duminică, 12 decembrie 2010

Pornind de la 'Pînă unde se poate spune adevărul'.

Ne cer de la Facultatea de Jurnalism, pe care cu onor o urmez, să scriem la gazetele lor.

Ce-i drept, deşi dumnealor nu o spun, plaja pe care îţi poţi exersa condeiul cel bun-rău în aşa situaţii este niţel de redusă...
Iar cum eu - poate doritor de a şoca, poate nu - nu sînt interesat de acea zonă, mi-a venit în minte să scriu despre Cît sîntem dispuşi să suportăm adevărul?


Nu mă întind aici în cine ştie ce filosofeli.
Cu ocazia unor evaluări la facultate, am citit în cartea distinului domn Valeriu Râpeanu, între altele, despre activitatea ziaristică a lui Mihai Eminescu, respectiv Nicolae Iorga.
Nu o mai făcusem, mulţumindu-mă cu relatări ale altora. Să spunem, în cazul ultimului, ale acidului Constantin Argetoianu.

M-am uitat la Eminescu. Că acesta e nemaipomenit, idol român şi, în particular mare ziarist, auzisem şi o luasem de bună.
Două chestii mi-au sărit însă în ochi, în acele capitole ale dlui Râpeanu (nu mă îndoiesc că autorul reproduce bine realitatea!).
Că Eminescu era destul de chitit. Izaltat, i-ar spune un D. Kiriţescu. Or, după cîte ştiu, asta nu asigură un echilibru, o privire înţeleaptă (şi finalmente utilă, îndreptînd ceva) asupra lucrurilor.
Nu mă îndoesc de faptul că articolele or fi documentate, exista un stil gazetăresc nemaipomenit - dar, la o adică, e important nu doar dacă alergi ca un Juan Carlos (cel din 1968) ori un Alberto Juantorena (adică foarte elegant), ci şi ... direcţia.
În acest ultim caz, Eminescu ia şi el parte ţăranilor, pornit fiind în schimb pe tot feluri de pături considerate parazite la vremea aia.

Treaba asta, cu a lua partea umiliţilor şi obidiţilor, cu "a lovi în ciocoi", e o chestie care dă tare bine la omul de rînd. Asigură succesul. Inclusiv din pura parte proprie, din partea sufleţelului personal.
Aici, dacă nu mă dau eu prea deştept în psihologie, o proiecţie este iute vizibilă, adică numitul autor nu apucă să se ocupe el însuşi de... sine, dar îndreaptă acel filon de ajutorare spre alţii.
Totodată, deşi mulţi scriu că ce mare gazetar era Eminescul, nu pot să nu văd că el pariază pe calul perdant. Că la curse mai iei plase asupra cîştigătorului e una, însă în ale gazetăriei serioase cred că nu cer imposibilul cînd solicit ca omul cu condeiul aă simtă totuşi cum se mişcă istoria. Ori de James Watt încoace se putea simţi cum merg lucrurile. Spre maşinism, spre industrializare. Eminescu ar fi putut observa trecerea accelerată de la rural la urban, existentă în Anglia şi ţările ca ea.
S-ar mai putea adăuga una-alta aici, în ale industrializării, dar mă opresc.

Vorbeam mai sus de ceea ce-mi pare lipsa de înţelepciune a lui Eminescu. Mai pe româneşte oarece doză de infantilism. Revăd asta şi cînd Poetul naţional aruncă toată iritarea pe capul păturilor sociale incomode sieşi, dar nu deranjează cu o adiere atît de plînşii ţărani. Care la o adică nu erau nici ei uşă de biserică - şi, pînă să mă plîng de viaţa lor grea, poate e de zărit şi adcă făceau ceva pentru a ieşi de acolo. Or, ştiu din "Răscoala" lui Rebreanu, că în Amara erau nu puţine cîrciumi.
Şi aici subiectul poate fi multişor extins.

Trec acum la Iorga, de care aminteam la început.
El procedează, întrucîtva, la fel. O ia - la început de secol XX - cu sămănătorismul, legat de care îndrăznesc să-mi pun problema cui a servit, finalmente... Au fost ţăranii români mai deştepţi, în 1916 depildă, cînd unii animaţi teoretic de Iorga, cît şi de Spiru Haret, se întrebau la Buştenii Prahovei cine a zugrăvit pe cer munţii aceia înalţi?...
Cum am zis, Iorga ia şi al partea amărîţilor. Nu ştiu dacă la el gestul, în adînc, se datorează vreunei proiecţii. Am senzaţia că acesta, trăgînd spre ţărani, de fapt îşi trata... timiditatea. Sufleteşte, el nu pare să se fi simţit bine în lumea bună (lipsa tatălui?). Şi faptul că voia să fie neapărat primul, să nu asculte decît de sine (recunosc, si subsemnatul tinde astfel...) trădează iar o problemă. Iorga pare să se fi simţit bine numai între inferiori sieşi. Cînd va da, în 1931, la guvernare, de caractere puternice (Carol II, Argetoianu, camarila), va spune după scurtul mandat că "Eu nu am fost eu"...


Revenind la simpatia celor două genii pentru unii şi antipatia pentru alţii, o să mi se spună că nu e frumos să nu facem nimic pentru amărîţi, că nu ai cum să nu te revolţi pe Tănase Scatii. Stănică Raţii ori mai ştiu cine.
Cu atît mai puţin se va recunoaşte că aceştia din urmă ies învingători în cursa spre timona societăţii.
Că iritarea noastră pe unul sau altul e totuşi una de birou, de în-faţa-gazetei, şi mai puţin de teren. Asta pentru că acei monştri sociali nu-s deloc aşa de în alb şi negru, după cum nici ai noştri nu-s de pus la rană.
Deci, e greu să accepţi că modul nostru moraaaal (adicătele comod nouă, fricilor şi comodităţilor noastre) de a dori să fie lumea nu are treabă cu realitatea.
Căci, de la Eminescu încoace lumea a mers nu doar mai apropiată de firea celor consideraţi lipitori pe atunci, dar - şi mai rău - a mers absolut imprevizibil.
Chestie greu de suportat pentru sufletul nostru...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu