duminică, 7 noiembrie 2010

Intervenţii pe lista Clubului Alpin Român ( I )

Ii dau de pe acum acordul meu lui Mircea Ordeanu de a prelua in Tratatele lui de istorie, viitoarele mele relatari ale istoriei CAR-ului de dupa anul 1989, mai ales ca el are un apetit mare de a scotoci interactiunea dintre personajele care au facut istorie intr-un fel sau altul in lumea alpina romaneasca.


Eugene,

Sînt onorat de ce spui tu în mesajul tău... După atîţia ani în care am mimat că-s tare în domeniu, uite c-am păcălit în fine pe cineva!

Recunosc din start că nu-i o treabă simplă să scrii echilibrat despre încurcătura de acum, dacă vrei să fie cît de cît aproape de adevăr - iar în fire adăposteşti (eu!) un tip cam leneş, başca aerian...


Altminteri, mă uit şi eu la spusele voastre şi probabil nu mai devreme de 10 ani e de însăilat ceva, istoriceşte... Acum abia cred eu că se coace de vreo primă relatare a ce fu pe la 1990-92, dar şi acolo e o problemă dacă nu ai cît mai multe informaţii, în condiţiile în care pentru contemporani probabil că tărăşenia cu taberele este o treabă încă foarte dureroasă...
Dar, dincolo de această reticenţă care mă marchează chiar şi pe mine, cred că o relatare serioasă despre ce fu atunci prinde bine, în sensul că poate nu am mai repeta erorile de atunci. Eu cel puţin mă strădui să nu le repet...

Tot din schimbul vostru de mesaje relalizez odată în plus cît de complicată e firea umana, respectiv cum valsează adevărul deasupra capetelor noastre, cîte un pic la unul, cîte un pic la preopinent...
Iar cînd adevărul ocoleşte vreun amic, acesta te poate trage de mînecă despre cîte altele a făcut el în problema CAR, şi zău că va fi pus un umăr, două, zece...




II


De la precedentul meu mesaj pe lista am iesit dupa niste cartofi, la Obor, iar
aerul curat mi-a pus mintea in lucru...

Neînţelegerile din 1991-93 şi cele de acum au în comun faptul că s-au purtat
între nişte oameni valoroşi şi alţii foarte valoroşi, din punct de vedere al
aportului la Club.
Mai ales oamenii foarte valoroşi sînt pe măsură de orgolioşi şi doritori ca cei
din jur să se comporte după ştacheta lor de performanţă.


La 1990, oameni foarte valoroşi erau de fapt unul. Nea Baticu. Valoarea de care
pomenesc decurgea atît din statura lui legată de mersul pe munte (eventual şi de
suferinţele prin închisori, dar nu trebuie uitat niciodată că nici comuniştii nu
ar fi dus-o mai bine în eventualele puşcării legionare!), de aportul primordial
la reînfiinţarea asociaţiei, cît şi din energia, timpul, interesul pe care le
punea în slujba CAR.
Dincolo de un oarece impuls dictatorial în sine, nea Nae dorea ca şi ceilalţi să
se implice asemenea sieşi în munca legată de Club.
Ceilalţi făceau foarte mult, dar nu la standardele lui Baticu, care le atrăgea o
aferentă frecare de ridiche.

Iritarea a mocnit, apoi a explodat, împărţind fruntaşii Clubului în două tabere,
ajunse finalmente într-un război mai mult decît dezagreabil (am în faţă de pildă
un articol antiBaticu din Cotidianul, de o reavoinţă evidentă, dar în clinci se
ajunge lesne şi acolo...- cine nu cunoaşte sentimentul?)

În opinia subsemnatului, personalităţile CAR, cîte erau, alături de oamenii în
stare să depună muncă eficientă au fost - cel puţin la Bucureşti - aproape toţi
împotriva lui Baticu. Inclusiv cel-de-pus-la-rană Ion Manof (bunicul Cristinei).
Personal cred că a depins doar de hotărîrea omenească... a unui judecător faptul
că a izbîndit Baticu.

A urmat însă o adevărată hemoragie umană pentru CAR, decurgînd inclusiv din
faima de teren al disputelor crîncene care i fusese lipită (probabil justificat)
grupării. Multă lume bună s-a ferit ca de ciumă să se apropie, să se alăture...
Eugen Popescu, ajuns spre fruntea CAR prin 1996, nu a putut inversa fenomenul
(chiar dacă s-a zbătut imens). Lucrurile au mers spre bine după 2000, cînd a
venit Mihai Pupeza, însă noua direcţie am eu senzaţia că s-a datorat şi unor
oameni precum Dan Vasilescu şi Liliana Becea (iertat să fiu de nu pomenesc şi pe
alţii!).


Cum mi-am dat cu părerea la începutul acestui mesaj, am impresia că s-a ajuns
din nou la un conflict între valoroşi şi foarte valoroşi (cel puţin la scară
românească)...


Zic şi eu...


Mircea Ordean


PS Fără să vreau am deschis o rană asupra căreia ne-am dat mai mulţi cu
părerea, după ce pe subsemnatul l-a pus naiba să întrebe ce e de făcut cu unele
documente mai delicate ale Mentorului nostru.
Mă uit acum la ce se întîmplă (perfectul simplu) în 1991-93 şi zău că nu-l pot
trece pe Maestru între sfinţi...
Nu ţin să irit pe nimeni, nu voi bate mîine tobă şi fanfară, dar pînă la urmă de
acum e problema de maturitate a celor din Club de a lua pe Baticu cu bune şi
rele...
Mai ştiu de la Gustave le Bon că o mulţime, inclusiv de club alpin probabil, se
"lasă" la nivelul celui mai infantil... dintre membri ei. Carele vrea idoli şi
nu se omoară cu nuanţa. La el e în alb şi negru. La el Idolu' e idol, de neatins
cu o floare.


III

http://picasaweb.google.com/105039784676866091971/AdunariGeneraleCAR199293#5536409884467316514


Vrînd-nevrînd fac o informare.
Cei ajunşi împotriva lui Baticu aveau acces la coloanele ziarului "Cotidianul". Nu ştiu dacă s-a ajuns la patron, Ion Raţiu, direct sau prin intermediul lui Sergiu Cunescu (pe atunci preşedinte al Partidului Social-Democrat, cel cu tradiţie antebelică, ulterior dus de Alexandru Atanasiu în ograda partidului lui Ion Iliescu).
Şefa "Cotidianului", Doina Bîscă, îi sprijinea necondiţionat pe Beleaua, Antemir şi ceilalţi, fără să ţină cont de observaţiile altora legate de articole precum cel reprodus ori de seria de suplimente lunare alpine ("Verticale").

După opinia mea, articolul reprodus în facsimil este jenant nu neapărat prin afirmaţiile propriu-zise, ci prin uşurinţa cu care Gabriela Dinescu a trecut totul sub pana sa. Nici nu văzuse bine prenumele lui Baticu!
Acesta din urmă nu rămînea mai prejos - mi-aduc aminte de o încrucişare de săbii în "România Pitorească".

În paralel, Vlad Petruşca ştiu că a intervenit la Nicolae Manolescu (preşedintele Partidului Alianţei Civice), pentru ca acesta să trimită vorbă lui Ion Raţiu pentru a mai tempera articolele în genul celui menţionat. Nu ştiu dacă Onorabilul a făcut-o, dar oricum Doina Bîscă nu avea vreo treabă în a-şi refuza şeful....

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu