joi, 18 februarie 2010

Cu sau fără Dumnezeu...

Andrei Pleşu scrie, recent, în "Adevărul", despre "Frică". Condei minunat, ca întotdeauna.
Încheie cu:
"O singură frică pare să fi dispărut cu totul din lumea noastră: frica de Dumnezeu, în care trăiau, nu de mult, înaintaşii noştri. Iar când frica de Dumnezeu dispare, toate celelalte frici, mici şi mari, invadează scena în devălmăşie."

Poate că nu e bună nepotrivirile pe care mi le constat de la o vreme, pe aspecte minore, cei drept, între subsemnatul om de rînd şi Andrei Pleşu. Nu-i a bun pentru că ne paşte, să recunoaştem, ceva megalomanie cînd găsim un ceva cenuşiu la cineva - stadiu de la care se face nu o dată pasul pînă la a-l declara în fel şi chip. Deloc măgulitor.

Nu aş fi de acord aici cu autorul la ideea că din lumea noastră a dispărut frica de Dumnezeu. În care ar fi trăit înaintaşii noştri.

Nu ştiu de ce mă bîntuie de la o vreme ideea că, aşa cum România comunistă prilejui întîlnirea în eter a lui IV Stalin cu IL Caragiale, lumea întreagă poate fi pusă sub faldul ideilor din Marele Inchizitor dostoievskian, plus Hainele împăratului a lui HC Andersen.
Adică există lucruri care nu se spun, căci nu dau bine / ar fi mai rău în soţietatea omenească fără ele.

Nu cred că acum mai puţină sau mai multă vreme lumea avea legătură ceva mai amplă cu Dumnezeu. ori avea din aceea bazată pe... frică. Îi era teamă de molima ce-l păştea, de război, de arbitrariul semenilor etc. Fiara însă era aceeaşi, înnoi, cu cea de azi.
Altminteri nu porneau războaie devastatoare sub lozinci cît se poate de... drăceşti, mai exact ce aveau nimic în comun cu vorbele mari ale Bibliei.
Este drept că pentru a cerceta ce şi cum fu e necesar să renunţi la nişte lozinci, la nişte idei comode. Între care aceea că altădată fu mai cu moţ, şi deci numai azi e pe lume o aiureală insuportabilă - de care avurăm noi ghinionul a o întîlni. Altminteri Sub-soarele este la locul lui, cu ordine, suportabil etc.

Dl Pleşu mai stableşte în citatul de aici un sens al lucrurilor: dispare Dumnezeu, apar fricile.
Or, deseori se poate să apară fricile, şi abia apoi - simţindu-te deasupra capului cam fără ceva ocrotitor şi aducătoriu de sens în acest balamuc - să ajungi a renunţa la Dumnezeu.

luni, 8 februarie 2010

Cîtă luciditate...

...atîta suferinţă, scria cineva.


Sînt conştient de la un timp de aşa-numita Românie profundă. O credeam ceva mai departe de drumurile , dar se pare că m-am înşelat...

Merg astăzi la un cerc turistic.
Un domn cu o vîrstă incredibilă (în sensul bun) vorbeşte despre excursia grupului său la Cluj. Teatru, cultură, statui...
A lui Matei Corvin.
Omul nostru e patriot, cei din sală, în majoritate, aşişderea. Niciunul nu realizează că stîlcesc numele marelui român (care altminteri cred că era puţin interesat de un aşa amănunt): Matia. Sfinţii sînt separaţi, înţeleg de la cunoscători ai calendarului ortodox.

Apoi, vedem pe Sfîntul Gheorghe, care omoară (în instantaneu de fapt luptă) balaurul.
Pricep mai greu aici. Ori e balaur şi e poveste (căci nu am idee să existe aşa ceva, după cum nu-s semne că specia s-a stins între timp), ori religia are o problemă, vehiculînd asemenea întîmplări.
Lumea nu-şi bate capul cu aşa ceva. există o convenţie tacită, am impresia, de a nu-ţi bate capul cu aşa ceva. Iar cine încalcă regula, este luat la vizor. Ceva a la Hainele împăratului. Cine vede că acolo lipsesc nişte haine, o logică, e luat la ochi ca voitoriu de a strica Ceva-ul în care ne legănăm noi toţi.
Culmea este că oameni precum aceştia sînt şi foarte chitiţi împotriva a ceea ce ar fi stricări ale credinţei. "Eşti păcătos, domne, îţi trădezi credinţa neamului în care ai crescut, care ţi-a fost lăsat moştenire pentru a-l duce mai departe şamd".

La acelaşi cerc turistic.
Proiecţie (puţin spus amatoricească) despre un stătuleţ din Nepal, cu religie budistă.
După o scurtă pauză, ajunge pe ecran ceva despre China. Asta în condiţiile în care cineva recunoscuse anterior că azi nu mai eşti de bon ton dacătele te duci numai pînă în Caucaz. Nu, acum noul loc de hagialîc a ajuns China.
Cu cîteva ore înainte, un domn un pic trecut de 50 de ani îmi vorbea aproape extaziat despre aceeaşi ţară, unde se asamblează produse Sonny şi Apple, între multe altele...
Că moda asta, a Chinei, a debutat sub Carpaţi de ceva decenii - păi o ştiam. Mă întreb brusc acum ce naiba căutăm noi brusc cu interesul la temple budiste, la festivaluri de izgonire a diavolului...
Sîntem creştini, nu? Sau aşa ne lăudăm, aşa ne trecem pe la recensăminte, din astă calitate ne revoltăm împotriva a cine ştie ce obiceiuri necurate vin - să zicem - dinspre Amsterdam şi Munchen. Dar nu am auzit deloc să vină cineva să prezinte diapozitive despre mînăstiri de prin Italia, să spunem. Ori Irlanda. Sau Germania, că doar Papa Benedict nu a ţîşnit din nenant.
Am senzaţia că există un mic complex al românului faţă de Occident, motiv pentru care îşi îndreaptă ochii sufletului spre locuri unde inevitabile comparaţii nu-şi au totuşi locul.

joi, 4 februarie 2010

De cînd lumea...

Fosta atletă Monica Iagăr, mama copiilor lui Cernat, l-a dat afară din casă. Între timp, ea a revenit la sentimente mai bune şi a fost dispusă să îl ierte şi de această dată pe Cosmin, însă acesta a exclus orice posibilitate de împăcare cu femeia alături de care a trăit 8 ani.

Monica Iagăr: «Nu pe Cosmin îl condamn, nu e el de vină»
Monica Iagăr (37 de ani) e femeia cu care Cosmin Cernat are două fetiţe, Ayana (7 ani) și Maya (11 luni). Vestea că Cernat umblă cu amanta a luat-o prin suprindere ieri, pe Monica, ea aflându-se la schi, la Azuga, cu fiica sa cea mare.

„Aş fi vrut ca bănuielile mele că sunt împreună să nu se confirme. Nu pe Cosmin îl condamn, nu el este de vină, bărbatul este dator să încerce. Unde este însă moralitatea ei ca mamă, că i-a dat lui Cosmin cheia garsonierei, când ea are un băieţel, din prima căsnicie, pe care l-a lăsat la părinţii ei? Eu toata ziua mă ocup de fetiţe, sunt când la şcoală cu cea mare, când la doctor cu ele. Speram să fie o toană de-a lor, iar la un moment dat Cosmin să se întoarcă acasă, la fetiţe. Cea mică nici nu a învăţat să spună mamă şi tată. Cum poate ea să se uite în oglindă când ştie că le-a luat copiilor noştri tatăl? Cosmin este un tată bun, fetiţele îl iubesc la nebunie şi au nevoie de el, acasă. Să fie fericiţi! Dar între mine şi Cosmin se vor schimba multe", ne-a spus Monica.


Nu iau în serios ce scriu tabloidele, decît dacă ţin să mai aflu cîte ceva, indirect, despre firea omului obişnuit...
Ştirea asta m-a dus însă cu mintea la două pasaje din Enigma Otiliei, de George Călinescu.
În primul, Pascalopol - pornind de la comportamentul Aglaei Tulea - pomeneşte de cum era tratat un oarecare tîmplar, Scarlat, de soţia şi socra lui. Adică infect. Şi explică moşierul lui Călinescu (citez din memorie): "Cînd apar copiii, femeia obişnuită ori ia cvasitotal partea acestora şia supreşte bărbatul, ori invers".

Monica Iagăr îmi pare o asemenea femeie obişnuită, mai exact care vede numai de copii. E cam greu să-l asuprească pe Cosmin Cernat, aşa că foloseşte vorbele mari cu morala. Întîmplător, acele vorbe se potrivesc firii ei, şi mai puţin a soţului.
Din ce văd eu lucrurile, dacă în situaţii cu băieţel - acesta apleacă urechea la spusele deloc amabile ale soţiei despărţite despre tatăl copilului, la fete e mai complicat. cel puţin de la Freud încoace. Adică ele se pot îndrăgosti infantil de tată, îl pot realmente privi ca pe un semizeu... De unde mici probleme cu biata mamă, pe la 15 ani ai copilelor. Biata mamă pentru că, indiscutabil, s-a chinuit cu odraselele feminine...

Despre Cosmin? Dincolo de aparenţe, este clar că a ţinut să reediteze un pic o situaţie din copilărie, cu o mamă mai sobră. Chit că e înalt şi pare bărbat puternic, se ghiceşte uşor astă înclinaţie, a copilului de altădată.
El este frumuşel, îmi dau şi eu cu părerea, şi pentru că s-a (auto)dezvoltat în direcţia unui SunnyBoy, care să trezească şi un zîmbet mamei...
Zic şi eu.

Apropo de vorbele roze din trecut, de pe net, despre acest cuplu, mintea îmi fuge la al doilea pasaj din G. Călinescu.
Tot de Pascalopol spune, tot lui Felix.
El se mira că venim cu planuri măreţe pe lume, ca oameni, şi ne trezit că, la o anumită vîrstă, ceva se tot împotriveşte, le face imposibile.
Cred că este optica noastră excesiv de roză (folosesc iar vorba...) despre viaţă.
ce-i drept, fără iluzii viaţa ar fi insuportabilă, ne-am sinucide de la vîrste fragede, dacă nu de la expulzare... Din burtă.

E o idee bună un materal despre sinucidere, chestia care am observat că sperie Societatea mai mult decît ideea de moarte.

PS De remrcat la Monica Iagăr stilul frust, adică din pături perene ale societăţii, cum că nu soţul a fost de vină că a sărit gardul, ci bestia aia feminină care l-a momit... Care trebea pentru ca să fie morală, să aibă grijă de copilul ei, să nu-l lase pe la alţii cît e cu hăndrălăul.
Fără îndoială optica asta îi va aduce soţul înapoi deloc, iar pe viitor e posibil să mai ia plase -* căci nu o văd schimbîndu-se curînd pe Monica... dar va avea Conştiinţa împăcată, adică instanţa aia care nu de puţine ori este insurpotabilă, den-o ascultăm...

marți, 2 februarie 2010

În completare paralela Baticu - Cristea

Am găsit prin casă o revistă Alpin Info,, în care s-a întîmplat să public un material. Cred că acesta completează atît Paralela Baticu - Cristea, cît şi o postare a subsemnatului despre cruci pe munte, din lunile trecute.


Patru ani de la dispariţia lui Niculae Baticu (2002)
(apărut în Alpin Info, ian.-febr. 2002, editor Marian Anghel)



Nouă românilor ne place să ne revendicăm nu doar de la romani (uitînd în acest caz că nu floarea Imperiului a dat fuga să ne civilizeze), ci şi de la daci. Cum se întîmplă nu o dată, şi de aici am luat doar ce ne-a convenit, pe care le-am dezvoltat apoi în mod creator, ajungînd inclusiv la pretenţia că la noi – între Carpaţi şi Dunăre – e centrul lumii, că fix aici se scoboară marile energii astrale, că doar Omul şi Sfinxul, de pe o întreagă planetă, intră în poziţie fericită cu Universul.
Ce nu ne-a convenit, n-am luat. Şi am în vedere aici optica asupra morţii. Mai exact, ai lui Burebista se spune că se bucurau grozav cînd se ducea la Zamolxe vreunul de-al lor. La urmaşii lor, după două mii de ani, lucrurile stau total diferit, toată lumea boceşte, abia după ceva băutură, la pomană, mai născîndu-se un zîmbet...
Ajungînd la oile noastre, carpatine, este de spus că în ale muntelui lucrurile cu răposatul sînt luate mai mult decît în serios. Găseşti de pildă cîte două cruci (în strunga Gălbenelelor, respectiv sub Săritoarea Mare a Mălinului) ale aceluiaşi nefericit luat de avalanşă. Asemănător, un tînăr din Slobozia este pomenit atît în Valea lui Ivan, cît şi la doi paşi, în Poiana Închisă (altminteri etern lăudabil gestul prietenilor de a amenaja izvorul de aici).. În asemănătoare optică, potecile marcate sînt pline de cruci, cu dedicaţii ce nasc pioşenie, dar şi zîmbete (neegalînd însă un epitaf de pe malul unui lac bucureştean: „Ioreul – adică lacul I.O.R. – curge lin”). Remarc totuşi oaza de raţiune a pereţelului cu plăci sobre, amenajate sub izvorul zis al Refugiului Coştila, din iniţiativa unui om de care voi pomeni ceva mai încolo).
Ciudat sînt privite şi remarcile mai cu picioarele pe pămînt despre confraţi care nu au fost totuşi în viaţa lor „coloane de moralitate” (expresia aparţine lui Pop Simion). „Domnule, şi se spune, au murit, lasă-i în pace...!” Pînă aici toate bune şi frumoase, dar aceiaşi ponderatori îi deranjează din plin pe dispăruţi cu „perii”, ba chiar afirmaţii care lezează serios adevărul („secretar general S.T.R.”, „autorul primului ghid turistic montan” de la noi etc. etc.).
Este locul unei necesare precizări. Sînt convins cămoartea este un lucru serios, ba încă cel mai serios şi mai dureros din trecerea noastră sub Soare. Tare neplăcut trebuie să fie, în context,momentul în care miliardele de celule ale corpului se agaţă cu disperare dar fără şansă de viaţă. Dar de aici şi pînă la exagerările pomenite, este totuşi cale lungă.

 Aniverrsare 1985, alături de Walter Kargel

 Reînfiinţarea ClubuluiAlpin Român, ianuarie 1990. 
În dreapta, Ilie Fratu şi Eugen Popescu (care a întocmit procesul-verbal)

...Unde am vrut să ajung, după nesfîrşitul ocol? Păi la un necrolog.
În urmă cu patru ani a plecat dintre noi Niculae Baticu. Cred că priveam asemănător problema, întrucît mai că nu glumea pe seama celor doi metri pătraţi care îl aşteptau la cimitirul bucureştean Izvorul Nou (poate şi pentru că, încă de prin 1984, îmi spunea: „Domnule, m-am spovedit, pot sta liniştit de acum...”). În 1998, o revistă carpatină i-a găzduit însă un remember cum dispărutul nu ar fi agreat probabil: cu ditirambi, dar şi cu dinţii strînşi (semnatarul uitînd să precizeze de pildă că nici legionarii nu rezervaseră duşmanilor lucruri plăcute).
Am ajuns la respectiva publicaţie şi eu cu un material omagial, dar care nu a fost luat în seamă. N-o fi fost suficient de conformist şi de lacrimogen.
Dincolo de marile suferinţe de care N. Baticu a avut parte în viaţă, am constatat că a beneficiat şi de noroc...
I-a murit mama în timpul ocupaţiei germane din 1916. Nu e deloc puţin, într-o vreme cînd bîntuiau mai mult ca niciodată molimele, iar pînă la descoperirea penicilinei aveau să mai treacă nişte decenii...
A fost un ins destul de plăpînd (din spiţa lui Hans Dulfer însă), motiv pentru care doctorii militari l-au şi respins iniţial, la recrutare.
În martie 1936, în vreme ce nu departe – pe Valea Coştilei – echipa Comănescu sfîrşea tragic, o avalanşă l-a luat şi pe N. Baticu, dar coarda care-l lega de coechipier s-a prins salvator de un brăduţ neînsemnat, deasupra unori ţurţuri „care abia aşteptau să ne primească”.
Peste un an, cade în Creasta Coştila-Gălbenele, dar se opreşte miraculos.
Supravieţuieşte represaliilor ordonate de generalul Antonescu imediat după 23 ianuarie 1941.
Rezistă 16 ani în sinistrele închisori comuniste, unde realmente sfidează moartea, prin refuzul de a accepta la Aiud „reeducarea”.
Are în 1974 un prim atac de cord. Va mai trăi 24 de ani.

Vreme de 15 ani am avut privilegiul să-l cunosc personal. Plus patru din auzite. Nu am avut relaţii dintre cele mai senine, mai ales după ce fostul ucenic a binevoit să-şi ia zborul. Am învăţat însă de la Niculae Baticu o mulţime de lucruri utile, cum poate doar în familie am mai dobîndit.
Prin urmare, un gînd bun pleacă astăzi spre cel care a animat, ca nimeni altul, întîul deceniu postdecembrist al Clubului Alpin Român.

La cabana Anton Negulici / Voina. Degetele amicale îi aparţin lui Titi Ionescu,
valoros alpinist interbelic.

Mircea Ordean