrie Nae Dimitriu: „Am ajuns un fel de... tutore alpin al acestui simpatic băiat şi aceasta din cauză că tatăl său nu vrea sa-i dea, sub nici un motiv, drumul la munte decît cu mine. Are omul confienţă în mine şi basta. Ori acum o săptămînă Beldişor ţinea, cu orice risc, să ia puţin aer pe Gălbinele. Eu eram extrem de ocupat [...] aşa ca nu puteam merge. – Domnule Dimitriu, vă rog, o scrisoare pentru tata în care sa-l rugaţi să-mi dea drumul şi-n care să-i comunicaţi că mergeţi şi dvs. Vremea rea, incertitudinea pe care o ai asupra bunului rezultat al unei escapade în timpul iernii, pe o vale grea, m-au determinat să-l refuz [...] Îi scriu domnului Beldie numai dacă îmi dai cuvîntul de onoare ca vei face unul din drumurile următoare: Vîrful cu Dor, Urlători, Val. Cerbului, Val. Mălăieşti. Pentru alte drumuri nu-ţi pot da... autorizaţie [...] Mi-a declarat că-i fac şicane etc. şi a amînat pentru o dată cînd urmează să plecăm împreună”.
Revenind la plăcuţa de pe uşa apartamentului din Jules Michelet, văzînd-o aveam senzaţia că pătrund în alte vremuri. Este drept că, inevitabil, vraja se risipea trecînd pragul. La întîia vedere, Alexandru Beldie nu s-a dovedit nici pe departe insul înalt, distant şi stăpîn pe sine, cum îi confecţionasem în lipsă portretul (a fost cazul şi cu N. Baticu ori R.Ţiţeica, pentru a da doar două nume; mai înalţi erau Ion Manof, Matei Dănăţoiu, Dorin Grigorescu, Sorin Tulea, dar erau în minoritate). Era scund şi rotofei, cu mare plăcere de a vorbi.
După ce părăseai vestibulul, nu o dată te întîmpina la picioare o pisică (iniţiaţii îi intuiau în prealabil existenţa, datorită mirosului), ulterior cuibărindu-se în braţele gazdei ori deplasîndu-se chiar pe masă. Ca om de munte, îmi captau imediat privirea două fotografii înrămate, una reprezentîndu-l pe amfitrion în vremea băştilor lăsate pe o ureche, alta în escalada săritorii II din Rîpa Zăpezii, în acelaşi deceniu patru. După un timp apărea şi doamna Beldie, o persoană placidă căreia prezenţa mea nu părea să-i trezească entuziasmul. Nu o dată la radio se ascultau, în acel al 20-lea an al Epocii Ceauşescu, voci pe unde scurte, mai exact BBC (părea un moft, dar peste ani, trecînd prin zona brusc părăsită de miliţienii în uniformă, aici mi-au fost deschise pentru prima dată urechile că revoluţia română nu este pe cît de cusher avusesem naivitatea să cred). Audiţia avea loc la un volum inimaginabil pentru locatarul de bloc ce eram, dar amfitrionul părea să fi trecut prin prea multe pentru a mai lua în seamă inclusiv existenţa locatarului vecin, fotbalist în vogă şi căpitan MI totodată.
Odată emisiunea încheiată (erau „calupuri” de 30-45 minute, dacă-mi mai aduc bine aminte), gazda îşi mai aprindea o ţigară şi treceam la ale noastre. Chestia asta nu ţigara nu o înţelegeam pe atunci, chit că mai duhăneam şi eu din cînd în cînd: cum poate un pasionat cîndva de aerul minţilor să se afume în aşa hal? Cum nu pricepeam dezinteresul pentru o deplasare măcar la poalele Bucegilor, dar ulterior am început să pricep, să simt că deceniile modifică modul de a vedea al omului. Mai înţelegător deveneam la paharul de tărie propus de gazdă (dintr-o sticlă adusă îndeobşte de mine, după ce am priceput înclinaţiile gazdei, altminteri beneficiarul unei pensii îndestulătoare).
Discuţiile dintre noi mă străduiam să le notez, într-un carnet. La un moment dat am mers acolo cu un magnetofon (stil care, la o supărare prin 1995, l-a făcut pe N. Baticu să mă bănuiască de securism), ba chiar, în vremuri mai recente, şi cu un reportofon, după apariţia articolului meu despre Jepi-nord ¬– dar ultima sculă a dat rateuri îngrzitoare. Pixul a dus însă greul imortalizării, iar degetele s-au străduit să nu scape nimic din afirmaţiile savuroase ale interlocutorului.
Într-o primă fază am aprofundat interviul de care pomeneam, dar în virtutea efectului de cerc (parcă aşa îi zice) am abordat şi alte subiecte. Alexandru Beldie a căzut repede în reproducerea de epigrame. Unele aveau legătură cu muntele, altele ba.
Numeroase erau cele care nu cochetau profund cu decenţa, dar venind din partea acestui adevărat Svejk al alpinismului românesc, nu trebuie să mire:

„Greu a fost momentul-n care
Nae [Dimitriu] rămăsese ţeapăn
Agăţat în vid de-un jeapăn.
Şi de s-a-ntîmplat minunea
Să nu vadă-atunci pe dracul,
E că i-a venit ideea
Să-şi... descarce-n gol stomacul”.

Cu completarea:

„Greu de cel ce stă pe vine,
Dar mai greu de cel ce vine
Pe sub cel ce stă pe vine!”

Şi mai licenţioasă era amintirea unei producţii ad-hoc Dimitriu. Ca orice lucru curajos din categoria anonimelor caragialiene, era lansată în lipsa terfelitului.
„Tu eşti Cristache Dedula?! Hai sictir, b...”
Reproduc invectiva de mai sus probabil din aplecare pentru lucruri scabroase, dar mai ales pentru a dovedi că părinţii, bunicii noştri etc. nu erau atît de breji pe cît le place să pozeze, mai ales la bătrîneţe (inclusiv Al. Beldie cade niţel în păcatul acesta, ţintuind de pildă exemplarele de cabană, doritoare de coniac cu noaptea-n cap).
Rămînînd în domeniu, reproduc întîmplarea dintr-o zi cînd Alex. Beldie pornise cu un alt botanist, Paul Cretzoiu, să caute/regăsească flori din specia Daphne Blagaiana în zona Sf. Ana. N-au dat de ele vreme îndelungată. Pînă cînd Cretzoiu, retras temporar pentru necesităţi ce nu suportau amînare, a început să răcnească (menţinîndu-şi poziţia): „Uuuite-oooo!”.
Într-o vreme cînd cărţile de istorie a muntelui trăzneau a apă de trandafiri, căscam cu interes urechea la faptul că Nae Dimitriu îl considera pe I.I. Dunăreanu „mangustă” (specie, între altele, capabilă să ucidă şerpi veninoşi) sau la gluma datorată aceluiaşi Dimitriu: „Un părinte a avut doi fii: unul era inteligent, celălalt geograf alpin” (aluzie la Mihai Haret, preşedintele Turing-Clubului României şi om cu pretenţii de mare alpinist. Fondatorul Clubului Alpin Român avea de altfel cui perseverent împotriva lui Haret; de pildă, contestînd denumirea de Creasta Viilor Senzaţii, în Coştila, răbufnea: „Doar el era în stare să descopere vii senzaţii acolo, că s-a c... pe el de frică”).
Nae Dimitriu pare să fi fost cel mai împătimit dintre alpiniştii epigramişti. Respingînd ideea marcării văilor de abrupt (după cum se vede, ideea nu e nouă), el perora: „Acest semn de veţi urmări / Drept în rai veţi nimeri!”. Pentru ca mai tîrziu, despre o monografie a Retezatului semnată I.I. Dunăreanu, să compună: „Atîtea bărbi ai pus în viaţă / Încît era de aşteptat / Ca pîn-la urmă să le poarte / Şi vulturii din Retezat!”.

Uneori bancurile spuse de Alex. Beldie, la ceas de seară hivernală, părăseau zona muntelui, dar îşi păstrau savoarea. Erou le era nu o dată actorul Iancu Brezeanu, intepret al cetăţeanului turmentat nu numai pe scenă. Dialog pe peronul gării: „Iancule, să-mi aduci şi mie ceva de la Paris..” „Ce?” „Un s... [boală venerică]”. „Interesant... Dar dacă nu te găsesc acasă, pot să-l las nevesti-tii?”. Sau: „Bine, nene Brezeanule, dacă eu aş veni la cîrciuma dumitale şi, în loc să mă duc la closet, aş face sub masă, ca dumneata, ce-ai zice?!” „Păi ţi-aş zice: «Hai sictir, porcule!»”.
Abstinenţi nu erau nici montaniarzii epocii. „Domnule Schmidinger, ce consumaţi?” „Vitamine.” „Cum vitamine?” „Da, vitamine Be-Re”. Sau profesiunea de credinţă a lui Ion Colman, secretar general TCR într-o vreme, iar ulterior dispărut tragic în închisorile comuniste: „Domnule, eu sînt democrat. Beau cu oricine, numai să nu-i pută picioarele!”. Nu mult diferit gîndea Victor Pascu, călăuză sinăiană interbelică, în faţa unei sticle cu vin: „E hrănitor... E bun de tot. Şi să ştiţi de la mine: nu se zice beţiv, ci amator!”. O ţuică nu-şi refuza la cabană nici principele Nicolae, fratele lui Carol II. „Plata, domnu”, îi striga în urmă cabanierul Niţoiu. „Trimite nota la castel!”, venea augustul răspuns.
Toate acestea nici nu trebui să mire, în condiţiile în care întîlnirile după tura montană aveau loc la restaurantele „Pandelescu”, respectiv „Oancea”, iar în Bucureşti lumea se revedea la „Blanduzia”, la „Duque”, „Mercur”, „Modern” ş.a. Existau ce-i drept şi excepţii, precum doctorul Pisoschi (cel care se nota la un moment dat pentru a 102-a oară în registrul casei Omul), dar nu trebuie băgat mîna în foc că în prima tinereţe avusese pasiune tot pentru ceai... După cum unele excepţii erau de fapt false: „Domnule doctor Dumitrescu (preşedinte ADMIR, în capul mesei la agapele asociaţiei), nu beţi nimic?” „Nuuuu, doar apă minerală ... Vîrsta...”. Peste o săptămînă, trecînd prin localul „Cănuţă”, vizavi de laboratorul doctorului Dumitrescu, Nae Dimitriu îl întîlneşte pe vajnicul abstinent într-un separeu, cu o litră de vin în faţă... Merită notat aici şi păţania unui ins altminteri bonviveur, dar căruia i s-a întîmplat să cîştige o ediţie a Crosului Bucegilor, prin 1926. Premiul era un butoi de bere, dar obosit-praf de efortul alergării nesfîrşite prin masiv, lui Filică Pascu nu i-a mai ars nici să-şi înmoaie buzele măcar lichidul din vastul recipient...
Despre doctorul Dumitrescu, încă o întîmplare. Într-o zi caldă de vară, şedinţă ADMIR la cabinetul doctorului, cu geamurile larg deschise. „Nu ştiţi cu ce eforturi am realizat această hartă... Cîtă muncă... Împreună cu colegul X, de la ora 8 pînă la 4! Eu o ţinea să fie întinsă, iar colegul trăgea... Eu o ţineam, el îi trăgea...” „Domnu’ doctor, propun să închidem fereastrele, întrucît trecătorii ar putea interpreta altfel!...”
Într-o perioadă cruntă din punct de vedere politic, Nae Dimitriu şi Al. Beldie nu se fereau să producă şi să vehiculeze epigrame de genul: (ceasul din turnul clădirii BNR fusese înlocuit cu portretul lui Stalin) „Imensul ceas furat mai ieri / De pe frontonul forului / A fost înlocuit de procuror / Cu chipul infractorului!”. Sau, pornind de la titulatura „Banca Republicii Populare Române – bancă de stat”: „Că-i BNR, de bună seamă / Din titlu clar reiese / Cine priveşte azi frontonul / Vede şi Be-Se!”


Avînd în vedere întinderea pasajelor închinate mai sus lui Bachus, era inevitabil ca şi Alexandru Beldie să aibă călcări pe bec. Una s-a petrecut pe cînd aduna material pentru ghidul „80 de trasee în munţii Bucegi” (1968). După consumul unei cantităţi considerabile de vin şi de vermut la două cabane de pe Platou, montaniardul a pornit la treaba preconizată, notarea de altitudini şi a priveliştilor din anumite puncte, pe drumul Schiel. Foarte curînd, cum se spune azi, i s-a rupt filmul, deşteptîndu-se abia la casa de bilete a gării Buşteni. Indispus că a pierdut o zi, a privit totuşi în tren, din întîmplare, în carnetul de însemnări, descoperind cu uimire un scris de copil, ce relata cu apreciabilă exactitate detalii ale potecii Schiel. Peste un timp, un cunoscut i-a spus că-l zărise în ziua cu pricina la marginea potecii, cam balansîndu-se dar notînd cu maximă seriozitate în carnet. Întîmplarea a fost prilej pentru ca Alex. Beldie să-mi vorbească despre alcoolii din băuturile curente: „propilic, amilic şi etilic”, cît şi despre fazele prin care trece „consumatorul”: „1. simpatic, comunicativ, povestitor, exuberant; 2. agresiv 3. melancolic, plîngăcios 4. pupăcios 5. erotico-exhibiţionist. Expunerea nu putea înceta fără o trimitere la mărcile de secărică (rachiu verde) de la jumătatea secolului trecut: „Adio, mamă!”, „Te-am zărit printre morminte”, „Te-am şters din cartea de imobil” ş.a. Anii în care, la şedinţele Asociaţiei Excursioniştilor Români, Nae Dimitriu îi trimitea de afară, preşedintelui Dedula prin oberlicht, un pahar cu şpriţ rece...

Bineînţeles că discuţiile noastre nu priveau numai aspecte precum cele de mai sus. Relatările dlui Beldie au făcut multă lumină în ce priveşte evoluţia alpinismului românesc, în anii acelui salt uriaş, cînd în 3-4 ani, ştafeta performanţei maxime a trecut de la Valea Seacă a Caraimanului la Furcile peretelui Gălbenele. De fapt, Beldie era singurul în viaţă la 1985 dintre cei opt care alcătuiseră cîndva Gruparea Alpină. Aceste amănunte reprezintă piloni ai colecţiei de contribuţii la istoria mersului pe munte la noi, alcătuită de subsemnatul şi găzduită actualmente de siteul lui Frank Schobel. Informaţiile datorate alpinistului-botanist pot fi lesne recunoscute, prin hazul lor, dar şi prin dorinţa de exactitate. Căci Alexandru Beldie, ca orice Fecioară, era totodată omul amănuntelor, al categorisirii exacte. Şi aici nu este vorba doar de gîndacii prinşi cîndva în bucătăria casei şi duşi spre identificare la muzeul „Antipa”... Sau de alpinistul care, dornic să stabilească foarte precis o curbă de nivel în viitoarea hartă a Morarului, măsura Brîul Mare cu frînghia.


Există şi alte întîmplări povestite mie de Alex. Beldie care nu au văzut lumina monitorului, cu atît mai puţin a tiparului. Este vorba de relatarea unei şedinţe de prin 1950 a Consiliului turistic, unde meteorologul Topor i-a avertizat că, în jurul datei de 20 august, vine ninsoarea la altitudini înalte. „Cine să-l creadă? În Bucureşti îţi intrau pantofii în asfalt!” Şi curînd a căzut în Bucegi zăpadă de jumătate de metru. Pentru ciobani a fost o adevărată calamitate. Dintre turmele aflate la înălţime, a scăpat doar a baciului a îndemnat-o toată noaptea să meargă în cerc, bătătorind zăpada. Un cioban a rămas doar cu măgarul, refugiindu-se cu toţii la Caraiman, unde cabanierul Niţoiu se afla plecat în Buşteni şi o lăsase la cabană pe fiica lui Englitera. În lipsa hranei, măgarul a găsit cuvenit după o vreme să ronţăie din portretele celor şapte granguri comunişti ai epocii, aninate pe pereţi. Ciobanul, distrus de pierderea turmei, a declarat după un timp că el pleacă în viforniţă să moară. S-a ţinut de cuvînt: în scurtă vreme era mort ...de beat.
Spuse ale lui Alex. Beldie au privit şi zona sudică a Caraimanului, acolo unde la insistenţa lui a fost înfiinţată la un moment dat o zonă ştiinţifică. Ştiam dintr-o carte că el explorase aici mai multe brîuri, acţiune pe care mi-a confirmat-o; între altele bătuse locurile la un 15 august, cînd se alesese din partea turiştilor de la apropiata cabană Caraiman cu apostrofarea (cunoscută şi lui Nae Baticu, la atacul „Furcilor”): „Mă, nu pe acolo e drumul!...”. Ce-i drept, botanistul a ţinut să facă lumină: cele cingători nu erau continue pe faţa muntelui, dar exista o „Cheie a brînelor”, „pe unde poţi trece dintr-una în alta”. Amfitrionul mi-a desenat ceva pe-o hîrtie, dar n-am priceput mare lucru, mai ales că amintirile lui se estompaseră. Într-o primă fază am bănuit că e vorba de vîlcelul numit de Haret al Dracilor, unde se poate trece într-adevăr dintr-un brîu în altul. Opinia mea era sprijinită de relatarea turei din pomenitul 15 august. Şi din acest motiv am propus ca valea cu pricina să poarte numele botanistului. Ideea poate fi contestată, între altele pentru că Beldie nu pare să fi urcat şi partea de jos a vîlcelului. Colac peste pupăză, Cheia Brînelor (o bijuterie, după constatarea arhitectului Dan Oprescu, care o descrie cel dintîi în literatura montană) pare să se găsească ceva mai departe, spre învecinatul vîlcel numit de mine Cuminte. Îmi menţin totuşi propunerea, inslusiv pentru faptul că M. Haret nu a călcat deloc pe „Vîlcelul Dracilor”, iar ultima denumire, fără a fi neapărat un superstiţios, este total aiurea, conferită în principal pentru a epata.


Dintre colegii lui Alex. Beldie am avut plăcerea să-l cunosc pe Ion Manof. Aproximativ acelaşi material, deschis, minus statura (era/este înalt). Şi mult mai pudic. Dacă Beldie era pasionat de botanică, Manof îndrăgea pictura, e drept nu pînă la a şi-o face meserie. A executat numeroase reproduceri ale unor locuri din Bucegi, dintre care mi-a cadorisit şi mie pe aceea Clăii Mari. Locuia pe strada Ţepeş Vodă, undeva între Bariera Vergului şi Hala Traian. Neobosit, a pus mult suflet în reapariţia după Revoluţie a Clubului Alpin Român, hărnicia fiindu-i stopată doar de separarea apelor din 1991. Fără a fi un fan al grupării Cunescu, Alex. Manof nu agrea încrîncenarea, stilul dictatorial al lui Niculae Baticu.
Am nişte fotografii cu el, Alex. Beldie şi Cristache Dedula, cu un prilej nefericit (la Belu, la moartea lui Radu Ţiţeica), dar par făcute în faţa Căminului Alpin, la Buşteni. Într-atît de optimişti şi plini de viaţă sînt subiecţii! Manof făcuse ultima dată valea Mălinului la peste 70 de ani, în vreme ce Dedula ţinuse morţiş să se aleagă pe munte, la 80 de ani, cu un infarct...
Ion Manof era, al vremea cînd l-am cunoscut eu, şi un împătimit al Bibliotecii Academiei, calitate în care a semnat cîteva articole apreciabil de erudite, în „Muntele”, după 1990.


În încheiere, sînt inevitabile cîteva trimiteri la o însuşire a lui Alex. Beldie pe care el însuşi nu se ferea să şi-o afirme.
Autorul notei nesemnate din „România Liberă” vorbeşte la un moment dat de „personajul insolit de la distanţă, pin nonconformismul său dezinvolt”. Este un mod delicat de a vorbi despre înclinaţiile sexuale aparte ale botanistului, rezultat poate al faptului că tatăl său a fost un „berbant” (expresia îi aparţine lui C. Beldie) neobosit, cu afecţiunea iremediabil fixată pe mîndre precum Cora Irineu, şi mai puţin pe fiul aflat în curs de maturizare. În consecinţă, viitorul alpinist are prima experienţă homosexuală la 14 ani, şi nu va renunţa întreaga viaţă la această orientare. Socotitor exact, numărase şapte contacte sexuale mari şi late cu o femeie, dar aceasta nu l-a împiedicat să aibă două mariaje, dintre care cel puţin ultimul de durată. Din jenă, am evitat subiectul, dar gazda mea din Jules Michelet mai preciza din cînd în cînd despre vreo duduie care, în tinereţe, se fîţia în jurul său, fără să bănuiască cu cine are de a face.
Va fi fost după 1960 un personaj insolit, cu basca, pantalonii de golf şi geanta pe umăr. Un amic mai în vîrstă îmi spunea că-l cunoaşte din vedere, cît şi din folclor, ultima sursă răzbătînd la un moment dat şi dintr-un articol de ziar care mi-a căzut întîmplător sub ochi. Deşi ţinuta interlocutorului meu, mai ales cînd trecuse de o vîrstă, era de o bizarerie care mă ducea cu gîndul la opinia celor din jur, nu mă puteam opri să nu conversăm, îndeobşte în zona Pieţei Amzei. Ba îmi făcusem o glumă, pe cînd îl abordam: „Nu vă supăraţi, pe unde pot găsi Strunga Colţilor?”, la care înaintaşul nostru marşa admirabil, relatîndu-mi cu maximă seriozitate detaliile drumului de apropiere.

Dumnezeu să-l odihnească!

Mircea Ordean

5 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Ai exact numele de fată al mamei mele.

      Dumneaei fiind însă născută în 1921, în Ocnița-Mureș (altminteri e administrativ în Bistrița-Năsăud)..

      Ștergere
  2. INTERESANT! Trebuie SCRISA o istorie a ALPINISMULUI si TURISMULUI MONTAN din ROMANIA( Muntenia, Moldova, Dobrogea si Transilvania)

    RăspundețiȘtergere
  3. ”Trebuie!” acesta se referă la alții ori la propria persoană?

    RăspundețiȘtergere