duminică, 17 octombrie 2010

Fratii Titeica, o privire in plus...


Intro.
Eugen Popescu mi-a dăruit un scanner de filme.
Că scula cu pricina nu e eprfectă, că mi-am mai uitat şi eu din bruma de pricepere probabil, dar imaginile ieşiră cam de necalitate... le-am pus totuşi pe net.
http://picasaweb.google.com/mmordean/FondFotoTiteica#
La acest stadiu am zis să însoţesc imaginile de nişte informaţii mai puţin ştiute... Îmi aminteam că le-am postat pe carpati.org, dar nu-mi ies la căutare... Oi fi uitat să le postez?
Ah, memoria!

Prin urmare, le mai aştern odată aici.






Un (pardon!) nebun aruncă o piatră...



Scrierile despre istorie apar îndeobşte cititorului asemenea unui obiect finit, cu afirmaţii în cea mai mare parte ferme.
Previzibil însă, „bucătăria” unui asemenea fruct trece însă prin faze de dubiu autoricesc... Ba uneori se întîmplă ca cercetările să rămînă la acest stadiu, după ce nu dai şi pace de capătul „firului”..., situaţie în care nu poţi decît să inciţi pe alţii la aprofundarea subiectului....


De pildă.
Un nume serios: Mircea Eliade.
Care semnalează în (articolul „Mi-e foame”, Cuvântul, IX, nr. 2992 din 26 august 1933) că "există 6.000 licenţiaţi universitari fără posturi, fără pâine, fără niciun rost în lume...)"(1) Peste trei ani, Eliade revine asupra subiectului, ba chiar întocmeşte (iunie 1936) un tablou al situaţiei materiale a exponenţilor noii generaţii (vreo 23 la număr), indicând şi gradul lor de ocupare.... (2)

„Cel mai bine plasat era M. Vulcănescu, cu 20.000 lei lunar în calitate de director al Vămilor. Trei erau asistenţi universitari (Eliade, Gh. Ţiţeica, Radu Gyr, între 5.000-8.000 lei lunar), unul era profesor de liceu (Anton Holban), unul era medic (Ion Biberi), unul avocat (Emil Gulian), altul (M. Sebastian) secretar de avocat. C. Noica, Al. Elian, Emil Cioran, Ernest Bernea n-aveau post, deci, nici leafă...” (3)

O ocupaţie mai mult sau mai puţin favorită a cercetătorului istoric (fie el şi amator, ca subsemnatul) este asocierea în grupuri cu alţi nouă înţelepţi, care apoi purced la scoaterea de pietre din fîntînă.
De pildă: oare, dacă Eliade susţinea atît de focos oameni precum cei numiţi, erau ei şi simpatizanţi legionari? Nu de alta, dar nu e văzut pe listă vreun stîngist precum Zaharia Stancu, Pandrea, Belu Zilber etc.

Pînă una-alta, să vedem ce este pe listă cu a noastră cunoştinţă montană, Gheorghe Ţiţeica.
Care nu poate fi însă G.Ţ., deoarece acesta era profesor universitar din zorii veacului XX, iar academician încă din 1914... Prin urmare, mintea merge aici către unul din cei doi fii ai săi, Radu şi Şerban.
Se întîmplă ca ambii să fie asistenţi universitari la acel moment.


La prima vedere, Şerban – mai dezinvolt şi mai exuberant de felu-i – ar putea fi bănuit (în lumina textului de mai sus) de simpatii legionare mai mici sau mai mari. Ca un făcut, un militant „verde”, George Manu şi-i alătură pe cei doi fraţi într-o acţiune împotriva Falangei, o grupare conservatoare din Ministerul Învăţămîntului ce limita celor din afara ei ascensiunea universitară. Separînd aici „minereul” de sterilul relatării (4), observăm că fraţii Ţiţeica nu optează în epocă precum alţi universitari de nivel secund, pentru candidatură pe listele Legiunii la alegeri. Totodată, eventualele lor obiecţii păstrează un ton urban, motiv pentru care nu suferă sancţiuni, precum belicosul G. Manu.
Radu şi Şerban păşesc apoi, peste puţini ani, la treapta de conferenţiar. Mezinul este numit în 1941 conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti, nivel atins şi de Radu, la Politehnica timişoreană.
Dacă ultimul nu a avut probleme în vîrtejul politic al anilor treizeci, necazurile îl cuprind peste un deceniu, cînd, după spusele lui Cezar Zugravu (5), Radu Ţiţeica este „anchetat, condamnat sau persecutat”, alături de colegi precum profesorii Plauţiu Andronescu, Ovidiu Ţino, Radu Ţiţeica, Adrian Stambuleanu, Kielburger.
Nici de această dată nu va fi fost vorba de o implicare vehementă, politică, deoarece Radu Ţiţeica a putut urma drumul profesional ales. În cazul lui Şerban, nu ştim să-l fi afectat incidente asemănătoare. A fost ales membru titular al Academiei Române, în 1955, instituţie căreia i-a fost vicepreşedinte între 1963 şi 1985 (cînd a încetat din viaţă).


Note subsol
(1)
“…Tragedia aceasta a intelectualilor tineri a fost până acum privită sentimental sau echivoc... Prea s-a abuzat mult de mitologia «crizei»... D-lor, ăi de mâncaţi şi beţi pe banii noştri, lăsaţi-o mai încet cu «criza» şi cu «vremurile grele», cuvintele astea nu mai conving azi pe nimeni... Nu se teme nimeni dintre dvs. de soluţii directe?"
(2)
Zigu Ornea, în „Anii treizeci. Extrema dreapta romanească”.
(3)
Idem. Pentru parfumul epocii, iată continuarea materialului Ornea,: „. Cei mai mulţi erau publicişti şi, după calculele lui Eliade, nu scoteau pe lună mai mult de 6.000 lei lunar. Şi, la sfârşit, insera această judecată acuzatoare: "Dacă Al. Elian sau C. Noica ar fi trăit la 1900 - ar fi fost chemaţi direct la catedre, cum au fost chemaţi d-nii Demostene Russo şi P. P. Negulescu. Nu e deloc de mirare că într-un stat reacţionar şi gherontocrat ca al nostru tinerii să ducă viaţa de mizerii pe care o duc. Nu e de mirare dar e de plâns... Asta în timp ce lumea se lasă condusă de energiile tinerilor şi de valorile spirituale pe care tot un om de ştiinţă, un filozof şi un artist le creează. Câte revoluţii trebuie să facem ca să suprimăm definitiv o asemenea mentalitate reacţionară?" (Mircea Eliade, Diurnele generaţiei tinere, Vremea, IX, nr. 440 din 7 iunie 1936.)”
(4)
Gheorghe Jijie, „George Manu – scurtă schiţă”, http://modeleromanesti.blogspot.com/2009/08/articole-george-manu-scurta-schita.html
(5)
Cezar Zugravu, “Mărturii ale suferinţei”, Iaşi, f.a., p. 281-282 (cap. Profesorii, absolvenţii şi studenţii Şcolii politehnice din Timişoara care au fost anchetaţi, condamnaţi sau persecutaţi în perioada 1945-1950). vezi şi http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Miscari%20protestatare%20ale%20studentilor%20timisoreni%20de%20Rusnac.htm

Un comentariu: