luni, 13 decembrie 2010

În banca mea. Dar deloc în banca mea...

Luni.
Curs de istoria presei româneşti, cu Valeriu Râpeanu. Om la locul lui, chit că dintr-o generaţie şi diferită în sine de a mea, şi afectată de acel tăvălug nemilos, roş.

Vine vorba (pregătim examenul şi semestrul următor) de gazetarul Eminescu. Îl întreb dacă mi se pare mie - ca un cititor incomplet al operei ziaristice a acestuia - sau el găseşte vinovaţi doar la unii, nu şi la obidiţii pe care teoretic îi apără. Îmi spune că aşa e, E. nu atacă în vreun fel de pildă ţărănimea atît de dragă lui.
La care opinez că atitudinea este totuşi cam neechilibrată, respectiv infantilizant să mîngîi permanent pe cap un ins, un corp social, fără să-i spui că o parte a eventualei ieşiri din mlaştină este legată de eforturi proprii, de recunoaştere a unor erori de comportament din trecut.
Tot eu leg iute o concluzie: "Am impresia că presa doritoare să cînte în strună cititorului îi face, finalmente, un deserviciu acestuia".

Oarecum neaşteptat, stimabilul nostru profesor răspunde altceva... Am senzaţia că evită răspunsul. Voi reîntîlni pirueta, probabil inconştientă (în faţa unei situaţii, a unui subiect neplăcut) şi la o domnişoară asistentă, în cursul aceleiaşi zile.

Pot înţelege, în paralel, că omul de rînd - după ce se supune mare parte a timpului realităţii, simte nevoia unei relaxări. A iluziei că lumea este cum vrea el, că cineva îl protejează, îi ia în serios gusturile, spune că are dreptate... Mai ales publicaţiile galbene îi asigură acest refugiu.



Spre seară îmi cad ochii pe editorialul "Adevărului de seară", semnat de redactorul-şef al ediţiei de Braşov. Se produc acolo, succesiv, mai-marii ediţiilor regionale ale ziarului.
Reţeta îmi este de acum cunoscută: revoltă pe stat, pe cel mai puternic în general. Care, finalmente, îl asupresc, batjocoresc etc. pe omul de rînd.
Îs curios dacă asta se învaţă la vreo şcoală de gazetărie ori se subînţelege, cînd baţi la poarta acelui organ mass media.
Ţine, şi-mi scapă mie oare, de "Clientul nostru, stăpînul nostru?". Poate.

În context (şi echivalent), Pristanda avea o vorb. De fapt era a neveste-sii.
"Pupă-l în bot şi papă-i tot!"
Dacă a pupa în bot necesită şi trimiteri goale la morală, asta nu deranjează multă lume.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu