marți, 9 noiembrie 2010

Patriotism

S-a pomenit mult la moartea recentă a lui Adrian Păunescu despre patriotism. Al acestuia şi al altora - iar aici cei care i-l sesizau pe-al Bardului fără îndoială se considerau în onoranta categorie.
L-am văzut pe Andrei Păunescu, la doi paşi (realmente) de catafalc ţinînd în mînă un steguleţ. Tricolor, se înţelege. Mi s-a părut o aiureală, dar cînd toţi îţi spun că eşti beat, rişti să crezi...

Că veni vorbam steguleţul colo-şa avea conflict, în opinia mea, cu ale religiei, cu Dumnezeu - la care aceiaşi fac de asemenea dese şi fortifiante trimiteri.

Cum spuneam, ajungi să spui că eşti tu aiurea. Iar dacă îţi aminteşti despre Hainele împăratului ori despre bucătăria nevăzută plebei despre care tratează marele Inchizitor lui Iisus însuşi, ajungi să-ţi pui problema unde o să ajungi între oameni, nu critic insaţiabil, cu aşa vedere a lucrurilor...

Văd eu unde ajung...
Voi face eforturi să nu mai sar în sus...
Dar, pînă acolo, tot o spun.

Patriotismul e o chestie de afacere.
(Vorbea ieri cu foc un dascăl despre naţionalism, patrie - iar netrebnicului de elev îi fugea prin minte întrebarea: "Unde naiba s-o fi dus asemenea energie, a milioanelor de oameni, înainte de secolul 19?". Şi corolarul: "Cum or fi trăit păcătoşii vreo cinci mii de ani înainte de venirea de acum două mii a lui Iisus?")

Statului îi pică bine pentru că aglutinează cît de cît populaţia, ba uneori o înflăcărează suficient cît să pornească la răzbel.
Omul de rînd se simte nemaipomenit în haina de patriot pentru că îl scoate din rîndul comunilor. Nu mai e Gică Vasilescu, ci Gică Naţionalu, cum fu cazul cu un Marin, de la 1848. Instinctiv, omul de rînd se fereşte să fie altfel pentru că ar intra în conflict cu majoritatea. Majoritate de capul ei, dar şi interesat strunită în direcţia respectivă de organele statului.

Nu am ştiinţă să întrebe cineva prea des care e rezultatul patriotismului cuiva, în afară de a văpsi stîlpii mărginind şoseaua din sat, eventual băncile clujene. Pariez că cel întrebat ar rămîne fără răspuns o vreme, apoi ar încropi ceva despre suceala evidentă a intervievatorului, care scapă esenţa unei aşa minunate îndeletniciri tricolore. Dar de obicei se răspunde voit pe alături.
Deşi, în opinia mea, nu să înjurăm pe unguri - de pildă - este esenţa problemei, ci să încercăm să-i depăşim ori, barim, să-i ajungem. Altminteri numai să pomeneşti despre carnea de sub şaua lui Attila... Deşi, de fapt,şi aşa ceva prinde bine: unde mai defulezi atît de amplu?

Dar aşa ceva nu se spune, nu?
Este echivalentul lui a vorbi în zilele plecării lui Păunescu despre accidentul nepedepsit al nevestei, despre mariaje în serie (în familie) cu minore, despre excesele pomenite fie şi pamfletar în "Porcul şi folkul".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu