joi, 23 septembrie 2010

Sufleteşti şi de munte

I

Am luat-o niţel în barbă zilele astea...
La o recentă descriere montană, pomeneam eu acolo că merg(em) pe munte şi pentru a ne simţi mai cu moţ.
(Recunosc, cu 3-4 ani în urmă nu aş fi avut curaj să afirm public aşa ceva, dar uite c-acu o fac cu mai puţină jenă...).

Acel mai cu moţ e urmat, bineînţeles, de a te simţi superior altora, în sufletul tău dar şi în public (chit că nu o afirmi clar, căci nu?, pretenţiile de acest gen dau minunat învelite în haina modestiei).
Mica problemă este că al meu pasămite record de n metri la săritura în lungime fu depăşit scurt de alţi doi oameni (mai exact grupuri), cu nişte performanţe aiuritoare chiar...

Nasol.

Invidie.

Realizez acum că ăi de practică invidia de fapt... nu au de a face cu cea. reacţia lor este de fapt de a se feri de acels entiment de inferioritate. care vine din contactul cu altul mai furmos, mai tînăr, mai valoros şamd.
Aşa am senzaţia că-i cu invidia sub soare... De fapt, nu ne-o asumăm... Şi aşa e. Imediat după ce muşcă oleacă acel sentiment, încep pietrele în capul celui care a generat senzaţiunea. Încep strînmeble, adică a lua lucrurile pe arături şi nu prin locul ce doare... Spunem că are coşuri pe faţă, nu că a sărit în proba de lungime mai mult ca noi...
Dacă îţia sumi însă acea invidie, ideea că ăia-ţi sînt superiori, după un timp ce-i drept nu întotodeauna scurt şi suportabil te descoperi brusc niţel altfel. Acei oameni zice-se în slăvi, în ceruri faţă de tine îţi devin realmente egali. Nişte ăia (scuzată fie expresia!) mai valoroşi, dar oameni la fel, pe planeta asta, în domeniul ăsta. Eu fac asta, ei fac alta, fie şi mai bună...
Să fie sănătoşi! La mirosit şi gustat firul de iarbă (fie şi uscat, al Urzicii de toamnă) nu există competiţie. După cum poţi privi acţiunea lor şi chiar să te bucuri (trag gogoşi şi nu-mi dau seama? Parcă nu...), inclusiv pentru că te plimbă prin locuri pe unde matale nu ai reuşit să ajungi...

De unde vine sentimentul dintîi, cel pomenit în primul paragraf?
Cred că e o chestie de educaţie... Cînd ai ghinionul ca cineva să nu-ţi laude eforturile, ci să preamărească reuşita altora (aparent culmea, din altă familie, de alt sînge...!), prin comparaţie cu care copilul nostru să se vadă de doi lei...


II
Îndrăzneam să mai spun în acea descriere că, barim pe unii, ne mînă pe munte şi angoasele.
Nu ştiu - am limite... - cît de echivalentă este problema cu necesitatea eliberării de adrenalină, iar eu doar să dau un alt titlu unei probleme analizată şi de alţii.
Pînă una-alta, eu simt că în situaţiile mai delicate, de emoţie, teamă etc. pe munte apucă să iasă şi unele cărora nu le-am dat drumul anterior, cu precădere adunate în viaţa diurnă, în oraş. Eventual familie, dacă ai una mai sucită ori unde nu e voie să te exprimi...

E, aranjînd zilele astea tura viitoare, am ajuns să meditez cu ochii deschişi, să savurez prezenţa în - de pildă - mica deschidere a Văii Spălăturii (Caraiman, Bucegi), deasupra marii rupturi de pantă.
În acest caz, este vorba de consumul în avans de plăcere - ceea ce trădează mici-mari nevoi interioare de acest tip... Unii ar numi asta drept niscaiva nefericiri existenţiale de estompat..
Bineînţeles că mulţi procedăm aşa, iar cine nu o face (părînd un minunat ceas şi tanc în acelaşi timp) nu înseamnă că are contract a la longue cu viaţa, că nu începe să tragă la un moment dat, pe neaşteptate, un picior.








III
La lista chestiilor care ne îmoing pe munte, cel puţin prin zonele dorite de mine, se află - mi s-a raportat psihanalitic - ideea că Acolo de mai bine decît în Oraş...
Opţiunea este subiectivă, asta pentru că, de pildă, nu stăm mai multicel pe coclauri...
E ca la amantă...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu