joi, 14 octombrie 2010

Istorie montana. Turingul din Mircea Voda

Turingul din Mircea Voda


I
Din 1971 şi cam pînă în 1986, în Bucureşti a funcţionat aşa-numitul Turing din strada Mircea Vodă. Era o asociaţie care se voia, cu toată îndreptăţirea altminteri, o continuare a Turing-Clubului românesc interbelic.
La vremea respectivă, mai exact prin 1985, personal am văzut asociaţia ca pe o adunare de persoane în vîrstă (o recunoştea şi un V. Borda). Astăzi îmi recunosc subiectivismul, dar îl şi scuz: erau realmente acolo persoane în vîrstă, în condiţiile în care nu ştiu la noi vreo grupare turistică ce a reuşit să adune tineri şi vîrstnici; separarea a fost dintotdeauna clară (nu am idee cum decurgeau lucrurile la SKV-ul antebelic, al saşilor transilvăneni - chit că avea secţie chiar la Bucureşti -, dar oricum era la mijloc influenţa germană). De obicei apele au fost separate. Simptomatic a fost ADMIR-ul iniţial, care atribuind pîrghiile de conducere generaţiei binişor coapte, sprijinul şi chiar prezenţa celor tineri a lipsit; iar în momentul în care conducerea a fost trecută junilor, activitatea lor susţinută a eclipsat - nici nu se putea altfel - vorbele pline de duh şi atît ale foştilor dominanţi.
Şi pentru că a venit vorba de marele Turing Club interbelic, este de spus că iniţial acesta a reuşit să capteze interesul tineretului turistic autohton. Apoi însă, sub imperiul unei legi inevitabile poate, gruparea a îmbătrînit o dată cu neclintitul ei conducător, mai exact cu Mihai Haret. Un asemenea om devine factor coagulant, dar totodată îi împiedică primenirea sîngelui.
Faptul că atunci priveam pe cei din Mircea Vodă doar prin prisma vîrstei lor, nu şi a activităţii lor, se datorează şi faptului că prezentări interesante de diapozitive aveau pe atunci în Bucureşti şi alţii, dintre care îi amintesc cercurile turistice de la Casa Schiller sau "Floarea de Colţi" iniţiată de Emilian Cristea.
Cu timpul însă, mai exact în ultimii ani, am descoperit un mare merit al celor de la Turing-Clubul "socialist" (ca epocă, în rest atmosfera se voia departe de penibilul ideologic al timpului). Este vorba de eforturile lor pentru întocmirea istoriei turismului românesc.
La o asemenea întreprindere gîndiseră, merită menţionat, şi alţii.
Primul om care s-a hotarit să întocmească o istorie a mersului pe munte în România a fost Mihai Haret, în 1938, a cărui iniţiativă nu a depăşit stadiul de proiect însă. Tot atunci, Radu Tiţeica a alcătuit un material despre "etapele cuceririi Bucegilor", rămas însă vreme de trei decenii la stadiul de manuscris.
La modul în care vor fi reflectate evenimentele epocii lor în istoria alpinismului au gîndit şi alţii în deceniul patru - unii în glumă...
"Ce s-ar face posteritatea şi prin ce dificultăţi ar fi nevoit să treacă acela care s-ar încumeta să scrie istoria alpinismului la noi, dacă printr-o minune, ar dispare într-o bună zi de pe monumente şi indicatoare, de pe arbori şi zidurile cabanelor, acea profunzime de inscripţii, unele mai groteşti decît altele, care informează - luăm un caz dintr-o mie - că "în ziua de 2 noiembrie [...] Crucea Caraiman a avut onoarea să primească vizita alpinistului...Popescu" !" (Nae Dimitriu, în Buletinul Alpin , 1934).
...alţii cît se poate de serios (liderii asociaţiei ADMIR, convinşi că faptele lor"vor ocupa în trecutul istoric al alpinismului românesc locul de frunte..." ).
În 1943, preşedintele Federaţiei Române de Turism, Dem Popescu era de părere că "turismul românesc este prea tînăr şi ideea unui istoric se află în faza preliminară" . După război, Emilian Iliescu, fondatorul grupării "Hai la Drum", nu făcea un istoric, dar stabilea deja "mari figuri ale drumeţiei româneşti": Mihai Haret, Fr. Kepp, Calistrat Hogaş, Ion Simionescu şi Nicolae Ioan. Peste un an (februarie 1948), Iosif Salter, preşedinte de onoare al "României Pitoreşti", a conferenţiat, poate primul, despre "istoria turismului şi alpinismului în România" .
Instaurarea regimului comunist a pus ceasurile domeniului la zero, între altele prin acreditarea ideii că numai după 23 august 1944 "turismul şi alpinismul au căpătat un caracter de masă, s-au înfiinţat secţii turistice şi alpine, cabane noi... [au avut loc] excursii în ţară şi străinătate" . De această optică unii nu au ezitat să profite: "Am avut cinstea să conduc (în 1959, n.n.) acest prim curs de alpinism din ţara noastră"(atare şcoli fuseseră consemnate însă la noi încă din 1938).
În deceniul şapte, oameni precum braşoveanul Virgil Ludu se aflau "în aşteptarea cronicarului care va scrie cu înţelegere şi pasiune întreaga viaţă turistică de peste o sută de ani" .
Concret însă, este drept că iniţial la nivel de simple (dar documentate) contribuţii, primii care purced serios la întocmirea unei istorii a turismului românesc sînt membrii asociaţiei din Mircea Vodă, condusă de avocatul Mircea Dumitrescu. O fac în scris, dar şi în conferinţe. În ce priveşte prezenţa în publicaţii, remarc aici în primul rînd revistuţa proprie, pe nume "Comentar"...
Cum au reuşit să obţină acceptul autorităţilor totalitare pentru aşa ceva, cum au reuşit unii din corifei să călătorească de pildă la Paris fără mari probleme ori cum li s-a permis să funcţioneze ca asociaţie, asta e o problemă a cărei cercetare poate duce la descoperirea unei colaborări mai mult sau mai puţin asidue cu Securitatea. Ea priveşte şi alte cercuri turistice de pînă în 1989 (perioadă de stare de asediu nedeclarată, cînd adunarea a mai mult de două persoane era privită cu multă suspiciune). Subiectul poate deranja astăzi destui, dar trebuie dezgropat.
... unde apar articole tratînd despre Turingul interbelic, despre "Biblioteca turistică" animată în aceeaşi perioadă de Emilian Iliescu, despre lucrări vechi precum "În plaiul Peleşului" de I.G. Babeş. Iată şi alte titluri: Mihai Haret şi Turing-Clubul României", "Momente şi figuri din istoria turismului românesc", "Bucura Dumbravă", "Literatura turistică veche". Şi multe altele.
Astăzi toate acestea pot părea performanţe minore, iar nu o dată afirmaţiile lor pot trezi justificate semne de întrebare. Mircea Dumitrescu considera de pildă, în "Caietul Turing Club" (care a urmat din 1980 "Comentar"-ului), că poteca Take Ionescu a fost "pămînt austro-ungar alipit" României. Sau un V.Z. Teodorescu afirma cu maximă seriozitate că liderii tecerişti interbelici drămuiseră "fiecare bănuţ". Dincolo de toate, aceste contribuţii au constituit fundamentul, solid şi serios, al realizării unei istorii aturismului în România. De altfel, la TC se constituise un "cabinet de istoria turismului", care, după ştiinţa mea, a cercetat în premieră inclusiv documente din Biblioteca Academiei (ce-i drept, iniţial prin intermediul unei membre angajată a acestei instituţii, Dalia Aramă). La o adică, totul seamănă cu paşii pe care îi făcuse în deceniul patru alpinismul românesc. Dacă îmi este permisă o relaţie grosieră, la 1931 reprezentanţii săi îşi dădeau în cel mai bun cu ciocanul peste degete, pentru ca în puţini ani să urce la coardă dublă...
Filonul avea să fie curînd luat în exploatare şi de unele personalităţi turistice ale epocii din afara grupării lui Mircea Dumitrescu. Unii dintre aceşti oameni erau apropiaţi ca spirit Turing-Clubului, ba erau chiar foarte apreciaţi aici. Îl am aici în vedere pe Ion Ionescu Dunăreanu. Fără îndoială suflul îl atinge şi pe relativ tînărul redactor al Editurii Sport Turism, Valentin Borda, care iniţial scoate (cu un coautor) o colecţie de interviuri cu pionieri ai turismului de la noi (1976), iar peste trei ani "Călătorie prin vreme". Carte care, deşi îşi refuză condiţia de istorie a turismului autohton, chiar aceasta reprezintă.
Interesant aici este că nu izbutesc o asemenea performanţă tocmai cei care avuseseră drept ţel declarat o asemenea lucrare. Privind lucrurile poetic, am putea spune că viaţa joacă nu o dată asemenea feste: apelînd încă odată la repere interbelice, mintea fuge aici la cel mai bun alpinist al epocii, Nicu Comănescu, care în ciuda tentativelor repetate nu a reuşit să urce peretele Gălbenelelor (1935), care a cedat însă în acelaşi an unui cvasi- necunoscut. Ceva mai pragmatici, putem considera că un profesionist, chiar solitar, a fost mai eficient decît un colectiv dovedit prin rezultate totuşi hăis-cea.
În ce priveşte o istorie a alpinismului la noi, scenariul pare că s-a repetat. Performanţa a aparţinut lui Niculae Baticu şi a văzut lumina tiparului la sfîrşitul anului 1985. În cazul acestuia din urmă a lipsit o pregătire "tehnică", cea decurgînd din absolvirea unei facultăţi (care se simte la V. Borda), ci tenacitatea rezultată dintr-o prelungită detenţie, iar apoi dintr-o ostracizare datorată inclusiv caracterului incomod al lui N. Baticu. Se pare că demersul acestuia a fost amorsat şi de apariţia cărţii de interviuri a lui V. Borda, în care în special I.I. Dunăreanu şi E. Cristea au făcut nu odată afirmaţii fără acoperire. Ca urmare, Baticu îl contactează pe redactorul Editurii Sport-Turism, îi furnizează documente şi finalmente influenţează hotărîtor capitolul de istorie a alpinismului din "Călătorie prin vreme" (în ciuda aşteptărilor, Borda va servi cu egală osîrdie şi pe E. Cristea, singurul alpinist dintre "Călătorii şi exploratorii români", 1983). Pornit pe această pantă, Baticu (altminteri fragil ca fizic) va fi totuşi de neoprit. Într-o primă fază va izbuti să-şi publice Amintirile (1981), apoi, avînd drept coautor pe Radu Ţiţeica (cu merite în studiul turismului "vechi", dar şi de temperare acolegului său, cît şi de obţinere a bunăvoinţei mai-marilor editoriali), va publica "Pe crestele Carpaţilor" - prima "încercare de expunere a activităţii alpine din munţii României cît şi a celei realizate de alpinişti români în diferite masive ale lumii" .
Este unica pînă astăzi - poate e prea devreme pentru o alta, dar esenţial este să nu se repete cazul monografiei dedicate Bucegilor, care deşi descrie cel mai circulat masiv muntos al României, este singulară chiar şi după 40 de ani (în ciuda pretenţiilor, o recentă lucrare este, în opinia subsemnatului, prea subţire pentru un asemenea rang, cel puţin la nivelul anului 2000).

II
Dincolo de toate, cei amintiţi pînă acum au folosit în principal ceea ce poate fi numită memoria colectivă a turiştilor cu vîrf al activităţii în perioada interbelică.
La 15 ani după apariţia lucrării lui N. Baticu, ce a încununat, putem spune, eforturile pleiadei de cercetători din strada Mircea Vodă, se poate spune că... în spatele ei nu sînt semne că ar veni o alta.
De exemplu nu povesteşte nimeni pe larg cum a decurs stabilirea traseului Lespezile Lirei ori a Fisurii Mult Dorite (dacă vreunul din animatorii acestora s-a prăpădit - Doamne fereşte!- aceasta se datorează şi liniştii care le înconjoară munca şi viaţa). Sau nu interveviează nimeni un Emil Fomino, un Alex. Floricioiu ori Sergiu Cunescu (e valabilă şi aici paranteza de mai sus). Nu scrie nimeni despre ce vedeau şi simţeau colindătorii munţilor de la jumătatea secolului recent încheiat.
Explicaţii ar fi.
Una duce cu gîndul, sper să nu pară exagerată trimiterea, la volumele de poezii care se vindeau înainte de Revoluţie în zeci de mii de exemplare, iar astăzi ating tiraje mai mult decît debile. Eforturile lui Emilian Iliescu (nume ales relativ la întîmplare) şi ale cogenerilor săi s-au dorit nu o dată o prezentare a activităţii proprii, şi o evadare din prezentul sumbru al epocii comuniste. Demersul a fost favorizat de fereastra întredeschisă de conducătorii politici ai Românirei prin 1968; chiar închisă în iulie 1971, multe mlădiţe au căpătat atunci suficientă forţă pentru a nu mai fi retezate vreodată.
Apoi, dacă evenimentele interbelice au fost şi sînt privite într-un unghi favorabil (minus categoriile orwellizate), nimeni nu găseşte forţa de a declara drept minunate escaladele în cinstea celei de-a 33-a aniversări a Armatei Roşii, de pildă. Sau excursiile "în stea" (din cinci direcţii adică) ale muncitorilor spre vîrful Omul. Ori depăşirile de surplombe inspirate de performanţele sovieticului Abalakov.
Deci reţinerea ar fi cu totul justificată. În condiţiile în care animatorii mişcării montane din primele decenii de după 1945 au ajuns la vîrste nu departe de venerabile (iar nu peste mulţi ani, parafrazîndu-l pe V.A. Marinescu, vom putea spune şi în cazul lor că "rîndurile [li] s-au rărit simţitor" ), merită încercat totuşi imposibilul.

Mircea Ordean

P.S. Nu am pretenţia că deţin adevărul, cu atît mai puţin integral. În consecinţă, criticile şi completările din partea cititorilor sint binevenite.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu