duminică, 17 octombrie 2010

Adunate. Rivalitatea sportivă Nicu Comănescu - Nae Dimitriu

Rivalitatea sportivă Nicu Comănescu - Nae Dimitriu

Primul alpinist român care a atacat un perete (mai exact cel al Gălbenelelor) a fost Nicolae Comănescu.

"În vara anului 1935 am urcat cu un prieten, Marinescu-Slatina, Valea Gălbenelelor. Pe un brâu de piatră prelungindu-se în inima peretelui l-am recunoscut pe Comănescu. Era însoţit de prietena lui, Cécile Benkner, şi de Ion Marinescu, un alpinist de la asociaţia "CFR". Ne-am salutat şi Nicu, după ce mi-a spus că are de gând să atace peretele, m-a rugat să vin cu ei, să le fac câteva fotografii. Am acceptat. Marinescu-Slatina a rămas să mă aştepte în firul văii, urmărindu-ne cu privirea, dar după o vreme s-a plictisit şi a coborât cu un grup condus de Bubi Schefler, care venea dintre Strunga Gălbenelelor.
După ce am luat câteva imagini, Nicu, cu ciorapi groşi de lână în loc de espadrile, a început să urce. Aveam să ghicesc că nu era prima tentativă, rugat fiind la un moment dat să recuperez, prin pendulare, o carabinieră aflată într-o fisură paralelă, la câţiva metri distanţă. Înserarea ne-a apucat cam la mijlocul peretelui şi ne-am retras, în rapel." (cf. Nini Parhon, care urmase un curs de alpinism al Clubului Alpin Elveţian si îi adusese lui Comănescu cartea Technik des Bergsteigers)

Au fost urcate cu acel prilej primele (trei, cf. N. Baticu) lungimi din viitorul traseu al celor Trei Surplombe).
Premiera peretelui Gălbenelelor, întâia de acest gen în ţară, avea să aparţină însă noii generaţii de căţărători, pătrunşi in abrupt de cel mult un an.
Cu toţii fuseseră îndrumaţi de Nae Dimitriu, care i-a luat in calitate de participanţi la mai multe premiere. În toamna anului 1935, după un asiduu antrenament pe văi încununat între altele prin parcurgerea integrală a Crestei Picăturii (N. Baticu), escalada Hornului Central in numai două ore (S. Tulea) şi încercarea de a stabili pe cont propriu trasee noi (I. Trandafir), patru dintre aceşti alpinişti (cei trei menţionaţi plus Dan Popescu) decid să parcurgă Fisura Gălbenelelor.
Din Brâul Strungii, o primă lungime de coardă a fost urcată fără probleme. Apoi, panta accentuându-se, capul de coarda şi-a scos bocancii cu cuie, suind in continuare numai in ciorapi. Aproape de capătul fisurii s-a ieşit pe o fata verticala din dreapta, care i-a condus după câţiva metri intr-o strungă cu bolovan. De aici, în rapeluri, s-a coborât în Valea Scoruşilor.

La puţine zile, Ion Trandafir le-a propus lui N. Baticu si Dan Popescu să încerce escalada Peretelui Gălbenelelor.

" - O să se supere Comănescu [...] - Nu-i nimic, aranjez eu asta..."

În vederea ascensiunii au fost cumpărate "de la Obor două frânghii a câte 25 de metri [...] din acelea folosite de căruţaşi. Habar n-aveam noi, la vremea aceea, de rezistenţa pe care trebuie s-o aibă o frânghie la cădere. Ş-apoi, noi mergem să urcăm, nu să cădem...". În lipsa unor espadrile s-au procurat pantofi cu talpă de sfoară. Materialul alpin mai cuprindea şase pitoane, plus unul găsit pe Valea Gălbenelelor (pierdut pare-se de echipa Comănescu).
Duminica următoare, beneficiind de o zi uscată şi blândă de toamnă, cei patru au revenit în Valea Gălbenelelor. Spre deosebire de Comănescu, Baticu optase - in cursul unei precedente ieşiri pe Colţul Galbenele - pentru o traversare din Hornul Coamei către fisura care taie distinct partea dreaptă a peretelui (ceea ce le va aduce ulterior reproşul lui Comănescu: "Ce-aţi făcut voi, e doar jumătate de perete!" ).

"După o diferenţă de nivel de 50-60m. [de suiş prin stânga Hornului Coamei] apare o platformă lată de 1-2m; o urmăm spre stânga până în punctul unde se întrerupe. De aici coborâm printr-o balustradă de coardă, pe care o efectuăm tot spre stânga, şi după trecerea unui prim punct dificil, intrăm în fisura ce brăzdează faţa peretelui Gălbenelelor, pe toată înălţimea ei [...]
Primul obiectiv al escaladei - intrarea în fisură - este atins într-un timp relativ scurt şi fără a fi întâmpinat prea mari dificultăţi..."

In prealabil, pe când depăşea o zonă măi delicată, a ieşit in Strunga Colţilor sinăianul Florin Ştefănescu, care a reacţionat prompt: "Măăă, nu pe acolo-i drumul, dă-te jos!" Când a aflat identitatea celui din perete şi cu ce rost se afla el acolo, noul venit s-a măi liniştit. La scurta vreme in aceeaşi strungă şi-a făcut apariţia un alt cunoscut, Nini Parhon. Nici din partea acestuia nu a venit iniţial o încurajare: "Hei, ăla e peretele lui Comănescu!" " (urmat de replica "Eu credeam ca-i al Eforiei!" - Coştila, cel puţin până in şoseaua de astăzi a Văii Cerbului, aparţinea atunci Eforiei Spitalelor Civile), dar apoi Baticu, oarecum rătăcit, a fost ghidat de Parhon spre fisura căutată.

"După o escaladă de 6-8m. prin fundul fisurii, suntem opriţi de primul obstacol, constînd dintr-o surplombă pe care o evităm pe dreapta - printr-o zonă extrem de grea - după care reintrăm in fir.
Imediat după trecerea acestui punct fisura se îngustează brusc, auzind foarte puţin fata muntelui. Locul se prezintă foarte dificil, din cauza lipsei aproape complete a prizelor, iar înclinaţia care depăşeşte in acest punct 70 grade, face ca trecerea lui să ne răpească aproape o oră.
Cîţiva metrii mai sus fisura este […] întreruptă de o a doua surplombă, sub care o platformă îngustă oferă singura posibilitate de odihnă, în condiţii nu prea comode [...]
Din ţinutul în care ne-am oprit pentru câteva momente, după un mers de aproape trei ore, ieşim din fisura la stânga, direct pe perete, trecem o porţiune complet lipsită de prize după care reintrăm pe fir [...]
Trecută şi a doua surplombă, fisură, până aici îngustă şi puţin adâncă, împrumută aspectul unui horn de o lăţime ce variază între 80cm - 1,20m pe care-l urcăm in ramonaj.
Pe măsură ce câştigăm in înălţime, hornul se îngustează tot mai mult, iar la un moment dat dispare complet de pe faţa peretelui, care marchează în acest punct un al treilea mare obstacol, format şi de astă dată tot dintr-o surplombă. Suntem obligaţi din această cauză să ieşim din nou pe o faţă foarte expusă, pe care continuăm escalada din ce in ce mai periculoasă, până în punctul unde o nouă boltă de piatră situată pe fir pare a ne opri, de astă dată fără putinţa de a găsi vreo soluţie, orice posibilitate de continuare a ascensiunii.
Suntem insă salvaţi de o fereastră puţin vizibilă, ce sfredeleşte baza acestei bolţi uriaşe.
Trecem prin ea şi, deodată, apare in dreapta şi în stânga ferestrei o platformă largă şi ospitalieră, care ne oferă - după atâta tensiune nervoasă - posibilitatea de a ne regrupa şi odihnii în condiţii de perfectă siguranţă.
Din acest punct reluăm mersul, târându-ne mai întâi pe platforma care se continuă orizontal în stânga fisurii. O părăsim în locul unde devine măi largă, angajându-ne direct pe perete. O piramidă formată din trei ne dă posibilitatea să depăşim o faţă înaltă de circa 5-6 m, care fiind lipsită de prize, necesită utilizarea a 4 pitoane.
Din acest punct reintrăm la dreapta în fisură, urmînd mai întâi orizontal, faţa extrem de înclinata a peretelui.
Dar ca şi până aici, fisura [...] se închide complet şi ne obligă să ieşim din nou pe faţa muntelui, de această dată intr-un punct de maximă dificultate.
În sfârşit, după câteva tatonări grele şi după ce primul căţărător rămâne la un moment dat suspendat numai într-o priză de câţiva centimetri, deasupra uriaşului perete ce se lasă către fundul Gălbinelelor o adâncime ameţitoare, un piton foarte slab asigurat serveşte ca ultim punct de sprijin al piciorului, şi fisura, de astă dată mai adâncă, este recâştigată.
Cîteva zeci de metrii mai sus, pe firul aproape vertical al ei, atingem în sfârşit culmea ce ne separă de adâncile hăuri ale Văii Coştila...
Suntem covârşiţi; şi de oboseala atâtor ceasuri de efort continuu si de binecuvântată mulţumire ce ne strecoară in suflet acest sfârşit de drum greu si periculos.
Vreme îndelungata, privim in vag, fără a schimba intre noi nici un cuvânt..."

In Amintiri... (pag. 71-77), N. Baticu oferă o descriere indiscutabil mai vie, dar am preferat-o pe cea din Buletinul Alpin, mai puţin cunoscută şi redând impresii nealterate de trecerea vremii.

Cum, de la nivelul crestei atins, I. Trandafir explorase cu alt prilej locurile din amonte, ieşirea chiar pe întuneric in Brâul Mare al Coştilei s-a făcut fără mări emoţii. În brâu, după ce doi dintre tovarăşi au coborât pe Scoruşi pentru a recupera rucsacii lăsaţi la baza peretelui, s-a mers pe platou până la cantonul Jepi si de aici la Buşteni.
În Bucureşti, Nae Dimitriu si apropiaţii săi au primit cu mare bucurie vestea reuşitei, sărbătorită la restaurantul Mercur din Pasajul Victoriei.

"Realizând traseul Furcile, nu mi-am dat seama curând că satisfăcusem ambiţiile şi orgoliul unora; dacă în lupta dreaptă aceştia nu se mai puteau măsura cu Nicu Comănescu, au pus pe alţii să-l împiedice să realizeze ceva mai mult decât ei." (N. Baticu)

Această din urmă afirmaţie priveşte rivalitatea dintre Nae Dimitriu si Nicu Comănescu.
O competiţie pare să fi existat dintotdeauna între aceste două mari personalităţi ale muntelui românesc, a căror statură de excepţie se profilează in 1931-32. Este perioada in care Comănescu ţine să aibă, pentru a-l convinge pe N. Dimitriu, dovezi fotografice ale trecerii pe Hornul Coamei.
Reuşita hivernală pe Valea Seacă l-a ridicat mult pe călărăştean in ochii lui Dimitriu, care plănuieşte şi pune în practică o tura pe Valea Urzicii alături de "excelentul trio Sincan-Beldie-Comănescu" :

"Ce frumoase sunt întâlnirile ce-ţi dai la munte cu un tovarăş bun si trebuie să adaug, N. Comănescu este unul din aceştia" , notează Nae Dimitriu cu acelaşi prilej.

Evenimentul rămâne însă multă vreme singular. În vara 1932 de pildă, Dimitriu este împreună cu "înjuratul grup" Beldie-Sincan-Belitoreanu, în vreme ce Comănescu alcătuieşte cu Mircea Badea si Vasile Nicolau un "trio" devenit clasic pentru contemporani.
Vor parcurge împreună în anul următor Valea Seacă a Caraimanului (iarna) şi Colţul Mălinului, după care Comănescu se căţăra din nou pe cont propriu. Între altele el urcă Hornul Central din Colţul Mălinului, în vreme ce Nae Dimitriu suie învecinatul Horn Ascuns.

Va fi activat aici acel "partaj" al muntelui între cei corifei, despre care vorbesc Al. Beldie (în culori neutre) şi Niculae Baticu:

"Am asistat odată în [...] 1935 la o [...] dispută în care s-a făcut o împărţire a muntelui intre ei doi. Nae Dimitriu şi-a adjudecat dreptul asupra Peretelui Văii Albe, Comănescu asupra Peretelui Gălbenele, şi altele. Această dispută îşî avea originea in orgoliul de a se stabili care este cel măi bun căţărător [..] Ei mai voiau ca niciunul din ei sa nu se amestece şi să intre in traseul încercat de una din părţi."

Un eveniment aparent neînsemnat, în iarna 1934-35, a precipitat conflictul: solicitarea inginerului Ion Nicolau, şeful secţiei alpine din cadrul asociaţiei cultural-sportive a C.F.R., ca oamenii lui să fie îndrumaţi pe munte de persoane competente din cadrul C.A.R. S-a convenit atunci ca o parte dintre ceferişti să se înscrie in Clubul Alpin, iar unii dintre colegii lui Nae Dimitriu să intre in asociaţia C.F.R., beneficiind totodată de permise gratuite pe calea ferată. Colaborarea a fost însă de scurtă durată:

"Între cei care conduceau colectivele alpine ale C.F.R.-ului mă număram şi eu. M-am simţit bine intre ceferişti. După un timp Nicolau mi-a cerut să întocmesc insa după fiecare tura un fel de raport, ca o justificare pentru asociaţie, zicea el. Asta nu era un capăt de ţară, dar ulterior mi-a făcut propunerea să părăsesc Clubul Alpin si sa rămîn la C.F.R. Acest lucru m-a deranjat, i-am spus lui Nicolau ca nu sunt de vânzare, după care m-am dus şeful pe linie de serviciu al acestuia, ing. Gh Frim: «Dumneata l-ai adus pe omul asta în club; uite ce vrea sa facă...» A avut loc o discuţie intre cei doi şi s-a produs o ruptura intre cele două grupări." (N. Baticu)

Pus probabil să aleagă, Comănescu a rămas la C.F.R., gest favorizat fără îndoială de ture nefericite precum cea din 4 august 1935 (când Dimitriu a cercetat fără Comănescu, contrar convenţiei anterioare, Vârful Strungii din Creasta Picăturii).

Ca urmare, în vara-toamna acelui an intrarea traseului explorat de talentatul căţărător in Peretele Gălbenelelor a fost marcată cu iniţialele noii sale asociaţii.
Dincolo de toate trebuie spus că întrecerea a fost in cea mai mare parte pur sportivă, lipsită de invectivele care au animat de pilda disputa C.A.R. - ADMIR. Mai mult, Comănescu a publicat in Buletinul Alpin (împreuna cu secundul sau, Leova Stolear, membru C.A.R.) descrierea traseului Crestei Văii Albe.

Rivalitatea s-a curmat la 15 martie 1936...

"Nu apucăm să ne regrupăm lângă cornişă si simt că a plecat zăpada cu mine. Am strigat: înfigeţi pioleţii. Ei au înfipt pioleţii, dar zăpada tot aluneca. Încerc retragerea la inca . Nu reuşesc. Se dislocă mase mari de zăpadă, căpătam viteză mare la prăbuşire. Se aud ţipetele echipei. Încerc să fac frână cu pioletul. În cădere primesc o lovitură. Mi se rupe coada pioletului şi acum mă simt complet dezarmat. Rămâne să încerc să fac frână cu mâinile. În acest timp vine un nou val de zăpadă, mă loveşte in faţă, mă răstoarnă. Simt că mă sufoc, şi la mijloc am dureri mari din cauza frânghiei (toate acestea s-au petrecut de la inca lui Jilipeanu până la brâna mare, …). La un moment dat iar prind aer. Respir, dau dopuri de zăpadă afară din nas şi din gură şi în acelaşi timp zburam prin aer. Iar aud ţipete. Nu văd nimic. Aşteptam lovitura de graţie. Pe nesimţite iau contact cu zăpada. Alunecam şi cu nu puteam să văd nimic. Prăbuşirea continuă. La un moment dat simt din nou că mă sufoc. Nu mai alunecam şi mă acoperă zăpada. Îmi dau seama că trebuie să ies din zăpada. Fac sforţări. Iar am aer. Respir din plin şi reuşesc să ies din zăpada."

In mod miraculos, autorul relatării (I. Marinescu) s-a oprit la numai un metru de peretele Văii Coştilei, in locul unde aceasta face un cot către est (cota aprox. 1800). Nicu Comănescu s-a izbit însă din plin de acel perete şi a murit pe loc. Şi-au mai pierdut viaţa atunci studentul arhitect Petre Catzian, Gh. Botez si Ion Iliescu.
După şase săptămânii, a fost descoperit aparatul de fotografiat al lui Iliescu, cu o singură imagine, luată în timpul popasului din Brâul Mare.
Cici Benkner (căreia Nae Dimitriu îi atribuia plecarea lui Comănescu din C.A.R.) i-a supravieţuit puţine luni prietenului ei. După două nopţi petrecute (fără voie) pe munte in primăvara aceluiaşi an, s-a îmbolnăvit de plămâni şi a murit într-un spital din Bucureşti.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu