joi, 28 ianuarie 2010

Paralelă Niculae Baticu – Emilian Cristea

Cei care ajung să-şi dispute la un moment dat al secolului trecut întîietatea în ale căţărăturii româneşti au un parcurs diferit spre acest punct de conflict.



Cristea iese spre 20 de ani din iadul instituţiilor tip orfelinat şi este interesat doar să urce cît mai sus, să uite amarul insuportabil al anilor ce altora rămîn îndeobşte fără egal în frumuseţe… La tînărul vulcanizator însă, dorinţa e mare, dar putirinţa suferă, datorită handicapurilor sociale şi de studii. Şi pe munte, pe care nu şi l-a declarat încă ţel suprem, se descurcă un pic mai greu în acel deceniu patru…



Baticu stă ceva mai bine la acest ultim capitol, pe la 1935 mai exact. Reuşita sa uluitoare din Furcile Gălbenelelor nu îl tulbură excesiv. Nu va grăbi excesiv, de pildă, spre îngroşarea unui palmares alpin clasic. Ocheşte mai ales pentru frumuseţea ei Creasta Coştila-Gălbenele, după care îşi mai trece abia peste un an la activ o premieră, Fisura de Sus a Ţapului, dar şi aceasta doar pentru a înlesni pătrunderea în Clubul Alpin Român a unor camarazi de idei, între care poetul Horia Stamatu. E dezamăgit în această epocă de comportamentul unor apropiaţi în tentativa de a urca spre Cele Trei Surplombe din Gălbenele, dar se pare că de grija acestora doarme totuşi noaptea…

Această implicare mediocră are probabil la origine faptul că Baticu este pe moment un clasic boem, răspîndit într-o mulţime de direcţii. Face de asemenea schi, planorism, după cum, în ale mersului propriu-zis pe munte, semnează condica în ture ale CAR, ale asociaţiei Metropola, dar şi ale grupului Olgăi Geresch. O fotografie a unui zîmbitor Baticu la o cabană din Iezer-Păpuşa pare să spună totul despre firea sa în această perioadă: înconjurat de amici şi amice, îndestulat material (bocancii îi sînt nou-nouţi etc.), cu freza aproape impecabilă. Toate par să-i meargă cu mare uşurinţă subiectului nostru. Este şi motivul pentru care Baticu, după o cădere dramatică în Creasta Coştila-Gălbenele, îşi pune doar pentru o scurtă vreme problema unei căsătorii. Optează însă curînd din nou pentru totala libertate de mişcare, aceea care îi va permite de pildă mersul în Vestul continentului, la două faimoase şcoli de alpinism.

Abia prin 1939 se dovedeşte suficient de colţos pentru a ataca unele gesturi ale conducerii CAR – “premiera” echipei Şincan din Peretele Văii Albe ori unele propuneri de bizare materiale alpine. Avem de-a face însă mai degrabă cu nişte banale şi umane refulări, deoarece în materie de construcţie ajunge de pildă în zona Fisurilor Centrale doar la îndemnul celui care le tot tatona de vreo doi ani: Toma Boerescu. Fără succes însă nici acum.



Deşi e posibil să fi urcat realmente pe munte (de pildă pe Picătura, după cum spunea Ion Manof) cu cămaşă verde şi diagonală, nici în furtunosul domeniu politic implicarea lui Niculae Baticu nu este foarte spectaculoasă. Pare să fi avut o poziţie neînsemnată în legiune, căci nu este arestat (şi ucis) în septembrie 1939, după executarea de către camarazi a premierului-călău Armand Călinescu. Pare să se fi inflamat ceva mai mult în ianuarie 1941, la Rebeliune, motiv pentru care se refugiază, în plină iarnă, în partea inferioară a abruptului Caraimanului, undeva sub Portiţa. După o vreme, Conducătorul Antonescu combină o amnistie a legionarilor cu trimiterea reparatorie a acestora pe front, unde Baticu beneficiază de untratament oarecum mai lax, avînd în vedere pregătirea sa de aviator. Este perioada în care îl găzduieşte la Bucureşti pe celebrul alpinist german Karl Prusik.

Existenţial, Baticu începe să scîrţîie după război. Lucrurile nu mai îi erau ce fuseseră… De pildă, în vara lui 1946 nu are serviciu, golul fiind umplut prin căţărare pe munte chiar şi 3-4 zile săptămînal. Efect al trecerii timpului, amicii i se răresc – de pildă Dan Popescu se însoară (“decemvirul” Ion Trandafir pierise în noiembrie 1938). Fare o coardă excelentă cu Gicu Nicolescu, dar acesta moare la puţine luni într-o avalanşă.

Efect al antrenamentului susţinut (trei trasee dificile pe zi!), Baticu răzbeşte acum peste rîvnitele Trei Surplombe. În această perioadă, deşi existenţa lui se îmbină tot mai mult cu aceea a Muntelui, el este departe de a se implica total în această direcţie – cum o va face de pildă după 1964…



În paralel, cum spuneam, Emilian Cristea face eforturi mari pentru a deveni faimos, cum îi dictau nevoile sufletului atît de lezat în primele sale două decenii de viaţă. Pretinde de pildă că urmează un liceu, cînd în realitate e departe de această postură. Se declară amic la cataramă cu Toma Boerescu, deşi nu-l poate recunoaşte pe acesta într-un grup cu care schimbă cîteva vorbe pe munte. Încearcă acum şi ture mai serioase, dar neputinţa de a suporta un magistru îl privează de cunoştinţe alpine elementare, motiv pentru care pică de pildă cu un pod de zăpadă tîrzie, pe Valea Gălbenelelor.

Dincolo de toate, Cristea posedă însă o tenacitate de excepţie. Se înţelege bine cu Ion Ionescu-Dunăreanu, între altele convenind să publice în monografia ultimului, la 1943, despre premiera Peretelui Piscului Rece, ba chiar declarînd-o cea mai tare tură alpină din Carpaţi! Cum în faţa unui Nae Dimitriu, preşedintele Clubului Alpin, era mai greu de venit cu asemenea pretenţii, Cristea pătrunde în faimoasa grupare montană în baza unor trasee ceva mai aproape de valoarea personală, cum ar fi Muchia Roşie (Piatra Craiului) sau Fisura Sudică din Peretele Coştilei (Bucegi).

Pregătirea de vulcanizator îl permite să nu ajungă în anii conflagraţiei mondiale prin stepele Volgăi, ci în zona Braşovului nostru, la o bază aeriană. Ca urmare nu revine precum alţi montaniarzi, infirmi ori ca subiect al unui ferpar. Era poate un semn Soarta îşi întoarce în fine faţa binevoitoare şi spre el. Oportunist cît îl obligase viaţa să devină, după ce în timpul războiului declarase asemenea altor sute de mii de români “război hidrei iudeo-masonice” (informaţie de la N. Baticu), după 1944 îşi face prieteni evrei, precum Pincu Weintraub, respectiv aderă la asociaţia Turismul Popular, controlată de comunişti. Are cam toate vînturile în pînze. Cînd nu le are, sare fără ezitare în altă barcă, de pildă din a patronului de atelier de vulcanizare (nu insistăm asupra modului în care a ajuns aşa ceva…) în a antrenorului de alpinism la C.C.A., principalul club sportiv militar din epocă.

În acest moment, se poate spune că îşi poate fixa clar ţintele, toate ducînd la poziţia visată de cel mai important căţărător român. Între altele, Cristea asudă şi riscă la verticală pentru a dobîndi cireaşa de pe tort ce scăpase confraţilor, şi anume Fisura Albastră din Peretele Văii Albe. Cum-necum, şi-o trece în cont în 1952. Odată cu ea, inclusiv prin gesturi propagandistice de apreciat în sine, îşi adjudecă şi fotoliul prim de care aminteam. Este “Vitali Abalakov al nostru” (faimos căţărător rus din epocă).

Cum se întîmplă în asemenea cazuri, din sport şi nu numai, nu mai puţin complicată urma să fie apărarea de concurenţi a redutei cucerite. Nu era o sarcină imposibilă pentru ploieşteanul cîndva năpăstuit de soartă.



Probabil imediat după război, Niculae Baticu îşi va fi făcut mai mult sau mai puţin un bilanţ al existenţei de pînă atunci. Roz nu putea fi. Era însă departe de fundul sacului. El povesteşte că în această perioadă, într-o dispută altminteri sportivă (E. Cristea pretindea discret la urechea preşedintelui CAR că el urcase de fapt Cele Trei Surplombe), Nae Dimitriu îl ameninţa cu Dosarul. Acela de simpatizant legionar de altădată. Va fi fost un gest la nervi, dar indivizi meticuloşi şi teribil de cinici chiar adunau pe atunci date despre orice posibil adversar. E vorba de vlăstarele sovietice de la noi, comuniştii, programaţi să obţină puterea absolută în ţară. Prin urmare, dosarele chiar au stat la baza arestării legionarilor în mai 1948, dintre care unii vor rămîne după danteşti gratii vreme de 16 ani…

Cînd revine în temniţa cea mare a României comuniste, în 1964, Baticu va fi avut din plin sentimentul unei vieţi irosite. Din fericire pentru el, fostul deţinut politic are un car de handicapuri, dar şi convingerea, forţa interioară de a cere mai mult de la viaţă. O familie cu copii nu mai poate avea, la 55 de ani, dar nu se jenează să pătrundă în sala de examene a ASE, alături de tineri ce-I puteau fi nepoţi sau fii… Nu izbuteşte în demersul său, dar plăcerea studiului (fie şi un nivel mediu) îi va fi o îndeletnicire tot restul vieţii.

La munte, probează o longevitate fizică de invidiat, care împreună cu experienţa-i de viaţă şi palmaresul alpin îl transformă într-un monstru sacru. Totul într-un demers mai mult sau mai puţin conştient de a fi el cel mai valoros în domeniu (cel românesc, bineînţeles). Acţiune care îl va duce inevitabil într-un conflict deschis cu Emilian Cristea.



Cel din urmă se afla, în deceniul opt, la apogeul influenţei sale alpine. Generaţiile mai tinere de alpinişti mai strîmbau din nas la auzul numelui său, dar publicaţiile de specialitate (discret incitate) ridicaseră un adevărat cult pentru Emilian Cristea – vezi de pildă postfaţa la monografia “Piatra Craiului”. Neaşteptat, Baticu reuşeşte acum să-şi publice Amintirile, care şifonează serios soclul fostului coleg de coardă din Trei Surplombe. Cristea nu disperă însă excesiv, face ce ştie mai bine, favorizat de faptul să susţinătorii săi au mult suflet, nu şi deschidere la argumente.

Este momentul însă în care Soarta îl părăseşte, de-a dreptul tragic. Un accident rutier îi curmă viaţa lui Emilian Cristea, care la 67 de ani decisese, neobosit ca întotdeauna, să urce cu bicicleta spre poalele Făgăraşilor. Numeroşii săi adepţi sînt sideraţi, dar viaţa merge înainte. Hedda Cristea se ocupă de pildă de încheierea tipăririi unei ultime monografii a soţului ei, iar un grup de alpinişti stabileşte un traseu Memorial în peretele Văii Albe. Şedinţele clubului turistic înfiinţat de Cristea (“Floarea de Colţ”) continuă pînă în ziua de azi, dar uitarea se aşterne în timp peste faptele mentorului.



La rampa norocului ajunge după 1982 Niculae Baticu. Scoate o lucrare de căpătîi despre istoria alpinismului românesc, iar în paralel patronează întîlniri lunare (asemenea aviatorilor veterani din epocă) între căţărători de toate vîrstele. Schimbarea politică din 1990 îi permite să reînfiinţaze, alături de alţii, Clubul Alpin Român, al cărui preşedinte este ales. Vremurile se vor dovedi complicate pentru această asociaţie, dar Niculae Baticu pare să se fi achitat onorabil de misiune. Moare în 1998. Susţinătorii săi vor fi extrem de activi în a-I ţine trează memoria, poate şi pentru că Baticu este indentificabil cu perioade mai puţin blamate din dezvoltarea istorică a alpinismului românesc.





Produse a două medii sociale diferite, şi locul de ultimă odihnă al acestor oameni de munte este pe măsură. Baticu a fost depus la “Izvorul nou”, în Bucureşti, în vreme ce apropiaţii i-au îndeplinit dorinţa lui Emilian Cristea de a-i fi înfrăţită cenuşa cu Fisura Albastră…



Mircea Ordean

miercuri, 27 ianuarie 2010

Şed şi mă mir...

I

Îmi cad ochii iar pe un material pompos numit "Confruntarea spirituală dintre Wurmbrand si Gafencu (din Memoriile lui Ioan Ianolide)"
http://www.scribd.com/doc/11613520/Intoarcerea-la-Hristos-de-Ioan-Ianolide

Mai exact la două pasaje.

"In 1946 a avut loc o conferinta a confesiunilor din Romania, convocata de Ana Pauker, evreica si conducatoare a comunistilor. Atunci a luat cuvantul rabinul-sef Safran, care a acuzat pe crestini ca-i prigonesc pe evrei si a amenintat cu razbunarea, cautând în acelasi timp să nege dumnezeirea lui Hristos; ei, evreii, a spus Safran, sunt poporul ales!

Crestinii prezenti acolo au înghetat de frica. Un mitropolit roman a vorbit ca să nu taca si a spus de toate, dar nu a îndraznit sa-L apere pe Hristos si nici pe romani. Catolicii au fost demni, dar retinuti. Protestantii au fost confuzi si oscilanti. In sala se gasea si W., impreuna cu sotia sa, care i-a zis:
- Tu trebuie sa-i spui rabinului adevarul. Cere deci cuvantul!

Cum si el era reprezentant al miscarii ecumenice, i s-a îngaduit să vorbeasca. A început prin a evoca originea sa iudaica, apoi a marturisit cum a ajuns crestin, în fine a trecut la atac impotriva lui Safran si a pacatelor si necredintei poporului evreu, pe care le-a dezvaluit cum numai un evreu poate să o faca.
- Voi sunteti vinovati! a strigat el. Pacatele voastre au urcat pana la cer. Voi urati, voi uneltiti, voi impilati, voi mintiti impotriva lui Hristos si a Bisericii Sale. Ati pierdut dreptul de popor ales prin uciderea lui Hristos si nu va ramane decat să va pocaiti si să va încrestinati! Căci Cel pe Care Il prigoniti este Cel vestit patriarhilor si prorocilor. In afara lui Hristos nu aveti mantuire!

Rabinul facea spume, Ana Pauker a dat ordin să fie întrerupta radiodifuzarea discursului. Sala aplauda frenetic. Adevarul iesise la lumina prin W.. Când a terminat cuvantarea era sleit, o putere mare iesise din el. Au venit ai lui si l-au scos pe o usa laturalnica, fiindca evreii il asteptau sa-l ucida."


Alta:

"Infruntarea

Intr-una din zile a fost adus la sanatoriu un evreu talmudist cocosat, foarte grav bolnav. Când a intrat în contact cu atmosfera din camera 4, ura lui impotriva crestinilor s-a dezlantuit violent:
- Voi, crestinii, sunteti vinovati de pogromul impotriva evreilor. Ne vom razbuna dupa legea noastra!
I s-a raspuns:
- Dimpotriva, crestinii sunt victimele directe sau indirecte ale evreilor. Evreii au ucis pe Hristos si-i prigonesc si-i ucid pe crestini ori de cate ori au ocazia în istorie, ca să ajunga ei însisi stapanii lumii. Dar lumea moderna nu poate accepta guvernarea unui neam strain care se considera Israel.
- Noi suntem Israelul prin alegerea divina!
- Israelul este haric, si nu nascut dintr-o anume semintie.
- Voi sunteti antisemiti si prin asta nesocotiti legamantul dat de Dumnzeu poporului evreu!
- Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa si poporul care a cerut rastignirea. Antisemiti nu sunt crestinii, ci evreii care lupta impotriva evidentei, căci ei stiu bine ca Hristos este Dumnezeu, dar prin Talmud si Cabala au rastalmacit învatatura revelata a Vechiului Testament. Ei se închina fie vitelului de aur impotriva Dumnezeului lui Moise, fie lui satana impotriva adevarului lui Hristos. Poporul evreu L-a dat pe Hristos, dar e incapabil sa-L urmeze, căci el însusi se considera Hristos – iata culmea demonismului la care a ajuns!
- Crestinii au colaborat cu Hitler impotriva crestinilor! a strigat talmudistul.
- Dar tot crestinii au fost marii martiri ai lagarelor naziste! De altfel, nazismul a fost un iudaism relativ.
- Cum vine asta?..."

Şamd

Te uiţi la relatările astea, nefiindu-ţi tare greu să vezi că nu au mare treabă cu realitatea. Cutărescu, bolnav rău, numai de discuţii înflăcărate nu stătea... Sau că Şafran aia taman făcea la o conferinţă a cultelor - trata, şi încă prost, cel mai delicat subiect cu putinţă!

În paralel, stau şi mă întreb cum trebuie să fi fost tipul care a aşternut asemenea invenţii pe hîrtie. Şi-mi sare în minte ideea de delir, chit că nu cunosc exact definiţia de dicţionar. Nu are nici o treabă cu realitatea, dar nici de penibil. E clar că era dat în mintea copiilor: auzi, "îl aşteptau evreii să-l ucidă". Astea-s vis de copil întîrziat cu temperatură!
Interesant este că o mulţime de invivizi dintr-o Dreaptă întîrziată chiar cad pe spate la notaţii precum cele ale acestui Ianolide. Dacă pomenitul autor mai poate fi înţeles, în delirul său, pricep deocamdată mai greu cum inşi mai tineri, pardon, pun botul la aşa aiureli.
Dincolo de toate, ajung încă o dată la vorba lui Alain., "Căutaţi acul!". Ce-l înţeapă de fapt pe un om, care îi va fi fiind funcţionarea. Ai nevoie de fapte eroice cu orice preţ? Ai nevoie de gîdilat un înaintaş în viaţă?
După care, ce anume te împinge la aşa besoin?

Fac ce fac şi ajung la vorba lui Freud. Îl citez din memorie: "Viaţa e o chestie atît de nasoală, încît nu o depăşim fără compensaţii psihologice".



II

Mă uitam şi la nişte vorbe atribuite lui Nae Ionescu, de Mircea Vulcănescu. Probabil e de tratat mai pe larg subiectul, chit că am reţinere în a mă da prea leu - e uşor să o faci cu generaţiile dinainte! Care, de pildă, nu aveau de unde ştii cum va ieşi curentul naţionalist interbelic.
Totodată, îmi recunosc oarece mărginire a minţii în a trata lucrurile, în sine, cum o făcea Nae Ionescu.
dar nici nu pot să-mi pierd capul în faza frazei, a pretenţiei:
"El înfăţişa de pe atunci un creştinism aspru, asocial, orientat în întregime spre viaţa de dincolo, în care împărăţia lui Dumnezeu se realiza abia la sfîrşitul lumii, printr-un fel de catastrogă exhatologică a cosmosului întreg".
E interesantă alăturarea asta de maximă jonglerie a vorbelor, cu o poveste clară. Sfîrşitul lumii (cel pe cale religioasă). Căci aşa cum copilul are nevoie de poveste, aşa are şi amturul, căruia ideea unui sfîrşit al lumii, a cazanelor cu smoală este mai suportabilă decît aceea de nici un sfîrşit...
Pe de altă parte, îs departe de a fi vreun leu în cunoaşterea vieţii lui Nae Ionescu. Dar nu-mi aduc aminte deloc să fi fost vreuna scet, vreun practicant... Dimptrivă, enteresul şi iar enteresul pare să-i fi animat din plin gesturile.

Reticent iar în a mă da leu, comparativ cu personajele în chestiune, îmi pun problema: ucenicii lui Tata Noe chiar nu miroseau dincolo de masca maestrului, chiar simţeau doar într-un plan, acela al jongleriei cu vorbele?

Poate nu miroseau, le iau tot eu apărarea, amintindu-mi de un pasaj din Camil Petrescu, "Patul lui Procust". Indivizi precum Ştefan Gheorghidiu, deşi greu de atacat frontal, sînt dizolvanţi. În astă vreme, societatea se construieşte, se menţine cu tipi amorali precum Nae Gheorghidiu...

vineri, 22 ianuarie 2010

Iulia Tăbăcaru, bomba sexy






Pentru necunoscători: Iulia este prietena (iubita, amanta şamd) fotbalistului Cristi Tănase.
Lumea spune că e focoasă foc, motiv pentru care fotbalistul îşi consumă cam multă energie cu ea, în pat, cît şi prin stabilimente de noapte.
Doză de invidie, la aceeaşi Lume, cît cuprinde, mascată pe cît se pricepe şi Ea mai bine. ea fiind lumea, nu Iulia.

Care Iulia îmi pare destul de săracă întru duh, chit că are nişte rotunjimi de apreciat. Cum au de fapt cam un sfert din femeile la vîrsta respectivă (20 ani?).

Am senzaţia că lumea masculină salivează deoarece nu a văzut aşa ceva în proximitate. Dacă ai avut de-a face cu adevărat cu ofemeie frumoasă, cred că ţi-ai rezolvat problema (vorba lui Bregovici parcă, "mi-am rezolvat /ciudăţeniile/ erotice pînă la 20 de ani..."), nu ai de ce să cazi pe spate la vederea Iuliei. Se pare că marii amsculi, de prin galerii şi redacţii, sînt însă mai puţin forţoşi şi macho decît se laudă.

Dar nu ăsta este esenţialul.
Dacă îi priveşti pe cei doi - fotbalistul şi domnişoara - mai cu atenţie, descoperi lucruri, inerent, şi alte lucruri. Mai aproape de realitate.
Cel mai la îndemînă este că nu au mai nimic unul pentru altul. E un fel de semnat condica, el pentru faimă masculină, ea probabil pentru bani, eventual reflectoare mediatice, sociale.

Se vede destul de clar că alde Cristia avut probleme măricele cu duduile, i-au picat destul de rar şi urîţele. Nu pentru că o fi fost vreun împiedicat (simt că era ceva prin gaşca satului, chiar dacă nu primul...), dar astea erau în zona sa. El însuşi posedînd o fizionomie rurală de toată frumuseţea.
Acum îşi rezolvă rămînerea în urmă la capitolul acela.
Interesant este că îşi alege o persoană cam în aceeaşi situaţie, cam din acelaşi mediu - căreia îi puse însă şi ei Dumnezeu ,îna în cap, sub forma unei ascensiuni fulminante (dacă alde căderea va fi la fel, doar ea se poate opune fenomenului - chit că nu mi se pare a poseda aşa însuşire...).

Cu un efort de imaginaţie minim pot să-mi închipui cum ar fi arătat fără acea mînă divină, adică rămaşi în vatra satului.
Aparent culmea, ar fi optat pentru acelaşi timp uman.
Da, adică tot unul pentru care nu ar avea mare pornire din inimă.
Mai exact li s-ar potrivi ranchiuna împotriva sexului opus.
(La Iulia treaba asta se vede clar, din stilul allumeuse, de a da gata bărbatul care a jignit-o prin indiferenţă cîndva, fie şi în copilărie...)

Mai e de notat şi comportamentul Soacrei mari, mama lui Cristi.
Scrie undeva, într-o gazetă, că “Mama s-a imbolnavit pe sistem nervos (alţii spun că a ajuns şi la spital, n. M.O.) cand Cristi a fost prins facandu-si de cap in bar cu Iulia"
Aşa e în viaţă.
Deci persoana care îl ţinu din scurt pe Cristi, oferindu-i însă cam deloc afecţiune, e foarte mirată şi aferată (teatrul este lesne depistabil, totuşi!) că tînărul fiu a comis marea crimă de a poseda şi proba dezinvoltura vîrstei.
Cîtă invidie e aici faţă de duduia care i-a suflat jucăria, e lesne de simţit. În acelaşi timp, doamna Tănase-mama pare să fi uitat cum a fost ea la 20 de ani. Nu bag mîna în foc cum că tatăl este cel focos (e posibil...), dar la careva din părinţi a existat/există linia temperamentală pe care evoluează azi Cristi.

Mi-a atras atenţia lipsa de curaj a fratelui lui Cristi, la care la TV se jena să spună una sau alta...
Ghiceşti uşor Aşa ceva nu se spune, cu completarea Aşa ceva nu se face par să fie repere de comportament în familia Tănase, unde nu ştiu dacă doamna Tănase conduce, dar oricum are un cuvînt greu de spus.
Şi de care Cristi a încercat să scape cum a putut.
Bineînţeles acum plăteşte mamei şi poliţa, nu doar neascultînd-o, dar amintindu-i prin frumuseţea Iuliei că s-a trecut, că s-a băbit...


E o ipoteză.

PS
Am subliniat mai sus chestia cu bărbaţi macho, amintindu-mi de o petrecere a unei reviste pentru domni.
Poate fac eu proiecţii, dar mai ales cînd se credeau neobservaţi, mulţime de inşi erau infinit mai nesiguri pe sine decît voiau să pară, başca semnale ce te trimiteau cu mintea la o parte feminină a lor.
Nici nu mă miră.
Interesul pentru Femeia-Perfectă este şi semnul unei relaţii mai puţin... perfecte cu propria mamă. Cu putinţa de a intra într-o relaţie cît de cît armonioasă cu o femeie, comună sau nemaipomenită.
(Cum? Iar e proiecţie?! Ah, nimic nu vă scapă!... Dar ideea cred că e de luat în seamă.)

Lucrurile sînt rareori ce par

joi, 21 ianuarie 2010

Adrian Păunescu

Văd în numărul de Crăciun al României literare atît nişte pagini personale Constanţa Buzea, cît şi un răspuns al fostului ei soţ, Adrian Păunescu, la o anchetă aniversară a revistei.
Nu contează că el e chitit atît pe un pretins subiectivism al Constanţei în jurnalul acela, respectiv pe redacţia RL că, în 1990, i-a spus, tipărit: "Taci, Adrian Păunescu!".

Îmi plac amîndouă materialele, ale celor doi foşti soţi, cît şi deschiderea publicaţiei, de a-l publica de bard.
Semn rău, de bătrîneţe, că spun precum vizirul: "Şi tu ai dreptate... Şi tu scrii frumos..."?
Cine ştie...

Mă gîndesc însă cum poate fi alde (mai bine "alde" împotriva cacofoniei, decît "ca şi"!) firea unui om!
Adrian Păunescu posedă compartiment interior de dominat pe alţii, apoi unul de pupat pe alţii (e posibil ca astea să fie legate...) - în acest din urmă caz atît prin vorbe, cît şi prin fapte.
Posedă totodată curaj împotriva opresorului, acela de care spuneam că-l laudă.

Dacă aşa iese la analiză, chiar nu mă mai deranjează nimic, că posesorul însuşirilor e aşa şi nu e aşa...
Bineînţeles el, noi (toţi scindaţii...) avem o problemă la evoluţia, la mersul prin societate. Dar barim ştim ce acolo.


"Poţi lupta cu duşmanul doar atunci cînd îl identifici..."

PS Mărturisesc cum că nu voi muri de încîntare cu periile pe care le trăgea/trage postdecembrist Adrian P. vreunui potentat comunist - campion cîndva la arse lick către Ceauşescu - dar poate e de încercat a trata lucrurile mai calm.
Condamnăm doar ceea ce nu am apucat să privim cu o atenţie mai puţin inflamată.

marți, 19 ianuarie 2010

Ne-modestie. Pasămite

Mi se păruse mie recent aiurea ce scria Ţuţea.
Ceva similar simţisem şi la Nicolae Steinhard. Ăsta e mai ponderat, dar totuşi mie ceva nu-mi iese la socoteală la el. Pe de o parte este religios, pe de alta destul de pornit pe lumeşti, mai ale în ale judecăţilor umane. O să spuneţi că Om ie şi el!..., dar parcă totuşi pe un propovăduitor al dreptei, adevăratei şi nemaipomenitei credinţe l-aş dori mai înţelept.
(Alminteri condeiul, în sine, este de lăudat).
Mă mai miră la N.S. (dar e vina mea că nu înţeleg fenomenul, nu a lui) deschiderea la sumedenie de izvoare culturale/de viaţă, dar în contrast cu această diversitate el pune toate acele extrase în slujba unei dogme. Eu avusesem senzaţia că diversitatea lumii îţi incită mai degrabă mintea să analizeze pe toate părţile un lucru, cu inerentele rearanjări de opinii personale. Or Steinhard rămîne ferm în a lua neschimbate zisele Bibliei.

Dar nu am trecut astea pe al meu neînsemnat blog.
Văd de curînd însă, fără ca subiectul să nu fie nou, cum sumedenie de persoane care rupeau (sens pozitiv!) în ale culturii şi spiritului o iau în paralel razna... Este vorba de anumiţi condeieri interbelici.
Despre care un Eugen Ionescu (citat de Zigu Ornea în Anii treizeci. Extrema dreaptă românească)scrie:

"Generaţia «Criterion», fudula, «tânăra generaţie» de acum cincisprezece sau zece ani s-a descompus, a pierit. Niciunul din noi nu avem încă patruzeci de ani şi suntem sfârşiţi. Alţii, atâţia, morţi. Generaţia d-tale e mult mai norocoasă. Noi am fost nişte bezmetici, nişte nenorociţi, în ceea ce mă priveşte nu-mi pot reproşa că am fost fascist. Dar lucrul acesta se poate reproşa aproape tuturor celorlalţi. M. Sebastian îşi păstrase o minte lucidă şi o omenie autentică. Ce păcat că nu mai este. Cioran e aici, exilat. Admite că a greşit, în tinereţe, mi-e greu să-l iert. A venit sau vine zilele astea Mircea Eliade: pentru el totul e pierdut de vreme ce «a învins comunismul». Ăsta e un mare vinovat.

Dar şi el, şi Cioran, şi imbecilul de Noica, şi grasul Vulcănescu, şi atâţia alţii (Haig Acterian, M. Polihroniade) sunt victimele odiosului defunct Nae Ionescu. Dacă nu era Nae Ionescu (sau dacă nu se certa cu regele) am fi avut, astăzi, o generaţie de conducători valoroasă, între 35 şi 40 de ani. Din cauza lui toţi au devenit reacţionari. Al doilea vinovat este Eliade: la un moment dat era să adopte o poziţie de stânga. Sunt de atunci cincisprezece ani. Haig Acterian, Polihroniade fuseseră comunişti. Au murit din cauza prostiei lor şi încăpăţânării. Eliade a antrenat şi el o parte din «colegii de generaţie» şi tot tineretul intelectual. Nae Ionescu, Mircea Eliade au fost îngrozitor de ascultaţi. Ce era dacă ăştia erau maeştri buni. Pe lângă ei, Crainic nu contează. Din cauza lui Nae Ionescu, Haig Acterian şi Polihroniade au murit. Iar prostul din topor, Costin Deleanu şi poetul Horia Stamatu sunt fugari în Europa (o să-i vedem în Franţa într-o bună zi), ca şi Eliade, ca şi Cioran, ca şi Amzăr. Iar ceilalţi imbecilizaţi sunt inutilizabili: licheaua Paul Sterian (e încă în Turcia?), buhăitul Vulcănescu, imbecilul de Cantacuzino, fudulul, prostul, grandilocventul Dan Botta, afectatul, ipocritul Constantin Noica, secătura Petru Manoliu. Unii morţi din prostia lor, alţii, din fericire, amuţiţi - toată generaţia «Criterionului» e distrusă. Fatalitatea îi urmăreşte pe toţi, şi pe cei care nu s-au lăsat prinşi de stupiditate şi nebunie, şi pe cei rămaşi lucizi. Accidente absurde sau misterioase s-au ivit; i-au aruncat şi pe ei, dincolo... Singur a rămas Petru Comarnescu, dar el nu era decât impresarul, organizatorul Criterionului, «animatorul», nu mai are pe cine anima şi organiza. Cruţându-l pe el, destinul a vrut să facă o ironie: să evidenţieze şi mai bine golul din juru-i." (Scrisoare a lui Eugen Ionescu către Tudor Vianu din 19 septembrie 1945. Scrisori către Tudor Vianu, vol. I, ediţie de Vlad Alexandrescu, Editura Minerva, 1994.)


Stai şi-ţi pui problema aici dacă meditaţiunile metafizice, la care zeci şi sute de mii de inşi comuni pot cădea pe spate, fac doi bani în faţa umorilor - şi le numesc aici fără sens negativ. În faţa a ceva din noi care ne duce vijelios şi precum nişte coji neputincioase de nucă.
Întrebarea e un pic retorică, deoarece conşltientul nostru reprezintă, mi s-a spus, doar un mărinimos 1% din întreg psihicul uman... Inclusiv la persoane foarte culte.

Ce-i drept, la nivelul în care pun eu lucrurile apar în replică voci precum:
- Da' matale ce-ai scris făcut valoros, bre?
- Să le socoti doar opera, nu lumeştile... (vezi Arghezi şi oftica lui pe medici de top precum Bagdasar)
- nu e bine să-i prezentăm corect, deoarece soţietatea asta are nevoie de mituri... (attudine de Mare Inchizitor dostoievskian, mai exact ivan-karamazovian...)

Bineînţeles că am şi io o problemă, de a mă fi procopsit din experienţele primei copilării cu un dor de ne-respect Autoritatea.
Dar să ne hotărîm: ori vrem Adevăr, ş-atunci acţionăm ca atare, ori...
Ha-ha, ăsta da idealism de doi lei! Păi e pline nene cimitirele de gînditori ca matale. De unde concluzia că, pentru a supravieţui, lumea trebuie să facă mare caz de Adevăr, dar deseori să îl încalce cu sau fără seninătate.

Daaaa? Ok. Tot e bine c-o ştim şi pe asta.

PS Dintre interbelici, îmi place de multişor Eugen Ionescu. Recunosc că n-am citit prea tare opera lui postbelică. Am lipsa asta. Însă realizez că el, care a rezistat cîntecelor de sirenă din anii 20 şi 30, a fost incontestabil mai inteligent decît sumedenie de condeie lăudate atunci şi acum de Dreapta românească.
NU ÎNTÎMPLĂTOR A ŞI AJUNS MAI DEPARTE DECÎT COGENERII VERZI.
O să ziceţi că fu pe jumătate evreu, dar se ştiu că în plasa naţionalismului de verdeaţă au căzut destui dintr-aceştia...

Iubire

Ah, ce STAS sună, cît de în ton cu valorile societăţii! Iubire în sus, iubire în jos... Dragoste de oameni, iubire de aproape, creştinism, valorile familiei...

I

Cînd am trecut data zilei de azi, 20 ianuarie, în jurnalul personal, am realizat că e şi aniversarea primelei mele iubiri, R., dintr-un oraş transilvan. De fapt, în cadrul a ceea ce s-ar numi pompos împăcare cu trecutul (adică a suporta măcar durerea unor amintiri), îmi programasem la o oarecare insomnie să revăd şi cele legate de astă doamnă, altminteri probabil ninsă şi de nerevăzut (am mai păţit aşa ceva...).
Bon; ş-am realizat c-am nutrit iubire pentru două femei la viaţa mea, care nu ştiu cum se face că aduceau binişor cu mama. Aceeaşi "putere" de a nu-şi exprima emoţiile. De unde stau să mă întreb dacă ideea de iubire nu e legată, pînă la urmă, de acel moment unic (şi nu chiarclasic poetic) al venirii pe lumea şi al traiului neputincios, asistat în preajma mamei.
Precizez că nu prea m-a omorît dorul de mamă, respectul şamd, căci aşa fu situaţia...
De avut în atenţie dacă nu-i vreun fir de adevăr în ideea asta, că nutreşti iubire pornind de la momentul unic al întăiului contact cu viaţa, apoi al dependenţei de mamă.
(Bineînţeles că lucrurile se sucesc niţel în cadrul femeilor, unde ecuaţia se schimbă prin faptul că acelaşi Personaj este de sex comun... De luat însă şi aici ca fir de plecare...)
Concurentul la ideea de iubire, femeia pentru care ajungi să scoţi flăcări amoroase, mi s-a întîmplat să fie deloc ca mama. A mea. (A mia, vorba copiilor...). Aia fu pasiune. Fu respiraţie gonită prin nări. Fu plăcerea maximă a vieţii. Dar nu de pomenit la capitolul iubiri. Mai degrabă la M-am simţit minunat, ba chiar aş mai vrea... Fazele acestea nasc în amintire mai degrabă o umflare a pieptului, decît nostalgie şi afecţiune...

În fine, asta e părere personală, eventual punct de plecare la extins subiectul.

Că veni vorba de marile pasiuni, sper să mă ierte Careva de a-mi pica vreo alta, acum după 50 de ani. Văd că se poartă. De fapt o fi modă de cînd lumea. Mi-amintesc de un Yves Montand, care altminteri rupsese inima gospodinelor cu iubirea de-o viaţă cu Simone Signoret, cum şi-a tras - vorba aia... - duduie de vreo 24 de ani, la o vîrstă personală de 60. De aceea şi numesc fenomenul Sindromul Yves Montand. Nu mai dau exemple de sub Carpaţi, dar se pare că asta e opţiunea unei categorii de senecţi. Aşa le-o cere lor interiorul, carele i. nu e obligatoriu să fie la toţi bărbaţii aşa...
Unii din Cealaltă categorie meditează doar ce intimitate (cred eu că e sarea şi piperul mariajului, al unei relaţii) poate exista cu aşa diferenţă de vîrstă. Dar admit că a te afişa cu aşa jună femeie în public, a te ştii pasămite băgat în seamă de Ea or fi lcururi importante la sufletul montandiştilor... Ce e drept, totul este să nu te dai leu apoi, precum un Julio I. recent, că face sex de trei ori, ajutat ce-i drept de Viagra.
Dacă la ţintele interioare al montandiştilor am putut intui cît de cît ceva, la Iglesias se poate intui dorinţa băgării în seamă, satisfăcută însă prin mijloacele din fragedă tinereţe, ale succesului la femei. Că o fi intervenit aici şi pana gazetarului cel moral pînă în gît, şi asta se poate...

Dîndu-mă deştept către încheiere, cred că există lucruri interesante şi după 50 de ani, fără a repeta - cu o inteligenţă de bănuit - cele care-ţi aduseseră plăcere, succes CÎNDVA.
J.J. Rousseau avea o vorbă: "Alergînd după cele ce fug, le pierzi şi pe cele care rămîn".


II

Niţeluş cam în altă direcţie.
Asta apropo de valorile mari şi late ale societăţii, mai ales mioritice.
Treceam prin Obor, piaţa mea cea înapoiată unde simt din cînd în cînd nevoia unei cure interioare. Da, recunosc spăşit, o parte din mine rezonează cu indescriptibilul din astă distinsăcloacă.
La o pereche de încălţări, lîngă preţ, menţiunea "Ofertă".
Era pe naiba ofertă. Cineva se juca doar cu vorbele. Esenţialul era doar să vîndă, să supravieţuiască. Prin jur, aceeaşi atmosferă de junglă, de "Totul e permis". Meditam ca taman această faună, în primul rînd acut agresivă şi imorală, e mai declarativă în credinţa ei religioasă.
Aşa c-ajung iar la o vorbă pomenită pe acest blog de curînd: am impresia că au nevoie de religie tocmai cei care sînt mai nereligioşi şi mai animalici în interior.
Nu-mi spuneţi aici că există sumedenie de tipi la locul lor care se duc şi ei la biserică, iar unii protestanţi chiar des. Să fiu eu sănătos cît animalic au aceia refulat în interior...

Bineînţeles nu descopăr eu America aici, or fi tratat destui băieţi infinit ai deştepţi ca mine subiectul...

PS Apropo de religioşi sanchi.
Nimeni nu e mai paznic al adevărului decît gazetaru'.
Să vezi de pildă adevărul cum se crede ăl mai ziar de fineţe, de calitate.
Cînd este arestat însă un Băhăian, toată amsca pică, din frică să nu ia doar concurenţa (la fel de morală...) pontul. Aşa că, fără a mai aştepta verdictul justiţiei, alătură numelui lui Băhăian toate afirmaţiile infamante posibile. Nici gînd de prezumţia de vinovăţie...
"Si vous grattez le... Roumain...", ar fi zis De Custine, parcă, de ne-ar fi avut ca ţintă a călătoriei sale pe noi, românii, şi nu pe ruşi.
Cum, e valabil la toate boboarele?

luni, 18 ianuarie 2010

Campania "Drogurile strică tot"


Un panou maricel, în mai multe locuri ale Capitalei, ne asigură că "Drogurile strică tot!: sănătatea, viaţa, familia, cariera, voinţa, raţiunea, încrederea, prietenia...”
Alături, un măr injectat şi, pe cale de consecinţă, o parte din el stricată.
MAI RAR AŞA LIMBAJ DE LEMN, aşa tehnică persuasivă...
Pariez că la origine se află un matur, (cît de cît) echilibrat. Pe care existenţa nu l-a intersectat vreodată cu întîmplări care să-l facă să-şi ia cîmpii plus "ierburile". Totodată, Omul-cu-panoul nu posedă minimul elasticitate în a se pune în locul ţintei....

Ca urmare, pe amatorul de droguri aşa vorbe măreţe îl lasă rece (la figurat)...
Iar pe un biped cît de cît logic îl cuprinde mirarea: Cum drogul îţi strică voinţa, cînd tocmai lipsa (pasămite) acesteia - a voinţei - duce la droguri?

Nici gînd să îşi pună totodată careva problema ce împinge un om să apeleze la droguri, la aşa compensaţii. Ce e în sufletul aceluia, cum e cu sperieturile care îl fac să fugă de viaţă...




Sătulul nu crede pe ăl flămînd, dar scoate broşuri cum e cu alimentaţia raţională...

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Ţuţea again

Repet din start ce mai spusei şi în ocazia precedentă: e posibil s-am vreun partis-pris cu nea Petrică, vreo boală că el avu ş-are faimă, că era înconjurat la bătrîneţe de fani.
Mai cetii cîte ceva de ale amicului şi iar îmi sări în ochi aroganţa. Sau cum i-ar spune religioşii precum Ţuţea, trufia.
Or trăiesc cu senzaţiunea că e greu să concubinezi în paralel şi cu sănătoasă îndoială în ce-ţi priveşte faptele şi afirmaţiile.

Noi, românii am inventat aviaţia, cu Vuia. Primul aparat care s-a ridicat de la sol antigravitaţional e în muzeul aviaţiei din Paris. Am cerut să nii-l dea înapoi, dar ne-au dat o copie pentru că Vuia l-a construit cu industria franceză. Vlaicu a făcut şi el un avion cu mijloacele de la Arsenal; două roate de tun, chestii d-astea. Şi atât a fost de genial că, la un concurs de viteză la Viena, a ieşit întâiul. Când a vrut să se ducă pe Câmpia Libertăţii la Blaj a căzut în Prahova. Este primul aviator din istorie care a survolat o armată. Când românii i-au atacat pe bulgari - şi i-au bătut fulger - a survolat acolo. Bulgarii ziceau că e pasăre, săracii nu mai văzuseră. Când a căzut în Prahova - se spune, vă spun şi eu ce-am auzit - Caragiale se afla la Capşa şi a început să plângă...
("Între Dumnezeu şi neamul meu", 1992)

Barim plînsetul lui Caragiale la Capşa bucureşteană şi la un an de fapt după moartea sa este antologic!

Paradoxal, vezi că la nenumăratele aiureli ale lui Ţuţea cade pe spate o armată de admiratori extaziaţi, care îţi spun de pildă cît de unitară era gîndirea Maestrului...
Mă uit uluit la ce scrie un Marian Munteanu, în 1992 chiar: "Ca să te numeri printre ucenicii săi trebuia să îndeplineşti, de fapt, o singură şi grea condiţie: să fii român. Şi, pe cât se poate, român absolut."
Deci puteai să fii farsor, (pardon) idiot - gata, aveai intrare liberă! Totul era să te dovedeşti în rezonanţă cu perlele Magistrului.

Eu nu văd unde e marea iubire a lui Ţuţea pentru poporul român. Este o pretenţie dintre acelea cosmice care îţi permit un oarecare confort interior - celălalte lipsindu-ţi probabil.
Acum fie vorba între noi, ăştia mai nepricepuţi... Iubirea e o treabă care se cam leagă cu ura (a se întreba un psiholog serios al anului 2010), prin urmare e bine
să ne jucăm ponderat cu ideea.
Mai sănătos este să faci un examen serios al aceluia căruia îi vrei binele, iar aici parcă prefer un Drăghicescu ori un Rădulescu-Motru. Eventual un Cioran, pe principiul că adevărul doare rău, insuportabil...

PS Probabil că bulgarii nu mai văzuseră avion. dar nu aş vorbi totuşi de funie în casa spînzuratului... Radu Ţiţeica scrie, în Memoriile sale nepublicate: "...Soldaţii teleormăneni concentraţi în 1915 în zona Buşteniului nu văzuseră niciodată munţi şi era aproape comic să-i auzi pe mirîndu-se: «Oare cine i-a făcut, a lăsat drum pentru a urca sus?»[...] Alţii credeau că munţii au fost vopsiţi pe cine ştie ce fond. Nu e, deci, de mirare că, cu toată vitejia lor, asemenea apărători ai munţilor prahoveni au fost handicapaţi în luptă cu trupele alpine austriace sau germane..."

Reviste de cultură

Cam după 1990 îmi venise să mă şlefuiesc niţel, ca un brav absolvent de liceu ce mă aflu. Citeam ce-mi cădea sub ochi. La loc de cinste: "Dilema", ""România literară", "22". Nu m-a ţinut decît nişte ani. Urmărindu-le apoi în mari salturi.
Le-am revăzut de curînd. Hotărît lucru, încep să fiu depăşit de ce se scrie acolo. Cam excesiv de savante pentru mintea mea 'a proastă. Ori nu mai am eu răbdarea cititului? Se poate.
Cred totuşi, fie şi din calitate de neica-nimeni, că ceva mai multă atenţie din partea autorilor de pe acolo de a nu eşua într-un turn de fildeş nu strică. Articolele, multe dintre ele mai exact, sînt destul de seci. Că le pricep eu sau ba, dar nici viaţă nu simţi în ele. O să-mi spuneţi că ce le trebuie lor viaţă, că e de ajuns să fie erudite. Din ce mai citesc şi eu dintre textele vechi, se pare că e nevoie de aşa ceva pentru a răzbi peste vremi. Zic asta şi pentru c-am observat inclusiv între războaie nişte savantlîcuri ce vor fi rupt gura tîrgului atunci, însă nu par să mai facă mulţi bani azi.
Da, are şi amatorul din mine o idee: ca un ceva să poată fi citit şi peste un interval mai măricel de timp...

Încă ceva.
Grafica revistelor cu pricina.
Eu aş înţelege mai greu cum un spirit fin nu-i încurcă ochii în designul majorităţii revistelor de cultură de la noi. De unde numai proporţie şi echilibru nu răsare privirii. Campioane par să fie "22" şi "România literară", dintre publicaţiile centrale, în vreme ce la nivel local tehnoredactarea ca-n curtea şcolii e la mare modă.
Repet, pricep greu cum poţi să fii un om al fineţii şi al nuanţei delicate, iar în paralel să te produci ori să citeşti asemenea hardughii grafice.

vineri, 8 ianuarie 2010

Articol de apreciat

Am momente în care nu sînt de acord cu unele dintre scrisele istoricului Alex Mhai Stoenescu, dar găsesc extrem de utilă activitatea publicistică a domniei sale. Aşa cum hipermarketurile mi-au lăsat la un moment dat senzaţia că ne-au suit pe alt palier socio-economic, o senzaţie asemănătoare îmi lasă lucrările dlui A.M. Stoenescu. După ele, nimic nu mai este cum a fost.
Ce-i drept, cometa (un popor) are întotdeauna o coadă extrem de lungă: vor mai fi multă-multă vreme oameni extaziaţi de "revoluţia populară" din 1989, de mirabolicitatea Rrromânului...

Iată un recent şi foarte util, după opinia mea, material al istoricului în chestiune:

Adevărul, 21 decembrie 2009
Populismul, cel mai mare rău făcut poporului român

Astăzi, 22 decembrie, la 20 de ani de la Revoluţie, istoricul Alex Mihai Stoenescu oferă o altă viziune asupra acelor evenimente şi asupra mecanismelor de formare a noii Românii. Poporul a fost minţit că ar fi făcut singur istorie, iar Revoluţia s-a întâmplat fără ca mulţimea să ştie, susţine Stoenescu.
Succesiunea întâmplărilor de dinainte de 22 decembrie 1989 arată că românii mai fuseseră invitaţi la Revoluţie, dar tentativele „Braşov, 15 noiembrie 1987" şi „Iaşi, 14 decembrie 1989" au eşuat. Instaurarea noii puteri s-a impus prin populism, care, potrivit istoricului, înlocuieşte orice soluţii politice, economice şi sociale. România a fost astfel guvernată 20 de ani prin acest sentiment fără conţinut.

Comemorăm la 22 decembrie 20 de ani de la căderea regimului comunist în România. Moştenirea cea mai importantă a acestui eveniment este dobândirea libertăţii, mai ales pentru că s-a obţinut cu preţul vieţii a peste 1.000 de oameni. Din păcate, la două decenii după îndepărtarea lui Ceauşescu de la putere printr-o lovitură militară şi după ce revolta populară s-a radicalizat la Bucureşti, între orele 17.30 şi 18.00 ale zilei de 22 decembrie, într-o mişcare anticomunistă menită să scoată România din sfera de influenţă a URSS, naţiunea română încă se face că nu ştie cine este vinovatul pentru morţii din decembrie.
O succesiune zgomotoasă de mişcări pentru pomană şi o rapidă instalare a jafului, secondate de o Armată în disoluţie şi de pantomima Justiţiei, au acoperit orice formă de discernământ. Imediat, noii politicieni au oferit poporului darul cel mai de preţ al unei mulţimi: populismul. Nimic nu poate alimenta mai bine satisfacţia mulţimii decât să îi spui că ea a făcut totul, că ea este eroul. Încă nu fuseseră îngropaţi toţi morţii, şi presa anunţa victorioasă „revoluţia poporului", sacrificiul suprem al „Armatei noastre glorioase", eroismul timişorenilor care s-au luptat patru zile şi patru nopţi cu forţele tenebroase ale Securităţii, dând o jertfă de 4.500 de morţi în oraşul de pe Bega şi de 60.000 de morţi în toată ţara.
Apoi au venit politicienii. Marşuri pe stradă şi negocieri pe ascuns, slujbe de pomenire la răspântii şi convertiri miraculoase, „Jos Securitatea!" şi apoi securiştii buni şi securiştii răi, ziare libere la toată lumea şi investiţii în napolitane egiptene, pupături adresate Marilor Puteri, când acestea erau întoarse cu spatele la noi, urlete de independenţă când funcţiile-cheie ale statului se umpleau cu agenţii Moscovei, bătălia pentru alegeri libere în timp ce se dădeau decretele pentru legalizarea contrabandei, pentru liberalizarea vânzării terenurilor intravilane şi pentru stabilirea parităţii dolarului prin lege la 21 de lei.
Toate acestea au fost posibile pentru că laşităţile naţiunii române au găsit o excelentă infiltrare spre necunoscut în populismul unei „revoluţii spontane" servite şi din afară şi dinăuntru de oamenii care au ştiut cu ce hrană seculară se satură imediat poporul român.
După 20 de ani în care stupid people trăieşte convins că toate alegerile au fost libere şi corecte, doi foşti preşedinţi ai statului, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, uniţi sub vechea lozică marxistă „massele fac revoluţia", le propovăduiesc românilor aceeaşi demagogie periculoasă cu care a mai fost hrănit şi îmbătat acest popor. Nimic nu poate fi mai periculos pentru un popor decât să-i vinzi sentimentul că el a făcut istoria, atunci când în realitate o face altul.
Când românii au incercat să se revolte spontan şi autentic, la Braşov, în 15 noiembrie 1987, mişcarea s-a epuizat în câteva ore, iar solidaritatea românilor s-a limitat la 11 intelectuali, în frunte cu Doina Cornea, şi la Silviu Brucan, care au protestat pe o listă invizibilă. La Iaşi, în 14 decembrie 1989, membrii Frontului Popular Român au dat telefoane ca disperaţii, anunţându-i pe ieşeni că se dau portocale în Piaţa Unirii, ca măcar să vină acolo pentru a-i vedea pe ei cum se sacrifică.
Revoluţia de la Iaşi a eşuat pentru că Securitatea a mutat staţia de tramvai din piaţă câţiva metri mai încolo. La Timişoara a fost nevoie de o diversiune cu un pastor infractor, fost informator al Securităţii şi extremist maghiar de circumstaţă, care în seara de 16 decembrie 1989 gonea lumea din faţa casei lui pentru că tocmai semnase un aranjament cu autorităţile comuniste locale.
Toată noaptea de 16 spre 17 decembrie a urlat micul grup de manifestanţi autentici la concetăţeniiilor: „Laşilor, veniţi cu noi!", iar 300.000 de timişoreni se ascundeau sub plapumă, pentru că a doua zi ei „trebuiau să se ducă la serviciu". În acea noapte a diversiunii calificate, a distrugerilor şi a celor 90-100 de revoluţionari autentici, la Miliţia municipiului Timişoara s-au înregistrat peste 22.000 de apeluri telefonice care cereau linişte, restabilirea ordinii, „Potoliţi-i! Avem copii, care trebuie să doarmă".
Trei zile şi trei nopţi au tras trupele împotriva grupurilor de manifestanţi şi numai în 20 decembrie dimineaţa s-au mişcat locuitorii Timişoarei, după ce s-a răspândit în oraş minciuna că sunt sute de copii împuşcaţi la Catedrală. Şi nici atunci nu aveau curajul să iasă din uzine, dacă nu le deschidea directorul militar de la IOT porţile şi îi invita la revoluţie.
Niciuna dintre informaţiile de mai sus nu se sprijină pe vreun document al Armatei sau al Securităţii; toate se sprijină pe mărturii imediate ale revoluţionarilor ieşeni şi timişoreni.
Dar când au început recompensele, paşapoartele cu vize, bătălia pentru putere între partide, primele ONG-uri patriotice, pro-occidentale şi anticomuniste, nimeni n-a mai putut opri valul de populism al „revoluţiei spontane" care se desfăşurase sub o diversiune electronică aeriană produsă probabil de „spiritul Timişoarei".

Populismul este cel mai mare rău care i se poate face poporului român. În loc să-i aduci aminte poporului că 4 milioane de membri de partid l-au votat drept candidat la funcţia de secretar general, din iunie şi până în noiembrie 1989, pe Nicolae Ceauşescu şi că au existat doar 40 de voturi împotrivă în toată ţara, iar din vreo 10 milioane de nemembri de partid, adunaţi în ODUS, numai 18 au votat împotrivă, i de dă poporului iluzia că a răsturnat comunismul printr-o „revoluţie spontană", împotriva evidentului sens antitetic al acestei formule, împotriva lipsei de logică între conceptul de „mulţime care a făcut revoluţia" şi toate faptele decisive care s-au întâmplat fără ca mulţimea să ştie.
Atât de revoluţionară şi anticomunistă a fost Timişoara, că la alegerile din 20 mai, în oraşul revoluţiei, Ion Iliescu a luat 57% din voturi. Iar la Bucureşti, unde fuseseră baricada şi "fenomenul de conştiinţă" Piaţa Universităţii, precum şi „zona liberă de comunism", FSN a luat 64% din mandate.
Este blestemul comunismului, care nu a reuşit timp de 100 de ani să prindă rădăcini în România, din 1848 şi până în 1948, că îşi trăieşte a doua viaţă în mentalitatea stângistă a politicienilor inculţi sau inconştienţi cu care ne-am procopsit sub regimurile partidelor de Stânga: FSN - PDSR - PNŢ-cd.
România este o ţară fără partid de Dreapta; este o ţară dominată de politica Stângii şi de două-trei maimuţăreli ale centrului-Dreapta. Erorile istoricilor începutului, făcute de cele mai multe ori în lupta pentru impunerea unui model eroic, se mişcă şi astăzi prin viaţa publică din România, deşi cel dintâi prim-ministru al statului modern, Barbu Catargiu, a semnalat încă din 1862 pericolul: „Sunt oameni care linguşesc pe cei în putere, ca să tragă de la dânşii ceva în al lor folos.
De asemenea, sunt oameni care linguşesc pe popor sub masca naţionalităţii; dar, în realitate, pentru ceva cu totul personal, tot ca să ajungă undeva, ca să apuce ceva. Aceştia sunt, după a mea părere, mult mai vinovaţi decât cei dintâi. Într-adevăr, cel ce linguşeşte pe un singur om nu face decât un rău provizoriu, căci acel om trece şi, de a fost rău, e nădejde că va veni altul mai bun decât dânsul la putere. Dar cel ce linguşeşte pe popor îl amăgeşte, îl corupe şi-l face să stea într-o veşnică barbarie.
Cât pentru mine, ce n-am linguşit niciodată nici pe cei de jos, nici pe cei de sus, în loc de a minţi poporului, zicându-i că posedă toate calităţile şi virtuţile şi că nu mai are decât a se bucura de drepturile naţionale, ca cel mai ales al naţiei, eu îi zic din contra, fără să mă preocup de a-i plăcea ori nu: <>".
Barbu Catargiu intuise pericolul populismului, care, din păcate, n-a putut fi evitat în doza exagerată servită constant de politicieni poporului român timp de 150 de ani. Barbu, primul mare bărbat al Dreptei româneşti, a murit cu ţeasta sfărâmată pentru crezul lui; pe Eminescu l-au băgat în ospiciu pentru că a spus acelaşi adevăr; lui Eliade, Cioran şi Vasile Voiculescu li s-a băgat pumnul în gură.
Luaţi oricare tratat de teorie a istoriei şi veţi afla că populismul intervine atunci când nu se oferă soluţii politice, economice sau sociale care să ducă la solidarizarea naturală a naţiunii în jurul libertăţii şi a unui trai comun mai bun, stări capabile să susţină identitatea naţională, independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială, să argumenteze diplomaţia şi să finanţeze o armată descurajantă pentru inamic.
Populismul se foloseşte de reflexul primitiv de solidaritate în jurul unui sentiment gol de conţinut, dar care „încălzeşte inimele", aşa cum este această poveste despre „revoluţia făcută de popor" şi despre „massele în mişcare", cântată an de an de acelaşi cor al revoluţionarilor cu diplomă şi al lăudătorilor lor interesaţi.
Populismul face din poporul român nucleul unei naţiuni extrem de vulnerabile şi irecuperabil slabe, o expune marilor pericole de a nu putea construi nimic concret în interior şi de a nu fi în politică internaţională decât un figurant căruia i se dă din când în când un rol de dus tava pe la conferinţe, de a face, cum spunea Jakob Burchardt, reforme la nesfârşit şi de a naşte cu asiduitate la noi şi noi generaţii de corupţi. Şi în primul rând, corupţii moral care ascund adevărul în mintea lor, în şuete şi în mărturisiri telefonice, pentru ca apoi să strige pe stradă, pe la conferinţe şi pe la televizor măreţia revoluţiei din decembrie care ne-a eliberat.
Alex Mihai Stoenescu

Conu Costică Argetoianu



Am descoperit astă poză pe net (ori am văzut-o şi altădată, dar am uitat?).
Nu ştiu dacă e dureroasă (eu totuşi nu am trecut prin experienţele sinistre ale omului din fotografie), cît un semnal de ce poate oferi viaţa.

Nu sînt adeptul ideii că ne-a bătut Dumnezeu...
Viaţa ne duce cam cum vrea ea, iar construcţia iniţială - dincolo de ce afirmă puitorii de sarcini în spatele altora - nu ne-o facem singuri. Nea Costică (fac aici vreo proiecţie pe tata?) s-a născut cum s-a născut, nu a avut de optat între a fi un cinic de pomină şi un Ladima (teoretic, la extrema opusă cinicului se află călugărul-sfînt de nu s-a pomenit, dar am îndoieli că aşa ceva şi Yeti există în realitate...).
Deci Argetoianu are cam toate pînzeleîn spate pînă la al doilea război mondial. Ba chiar şi vreun blam din partea Mareşalului nu pare să-l fi înnegurat tare.
Iese ca nou în 1944, dar capacitatea lui de a înghiţi orice broască rîioasă a politicii, respectiv de a călca totul în picioare, fără scrupul îl privează de sănătoasele cucuie ale pragului de sus.
Asta şi nu neapărat mînia divină îl fac să se întoarcă la 1946 din edenica Elveţie. Probabil că şi Roza (adică un oarece grad de scle-...) l-au făcut să ia în serios, după cum se spune, posibilitatea unui post de viceprim-ministru. În guvernul Groza, a se citi al lui Vîşinski, a se citi al lui Stalin.
Aici îmi dau cu părerea că dacă posezi vreodată minte, e sănătos să nu te crezi scutit de gafe cît toate zilele. Căci mintea, sufletul funcţionează deseori după reguli care nu dau socoteală raţiunii. Cele Două ne trag deseori iluzii de nerezistat, din care ne trezim deseori doar după primirea loviturilor...

Arestat în mai 1950, fără îndoială a suferit crunt în puşcărie. De ce simt însă că pînă în pragul morţii nu a realizat totuşi serios ce i se întîmplă? Au avut mulţi căderi de la extaz la agonie în acei ani, dar am impresia că nicăieri ecartul nu a fost mai mare decît la cel numit Boierul de la Breasta Doljului.

Ion Iliescu

I

Sa-l tina Dumnezeu inca multi ani, spre folosul cel putin al unei parti din PSD, dar tot mai des in minte imi trece o chestie (chit ca nu am contract cu nimeni sa o intinda el inaintea mea, Dincolo...). Cum va fi cind va pleca dintre noi dl Iliescu? Mai exact, cum va trata masa bucurestenilor, de pilda, o piata botezata inevitabil cu numele sau? Este drept ca peste numele lui Vasile Milea ori Lucretiu Patrascanu curajosii si obiectivii bucuresteni nu au aruncat cu smoala, dar ramine interesant cum vor reactiona la ideea unei Sosele ori Piete Ion Iliescu. Este un caz aparte, in conditiile in care un Alexandru Birladeanu, de pilda, a fost trecut discret in uitare, poate spre norocul sau.
Mai exact susţinătorii curentului numit îndeobşte postcomunist/fesenist par să fi fost sancţionaţi de istorie (care, nu, iubeşte doar învingătorii...). O fi tăiat şi spînzurat el, Silviu Brucan, la un moment dat (vezi 26 decembrie 1989), dar inconştientul colectiv, în plutirea-i peste anumite valuri ale prezentului, îl respinge. Idem un Dan Marţian şi alţii.

PS Apropo, cum vor decurge lucrurile în cazul lui Gorbaciov?


II

Dupa opinia mea, genul de partid cu Tatuc nu poate functiona eficient altfel. El are pacatul originar, sa-i spunem asa, al miinii forte si al charismei Liderului. Un PD a reusit sa treaca, in 2001-2004, de la un sef solid [Citeste] la altul. La PSD nu simt sa vina insa ceva asemanator din spate, situatie in care inevitabila mica anarhie poate avea urmari dintre care nu e bine sa excludem scindarea ori aneantizarea partidului. Nu-i obligatorie aceasta din urma varianta, dar pe aste meleaguri s-au vazut destule situatii de mari partide disparute peste noapte. Vezi cel Conservator (1918) ori cel Comunist.

joi, 7 ianuarie 2010

Răzleţe, 8 ianuarie

I

Termenul am senzaţia că-i interbelic, acesta de Răzleţe, nefiind practicat neapărat doar de legionari.
Sînt notaţii aparent pe fugă, care mă duc cu mintea la Konstantin Tsatsos, filosoful şi politicianul grec de la jumătatea secolului trecut. (Poate ar trebui să-l revăd, mă refer bineînţeles ca acea carte de aformisme,. sper s-o mai aibă la biblioteca de cartier, de unde o împrumut la cîţiva ani...).

Cristi Chivu se lovi tare la cap, în şocul cu un alt fotbalist. La spital, ar fi spus că "se simte bine şi s-a rugat la Dumnezeu să fie bine".
Eu nu înţeleg ceva aici. Cu a mea minte care, dacă ne luăm după spusele majorităţii compatrioţilor, ar fi făcută tot de Dumnezeu.
Deci după belea te rogi la Prea Înaltul. Dar de ce nu ne punem problema unde fu Acelaşi în momentul în care ne dădurăm cap în cap cu altul, la propriu sau la figurat? Atunci nu mai veghează El la tot? Ori atunci efectuăm acţiuni pe care El nu le aprobă, şi d-aia se uită în altă parte?


II

Mai văd sumedenie de inşi (voi mai pomeni de ei) care-şi bat capul cu mîntuirea. Cu ce-o să fie după, în general.
NBineînţeles mi se va spune că şi atunci eram tot sub controlul lui Dumnezeu şamd. Chiar şi aşa, nu am simţit vreo minimă curiozitate în astă direcţie. Mă refer la linia creştină. Alţii îşi mai bat capul cu reîncarnarea - dar nici ăştia nu se apleacă tare asupra venitului în sine pe lume...
Este o chestie de care nu sîntem mîndri, se pare - iar asta ţine mai puţin de filosofie. Dincolo de maturii, bătrînii care ar face orice să regreseze (sindromu' Faust), un copil de 10 ani are destulă oroare în a gîndi să revină la vreo 4. Este aici teama de neputinţele şi inferiorităţile de atunci, dar am senzaţia că şi altceva. E posibil de o teamă de o moarte cu sens invers.
Zic şi eu...


III
Cred că mi-am tras în exces pumni în cap că-s un Gică Contra. Dincolo de eliberarea pe astă cale a unor frustrări pe care omul nu e suficient de înţelept să le verse şi altfel, am senzaţia că iritarea ălora ca mine ţine şi de credulitatea lor bazală. Eu, noi om fi fost învăţaţi că ce spun ăi mari, ce spun ceilalţi e chestie deşteaptă - şi nu se cade să ne dăm noi, mucoşii mai deştepţi.
De aici iritarea cînd descoperi că împăratul e gol sau barim într-un maieu cu pete...

Găsesc pe net o chestie în Word, "Confruntarea spirituală dintre Wurmbrand şi Gafencu (din Memoriile lui Ioan Ianolide".
Mi-am zis că pînă aici mi-a fost cu uşurătatea mea! Să vezi acolo cuvinte şlefuite de suferinţă, de cercetări pe meleaguri spirituale unde io nu voi sosi în veci.
Aiurea! Să te ţii acolo copii mari, cît şi teribil de orgolioşi.
Aici sînt tentat să mă înfurii grozav pe aceia care îşi acoperă micimile sau turpitudinile (vorba lui Victor Eftimiu) sub masca religiozităţii, ba chiar a ideii că ce la doi paşi de sifnţenie sînt ei. Dar poate mai util ar fi să încerc să înţeleg ce anume îi trimite la aşa ceva.
Este drept că în materialul cu pricina e bine de separat ce or fi făcut în sine oameni precum grands esprits-ii semnalaţi, şi cum au fost apoi lucrurile trase din condei de acel Ioanide ori cei care vor fi semnalat una sau alta acestuia. Chiar şi aşa, condeiul respectivului Ianolide este, dincolo de cît o fi suferit el în puşcărie, din topor şi incorect (cu dorinţă de a înşela, de a manipula cititorul).
Micile romane de aventuri pe care unii puberi le trec pe hîrtie la 12-13 ani mi se par mai mature decît rîndurile acestui I.I. Ceva asemănător mi-a trecut pe sub ochi acum vreo 15 ani, la o editură, şi consta într-un romanţ de amor în proză, unde El şi Ea o duceau numai în certuri ţîfnoase şi împăcări febrile. Marile-mari personaje evocate de Ianolide fac la fel, cînd se dau sfinţi, cînd îs adolescenţi acri însă cu mari pretenţii:
"- Bine ai venit, trimisul Domnului! /.../
- Iată că mă întîmpină un înger al Domnului!"
Bineînţeles că, între altele, aceiaşi propovăduiesc de zor celor ce au chef să-i asculte cum e cu smerenia şamd...

Ceva asemănător am văzut la Petre Ţuţea.
Nu-s foarte priceput în ale vieţii şi ale scriselor, dar tare mi-i că în persoana acestuia avem de-a face cu un grandoman clasa I. De infantilitate, ce să mai spun! Dar şi aici se aplică ideea de Împărat şi ale sale haine lipsă...
Ce nu pricep este fervoarea cu care unii îl declară mare spirit, dar şi mare patriot.
O să spuneţi că mă dau io, un neica-nimeni, la un carele Titan ce-i mult mai destupat ca mine. Se poate, dar faptul că ai un cazan de regiment şi nu o marmită, ca alţii de rînd - asta nu te face imun la chilul de sare amară pe care tot matale îl verşi excesiv acolo...
Prima chestie care îl minează pe Ţuţea este, după opinia mea, lipsa oricărui dram de îndoială în afirmaţii. Orice este sentinţă la el, inclusiv cele care se bat cap în cap cu altele. Probabil că este de notorietate vorba cu "Am făcut 14 ani de puşcărie pentru nu popor de tîmpiţi!", aflată la antipozi faţă de pretenţiile de iubitor nemaipomenit al mioriticilor. Pot înţelege cum e cu sucelile unui suflet pe care de cînd lumea omul nu-l prea controlează, mai toţi toţi am comis perle ori inconsecvenţe crase, însă tocmai aceeae bine să nu ne repezim ca Haplea, îndeosebi cînd dăm drumul spre tipar la ceva...
Trec peste savantlîcurile de berărie, cum ar aranja de pildă el, Ţuţea, din doi timpi şi trei mişcări ţara asta...
Într-o primă fază, mă miră cum cască lumea gura la aşa ciudăţenii (recunosc, ce-i drept că există acolo şi sclipiri realmente interesante, ori barim o oglindă a unei epoci, a unui tip uman), nsă or avea aceştia din urmă motivele lor de se îmbată cu aşa apă, inclusiv la anul de graţie 2010. Poate la 1988-89, cînd îl frecventau un Marian Munteanu ori un Ion Coja (sper că am reţinut bine!) avea hazul său, în deşertul idiot de ceauşism de atunci...

Apropo de Marian Munteanu.
Mi-l amintesc în toamna lui 1990, la Alianţa Civică, la sediul din strada Eremia Grigorescu. Fudul. Ce-i drept, poate aşa ceva se impune la marii lideri, gloata fiind senibilă pozitiv la aşa ceva, în ciuda pretenţiilor Ei de a fi tratată cu maxim respect.
Dar, din cîte ştiu, M.M. a avut înţelepciunea de a nu se expune ulterior mai mult decît fu cazul. A candidat el la 1992, alături de Virgil Măgureanu parcă, dar cine nu greşeşte? A mai apărut el la TV, legat de Piaţa Universităţii, dar nu-mi aduc aminte să fi spus trăznăi excesive.
Observ însă că, în paralel, o mulţime de oameni ce-mi păreau cu scaun la cap o iau după 20 de ani rău prin bălării.
Cu M. Munteanu la A.C. umbla şi un adjunct al său de la Liga Studenţilor, Victor Roncea. Mă uit pe siteul de azi al acestuia (başca scrieri în răposata "Ziua") şi mă minunez cîtă fiere goală poate pune pe masă. Alţii căzură în naţionalism ieftin, de pildă unii din colegii subsemnatului de la Grupul Independent pentru Democraţie. Fraze mari (altfel riscă să nu însufleţească în direcţia dorită, probabil), tare sigure pe ele, în spatele cărora un autor e gata să înfiereze pe cei cu alte păreri decît el/ea. Şi privire tujur pe trecut, asta cînd nu se are în vedere bineînţeles prăpastia spre care ne trage un Occident păcătos şi diabolic.
În general - şi nu am pretenţia că sesizez eu primul ideea - este mare lucru să nu te retragi penibil din viata socială. Se pare însă că setea de notorietate, de a fi băgat în seamă/adulat - în lipsa cărei notorietăţi ceva în sufletul nostru, în viaţa noastră devine insuportabil - ne face orbi la un amănunt mititel. Construcţia noastră interioară graţie căreia avem un (oarece) succes la un moment dat, păi rareori e valabilă şi peste nişte ani. Asta pentru că timpurile, ideile acestuia s-au schimbat, dar şi pentru că deseori nu poţi să te dai inflamat juvenil cînd ridurile şi multe altele te trădează din alt deceniu, dacă nu chiar veac...

Religii

Din ce s-a întîmplat să observ, cu mintea mea cea limitată, orice religie - cel puţin acelea ce riscă să intre în conflict cu o alta, şi nu cele din vreo insuliţă izolată - are reguli clare: să îi urmezi cît mai asiduu perceptele; să nu te îndoieşti de ea; să combaţi adversarul; să faci prozeliţi (de ce, nu comentez aici).
În acelaşi timp, natura omului - despre care nu ştiu să se fi ameliorat de la Adam încoace - are un talent grozav în a spune deseori una şi a face alta. De pildă a te declara creştin, dar a dovedi multă dezinvoltură în datul cu piatra..., între altele.

miercuri, 6 ianuarie 2010

Material electoral Radu Stroe


Poate are mintea mea limite, dar nu pricep pe cine poţi da gata azi vorbind de masonerie... Şi mai ales în sectorul 1.
Mai exact cîţi vei da gata - căci altminteri or exista cititori de "România Mare" care să se înfioare nefericit la auzul instituţiei zidăreşti...

Sportul ăsta cu hidra masonică a avut momentele lui de glorie în vremea legionarilor, ba chiar şi sub comunişti - dar, totuşi, n-ar strica o părere mai bună, domnule Radu Stroe, despre alegătorii din colegiul dvs...

Ţuţea

Pînă la vîrsta asta am aflat că ăl de nu înghite pe alţii nu este nici el înghiţit de semeni.
Risc totuşi...

Nu am avut o părere teribilă despre Petre Ţuţea.
Mi s-a părut arogant, iar treaba asta nu îl punea neapărat în conflict cu fudulia subsemnatului, cît - am senzaţia asta - trăda totuşi uşurătate a gîndirii.

Am preferat fraza liniştită şi oarecum dubitativă a lui Cioran. Sau a unui Pleşu.


Mă recunosc în Ţuţea însă prin neputinţa (la mine ştiu sigur că e lene, cu tot cu rădăcinile ei...) de a trece pe hîrtie lucruri serioase. Asta dacă bineînţeles mi-ar trece vreunul prin minte...


Ţuţea mi-a venit în minte pornind de la un text de pe blogul lui Marian Bătăiosu.
http://bataiosu.wordpress.com/intelepciune/petre-tutea/
M-am uitat, l-am întors pe o parte şi pe alta...
Păi, am o jenă grozavă de a spune lucrurilor pe lume.

Totodată, mă conving tot mai mult că alde credinţa şi invocarea lui Dumnezeu de către cineva este direct proporţională cu cantitatea de ghiavol din interiorul acelui om.
O asemenea scindare duce, între altele, la a vorbi de pildă despre smerenie, dar a o călca tu primul în picioare, deloc departe...
Să mă iertaţi, dar ceva asemănător am identificat inclusiv în valorosul altminteri Jurnal al fericirii, al lui Steinhardt. Mi s-a părut curios că o om o lua cu pioşenia în unele pagini ori pasaje, pentru ca apoi să-l scape o siguranţă de sine şi un incontestabil dispreţ faţă de alţii nu tocmai creştinesc...

PS
Am reala jenă că sînt departe de realizările unor Ţuţea, Steinhardt etc., dar zău că nici nu pot să ignor locurile din opera acestora unde zace şi cenuşiu închis... (să nu spun negru)!

Texte bisericeşti

În aşteptarea metroului, privesc afişele cu poze interioare biserici, plus ceva text, de pe coloanele staţiei Dristor 1.
Cîtă vreme, între altele, există sute de credinţe pe lumea asta, care de care mai convinsă că ea reprezintă Dreapta Cale - păi am îndoieli că taman asta ortodoxă e Aleasa...
Aşa că privesc lucrurile mai detaşat. Mai exact fără să-mi mai filtrez inevitabila (şi sinistra) angoasă existenţială prin credinţa că cineva de Sus şi grijuliu cu Dealul Mitropoliei bucureştene e e de asemenea cu ochii şi grijirea pe subsemnatul.

Mă uit pe citatele din Scriptură de pe acele afişe.
Am senzaţia că-s făcute intenţionat sucite... Iar de aici impresia că un text cu pretenţie de sfinţenie trebuie să fie arhaic, să vorbească în dodii şi să i se atribuie caracterul sacru. În lipsa vreunuia din aceste reazeme, construcţia cedează. Dacă vorbeşte direct, clar, se apropie prea tare de lumea momentului.Primul inter pares este însă ideea de sfinţenie. Fără ea nimic nu funcţionează. Este şi motivul pentru care un credincios va fugi ca de naiba să comenteze textele, ideile lui dragi cu unul care nu crede în ele (vezi PS, la final postare).

Citeam de curînd un text inflamat la adresa unei piese de teatru a Alinei Mungiu, "Evangheliştii".
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=print&sid=13
Între altele, se spune acolo că piesa este o provocare, respectiv strecoară îndoiala în sufletele credincioşilor.
Nostim demers! Asta da manipulare! Fraieri să se găsească!
Deci de vină nu este acela cu credinţa şubredă, ci acela care îi zgîlţîie construcţia. În ce priveşte ideea de
provocare, mirosisem eu încă de la proces Ceauşescu cum că ceva nu e în regulă... Care e problema? Păi de cînd lumea un altul se străduie să ne irite, reacţia noastră aiurea servindu-i finalmente lui. Dar asta nu e vina aceluia, ci a mea! Între altele, pentru că nu am învăţat din experienţe asemănătoare din trecut ori pentru că mî înfurie ocazia ca, greşind azi, să învăţ pentru viitor...

Că veni vorba, nu-mi dau seama dacă expresia asta, "provocare" este una interbelică. Comuniştii ştiu clar că o foloseau atunci: "provocare a Siguranţei", "provocatori strecuraţi printre noi" etc.
Oricum ar fi, se pare că ea este actuală.

Un Eliade (Mircea), parcă, ne-ar fi sfătuit să-i răspundem cu "Ei şi?!"

PS
De bine ce am scris astea, îmi cad ochii pe blogul unui cetăţean cu care, altminteri, am combătut comunismu' în Piaţa Universităţii, tare demult...:

Domnul meu (nu e vorba de mine! n. M.O.), v-ati exclus din Biserica lui Dumnezeu prin impartasirea unei invataturi straine de duhul Crestinismului, si prin urmare intre noi nu poate exista dialog. Nu-mi vorbiti mie despre Dumnezeu, caci eu il stiu, deoarece L-am vazut! Dvs. vorbiti despre ceea ce nu stiti, vorbiti dupa mintea dvs., asa cum va pricepeti, si ca orice lucru omenesc facut fara smerenie e lipsit consistenta si trainicie in sine. Nu avem ce discuta despre Dumnezeu. Pot discuta despre El, de la egal la egal, decat cu cu cei care L-au vazut ca si mine. Pot asculta pe/de cei care imi sunt superiori d.p.d.v. duhovnicesc, asa cum sunt marii duhovnici si sfinti ai crestinatatii. Dar pot asculta si pe/de baba jegoasa pe picioara ce obisnuieste sa se roage in genunchi in fata icoanei Maicii Domnului. Asa cum bine stiti, dvs. nu faceti parte din nici o astfel de categorie, deoarece sunteti prea plin de invatatura ratacita si ratacitoare careia v-ati inrobit!
(http://bataiosu.wordpress.com/intelepciune/)
Asta da smerenie!

Gică Contra

Aşa am senzaţia a fi, cînd nu-s de acord cu zisa vreunuia.

O fi la mijloc educaţia - nu mi-ar fi luat biata mama apărarea în vreo dispută a mea cu alţii, ferească Cineva!... probabil ca să nu mi-o iau în cap şi să spun la un moment dat că şi ea o mai ia pe arătură. Că doar era om. Atîta doar că unora a recunoaşte fie şi din An în Paşte că greşesc e sfîrşitul lumii...

Sentimentul de vinovăţie, de aiurea implantat cîndva de suflete darnice din familiei îl am şi azi. Dar zău că nu se cade să murmuri: "Cît adevăr are nenea ăsta!...", cînd lucrurile stau altfel.

Un octogenar, pe ultima pagină a unui cotidian de seară, de declară dezamăgit de degradarea morală din aste vremuri. Nu spune care e celălalt termen al comparaţiei; s-o referi la cele de dinaintea apariţiei lui Adam şi Eva. Care fură morali şi nu prea, cîtă vreme Divinul le spuse să nu consum mărul, iar ei... Iar de la apariţia lui Cain şi Abel, ce să mai zici...
Octogenarul cu pricina, cîndva fotbalist la copiii Ripensiei Timişoară, am impresia că se referă cu oarece senină nostalgie la perioada interbelică. După opinia subsemnatului, judecă exclusiv în funcţie de trebuinţele sale sufleteşti. Care-s alea? Păi în faţa dinconfortului în creştere pe care îl aduce anii bătrîneţii (cînd nu mai ţine să ocoleşti o angoasă existentă altminteri de la naştere), omul se îmbată cu ideea că necazurile vin de la aiureala în care a intrat în timp lumea, de la degradarea morală cu pricina între altele. Nu are cum să afirme, să simtă că la fel fu şi altădată - ar fi insuportabil de admis că întreaga existenţă proprie, şi implicit umană, trece printr-un sinistru tărîm al Insuportabilului...
Aşa că rezolvă lucrurile făcînd afirmaţia cu pricina, că s-ar fi degradat ale moralităţii, cam de cînd cînta dînsul serenade şi pînă azi.

Eu am îndoieli că furăm tare mai morali între războaie, chit că epoca cu pricina îmi fu foarte simpatică şi îmi mai e întrucîtva. Pe atunci, rege moral foc era unu' Carol II. Ţara nu făcea excepţie, era şi ea suficient de morală cît să îi ia în serios acestuia năzbîtiile, să se înscrie într-un aiurea Front al Renaşterii Naţionale (al Salvării a venit ceva mai încolo, după 60 de ani...), să închidă ochii la asasinatele ordonate de Voievodu' Culturii. Bineînţeles, Homo moralis al epocii nu a dat la un 6 septembrie 1940 doi bani pe angajamentele sale anterioare, alergînd în schimb la pupe poala popii unui general nu foarte cunoscut.
Nu ştiu ce morală o fi fost totodată pe vremea părinţilor lui Carol II, amatori între altele de adulter. Ambii. Bineînţeles, în ţara moralei desăvîrşite aşa ceva nu se spunea în şcoli, biserici. Acolo unu' era Întregitorul, altul (de fapt, alta) Mama răniţilor, genitoare a numeroase odrasle care de care - pasămite - mai la locul ei...

Hotărît lucru, am alunecat pe panta polemicii (totuşi) ieftine!

marți, 5 ianuarie 2010

Prigoană junior

Honorius
E greu să ceri altora să-ţi ia în serios intuiţile. Ale subsemnatului. După cum deloc simplu este să scoţi din fîntînă piatra aruncată de gestul cuplului masculin Prigoană. Spun doar că după fotografie pare un amestec de Mitică Dragomir şi Radu Stroe. Deci trece examenul politicxianului român, acea fiinţă care face legătura între visele noastre prosteşti (de răsfăţată fată mare), ale electoratului, şi realitate. Fie şi cu preţul mai micilor sau mai marilor ciupeli personale.
Dincolo de asta, îmi menţin părerea că trebuie să ai o mare problemă interioară dacă îţi arde, pardon!, pipota aşa tare şi ţii în consecinţă să fii parlamentar la 23 de ani. Dar deie Domnul să mă înşel, iar Honorius să fie băiat salon, ba chiar pleş (de la Pleşu...).
Chiar şi aşa tot i-aş fi recomandat nişte lecturi mai serioase despre firea poporului român.
PS Simt şi un risc: cineva crescut la pulpana lui tata nu poate poseda ştiinţa încăierărilor cu alţi băietani, cu atît mai puţin cu adulţi. E posibil să aibă probleme în Arenă. În Parlament adică.

luni, 4 ianuarie 2010

Părere

Radu Călin Cristea are un articol frumos în "Adevărul", şi anume Revoluţia mea (22 decembrie 2009).
Îţi provoacă o emoţie aparte, în sine, finalul, cu o interesantă idee despre riscul personal în Decembrie 1989.
Rămîn totuşi nu o mică mirare, dînd bineînţeles drept autorului de a vedea lucrurile cu doreşte el:

...Lângă o reprezentanţă TAROM de pe Ştirbei Vodă, colţ cu Calea Victoriei. Schimburi violente de focuri trase de la ultimul etaj al Hotelului „Athenee Palace" („închiriat" de Securitate, la fel ca alte puncte strategice din jurul C.C.) şi din aripa dinspre Ştirbei Vodă a Muzeului Naţional de Artă. Am întâlnit mai mulţi prieteni, între care şi pe poetul Nicolae Prelipceanu.

Eram ca sub un cer apropiat şi luminos. Luminos de la trasoare şi nu numai. Am stat câteva secunde cu acel curcubeu uriaş deasupra capului. Nu-mi păsa de nimic. Dacă aş fi avansat câţiva paşi aş fi fost făcut terci. Am stat totuşi locului. Acum, după 20 de ani, cred că am greşit. Puteam muri nu de moarte eroică, nu asta voiam. Puteam muri de o moarte fluturească, zbătându-mă uşor şi tupilându-mă apoi într-o nişă a neantului, într-un viitor care m-ar fi scutit de mine şi de ţara mea din ultimii ani. Adică de îndurarea unui prezent unde curcubeele nu mai există. Nici măcar acelea - definitiv purificatoare - de gloanţe. Şi nu numai."


Ideea asta cu lucrurile ieşite dramatic altfel decît vrem am sesizat-o şi la alţii. Mi-am şi dat cu părerea pe acest blog, dar să fiu iertat de revin aici.
Nu pricep cum lume cu scaun la cap altminteri, ancorată în realitate (sau poate tocmai de aceea, sportul cu pricina ajungînd finalmente să obosească, să lezeze profund?) - nu acceptă lucrurile.
Că ele nu auieşit cum vrurăm noi. Cum am visat noi într-o epocă (cea de dinainte de 1989) cînd lucrurile-s la lumina zilei că ne aflam în stare infantilă, aproape indiferent de vîrstă, cînd visam marea cu sarea, rîuri cu lapte, lacuri cu miere etc.
Puţină lume realizează că speranţele legate de un tărîm - al lumii mioritice şi necomuniste - pe care totuşi nu-l cunoşteam erau vînare de vînt, adică aveau şanse minime să fie apropiate unei eventuale realităţi.
Mai toţi scheaună azi (minus cei cu fibră de politician, de... Tatulici, adică adică în stare - dincolo de gargara revoltată - să digere orice...) că lucrurile sînt aiurea, fără să vadă că poziţia lor este a copchilului dîndu-se cu fundul de pămînt, pentru că - între altele - soarele răsare dintr-o anumită direcţie, şi nu de unde ar prinde mai bine viselor sale necoapte...
PS Mihai Tatulici, de care amintesc aparent aiurea în ultimul paragraf de mai sus, este indicat de R.C. Cristea în articolul său drept etalon al oportunismului politic.

Din cotloane

I

Ud nişte flori, în casă şi în faţa ferestrei. În faţa mea, la nici 30 metri, am un bloc de locuinţe. Sentiment prost. La mine. Agresiune, dispreţ de acolo. Vag (de fapt poate asta e şi principala trăsătură), dureros, şi de nezdruncinat. Iar peste ele, oroarea de a descoperi că eşti mai vulnerabil decît bănuisei, decît eventual te lauzi fie şi nonverbal semenilor.
Chestia asta, a lui Natura, mediul vor să fie altfel decît credem / dorim / avem senzaţia îmi aduce aminte de o scenă recentă. În familia unde am făcut Revelionul fetiţa de vreo 12 ani a avut invitată o alta, de aceeaşi vîrstă. Auzisem de ceva probleme în casa ei, cu un tată vitreg nu tocmai de pus la rană. Cert este că la ora 2 noaptea trebuia să se întoarcă acasă, la o scară de bloc vecină. M-am oferit să o însoţesc şi eu, din n motive. Domnişorica era dezinvoltă (discuta cu fata din familia gazdă). La interfonul către apartamentul propriu s-a crispat brusc şi, aş spune, imens. Nu mai ţin minte exact ce şi cum se comporta, în acele altminteri foarte puţine secunde, dar am sesizat imensa diferenţă. Duduia cred că era destul de terorizată de ai ei, pesemne îndeosebi de tată. Dacă nu erai avizat poate nu sesizai oroarea care o cuprinsese în bună măsură.
Poate fusese cuprinsă de această stare şi datrită nepregătirii, adică ea venea dintr-un mediu plăcut, pentru a reintra în cel de bază.

Spun toate acestea pentru a sublinia diferenţa enormă dintre ceea ce lăsăm în exterior impresia a fi şi ceea ce estem cu adevărat. Cei cu vulnerabilităţi, temeri, dar şi agresivităţi, ranchiune şamd - bineînţeles nu toate la cîrmă în acelaşi timp.

Acel ecart, îmi dau şi eu cu părerea, nu-ţi permite să te pregăteşti cu adevărat pentru cele neplăcute, insuportabile.
Şi aici intervine, întrucîtva ca etichetă a problemei, a căiicare ar putea fi urmată, zisa cuiva că în căutarea sănătăţii psihice e indicat ca "Sinele să devină Eu". Freud parcă a emis-o. Probabil în urma unor negocieri interioare, care-s bineînţeles pot fi departe de stilul celor cele din societate.

Ca unul care nu-s abstinent în ale alcoolului, de vreo doi ani mă ia după dorul de a rămîne peste noapte la vreme rece pe balcon, în sac de dormit. Nu erau probleme de temperatură (chit că exteriorul cobora sub zero grade), mai ales că alcoolul producea căldură suplimentară din plin...
A doua zi însă povestea îmi lăsa un gust destul de neplăcut. Nu-s omul care să mă iau la şuturi pentru aşa aventurisme, însă o făcea tata Superego. Diferenţa dintre cele trei instanţe clasice era, în general, imensă. Mi-am zis să apropii cele trei cumetre. În primul rînd executînd povestea cu naniul hivernal pre balcon şi la nealcool. A fost ok - ajungînd să accept astfel conştient că o parte din mine - nici nu am mai sondat adînc motivele! - are nevoie de aşa gesturi, cu dormitul colo-şa.
Aseară am căzut iar pradă tentaţiei bahice. Am realizat (da, chiar şi în acest stadiu!)însă că unul criteriile inconştiente este de a bate recorduri. Temperatură cît mai joasă, îmbrăcat eu ct mai subţire. La care am convenit cu toţii la un compromis: lăsăm excesul de genul ultimului (adică mă îmbrac ceva mai bine), iar ca răsplată Nenea cel nesupus (Inconştientul) este primit în casa onorabilităţii, la masă chiar cu Superego.
Cel puţin în problema asta a ţinut.
Să vedem cît şi cum se poate extinde şi la alte probleme.

Vis, 3 ianuarie

Sînt adeptul, în ale viselor, al abordării psihanalitice.
Recunoc însă din start a sta slab cu ştiinţa psihanalitică, am mers mai degrabă pe intuiţie, şi mai puţin pe consult de tomuri la cestiune.


Păi.
Visu' e cam aşa.
Încercare de a developa un film într-o aşa-numită doză - cei care făceau poze înainte de cam 1995 ştiu ce e aia! - dintr-un material prin care trece însă lumina.
Caut cu limba scoasă în jur o încăpere întunecată, dar nu e niciuna închisă ca lumea.

Sper în acest timp că filmul nu va fi afectat de acea lumină.

Careva îmi poate spune că Uite, domne, ce lovitură tragi matale aici întunericului, respectiv pe ce drum bun te afli!

În general, nu ştiu (ba ştiu!) cum facem noi că din vise luăm cam ce ne convine, cam ce ne alintă ori bandajează!

Simt însă în dimineaţa asta că visul trebuie luat a la carte, mai exact să căutăm în el neplăcutul, insuportabilul.
Da, uneori poate exista în el (repet, în cheie psihanalitică) veselie, optimism, dar chestiile astea sînt tot refulate, tot sub capacul greu, mortal al insuportabilului, al neacceptabilului, al... morţii.
(Mamă, ce voroave!)
Altfel nu ajungeau în inconştient.


Aşa c-am ajuns, legat de visul amintit, la ideea că nu e a bună cu ale subsemnatului, cele den minte. Iar bietul Adînc face şi el ce poate, semnalizează via Vis.
Bine, bine, dar ce mă pot face?? El a semnalizat, iar eu fui tentat să înfrumuseţez...
Mi-am zis să merg pe calea mai rea.
Adică ceva, vere, scîrţîie rău la matale - şi prin urmare e ceva de modificat, sînt locuri de umblat...

Într-o primă fază nu ai habar unde trebuie umblat.
Nasoală stare.
Dacă nu fugi, dacă vrei să vezi pe dracul în continuare (expresia îmi aparţine), nu fugi de ideea că eşti pe drumul rău.

De acolo, sfidînd de pildă p-ăia ce vor neapărat să vezi lucrurile în roz, descizi anticamera lucrurilor neştiute-şi-ulterior-doar-grele.
Acolo, descoperi văzînd-şi-făcînd că o cale grea-dar-utilă este de a umbla la interdicţii. Ce nu ai voie să faci ce se prăbuşeşte lumea dacătele faci?.
Şi apar sumedenie de interzise.
Căci interzisele nu-s chestii realmente de cap de lume, ci lucruri e care poţi să le sfidezi - fie în primă fază doar dureros, sinistru de dureros -, pentru a descoperi apoi o dulceaţă deloc de neglijat.
La mine era mare interdicţie în a scrie pe o bucată de hîrtie, idei ţîşnite în metrou (da. io nu circul cu autoturismul personal sau de firmă, nu am calităţi pentru aşa ceva.). De unde se trage, din trecut personal, asta - păi ştiu. Dar acum era de rezistat ideii. Eventual de încurajat disconfortul, de răsucit oarecum cuţitul...

Apoiam fost la fiu-meu la şcoală, să-l iau.
Deja acum aveam idee: e de încălcat reguli. Nu am mai fost eccesiv de încurajat, nu i-am mai preluat puştiului de clasa a treia greutăţile în exces. "Dragă Radu, prinde bine ca antrenament pentru tine."

........