marți, 30 martie 2010

Eternele-mi comentarii răutăcioase...

... sau de frustrat, cum ar spune vreo doamnă dezamăgită că viaţa nu-i ca-n cărţi...

Păi.

"Scrie un distins coforumist:
“Felicitări /…/ pentru o carte despre convertitii (la Ortodoxie) pe care am descoperit-o acum cateva minute se site-ul editurii Deisis. Desi nu-i cunosc inca continutul, consider tema fascinanta si abia astept sa o achizitionez.”

Of, ce ţi-e şi cu aparenţele astea…
Altminteri înţeleg încîntarea cuiva care, prin intermediul acelei cărţi, îşi mai risipeşte din propria neîncredere, că nu ar fi optat pentru credinţa reală. Iar dacă nu ar opta pentru Aşa Ceva, ar avea probleme cu angoasele existenţiale (dacă nu mă exprim prea savant)."

Şi ajungi la ideea dacă a spune adevărul, a mirosi adevărul (sau barim oparte din el, căci e lipsă de modestie a crede că i-ai cuprins întreaga arie...) nu e un păcat, o belea pentru viaţa în societate.
Şi uite-aşa ajungi la regula de bază a refulării - dacă te-ai nimerit cu o minte ceva mai iscoditoare, bineînţeles... Nu spui, ba e mai bine nici să nu gîndeşti asta...
Bineînţeles, treaba cu negînditul e un pic mai grea - procesul fiind unul în care nu poţi avea mare amestec, gîndurile ţîşnind fără să ne întrebe... O singură chestie interzice gîndirea, deşi nu mi-aş dori-o prin preajmă...
Groaza. Oroarea. Sinistrul insuportabil (cum, e pleonasm? Da, dar sună bine, întăreşte ideea)
Care, o ştim, este cheia refulării.

PS. Recunosc a nu fi citit multe texte sfinte, aşa că întreb: e adevărat că pe undeva se afirmă că pînă şi gîndul erotic (mă refer la ţîşnirea poftei de profil) la nevasta altuia e păcat?

marți, 23 martie 2010

Credinţă. Raportul ei cu psihanaliză.

După a mea opinie, psihanaliza ESTE ABSOLUT OPUSĂ CREDINŢEI.
Ultimul lucru pe care l-ar spune credinţa în vreun Dumnezeu este "Umblă acolo...".

Căci ce iese de acolo se înscrie perfect în ideea de drăcovenie. De fruct al Diavolului.
Dar.
Matematic lucrurile se verifică aici perfect.
Ai o fiinţă umană cu bune şi rele. Cu divine şi diavoleşti (o spun metaforic, nu religios). Căci aşa îi trebui lui, omului, pe cînd a trăit, sute de mii de ani, în sălbăticie...
În societatea modernă mai ales, partea care nu convine acesteia din urmă a fost blamată. În interiorul omului nu este însă ca într-o curte, de unde iei bălegarul şi, hop, ai eliberat locul de neplăcute.
În sufletul omenesc lucrurile nu dispar, chiar dacă o dorim noi şi 14.000 de înţelepţi odată cu noi. Pur şi simplu se duc la un beci, deseori fără sî mai avem idee nici noi, în timp, că se află acolo.

La beciul cu pricina, al fiarelor pasămite rele şi înlănţuite, ajunge psihanaliza. Înlesnind ieşirea sau barim gestionarea acestora.

Ieşirea lor nu este deloc deumnezeiască, maia les că nicid e această dată nu se pune problema uciderii lor, ci al adaptării noastre, a individului, cu Ele.

Iar după ce ai apucat să le scoţi de acolo şi să rămîi viu oi întreg la cap, am senzaţia că nimic nu te mai sperie pe lumea asta.
Iar religia se bazează pe treaba asta, pe Teamă. Teama de moarte, de Lume de Apoi - între altele...

Ceas de taină...

Cît de plină e lumea de pastile.

Deşi ele, pastilele cu pricina, în sine, prind bine...
Inclusiv pentru că te ajută să nu dai semne că te-ai opune establishmentului - şi nu neapărat celui de la origine, politic...

Îs pline bibliotecile că e bine să fii între oameni.
E un 23 martie aici, nici nu mai contează anul.
Păi, fraţilor, mă scuzaţi. Dar am depăşit problema singur...

Cum? Era mai bine dacă mă duceam pe acel drum cu alţii, cu iubire de seamăn, cu s.c.l.?
Pardon.
Nu era mai bine.
Era un caca.

Dar ştiu că aşa ceva nu se spune.

Şi ajung iar la ideea ce ştie Marele Inchizitor, şi ce ştiu restul.
Restului prinde bine ideea cu altruismul.

Cum el aş fi ajuns la spital glumeţi.

Scrise despre psihanaliză

Ca tot omul cu părere proastă de sine (a se citi grandoman în adînc) am scris cu destulă ezitare cele din postarea trecută, despre a-ţi face... singur psihanaliză.
S-a întîmplat însă ca apoi, avînd probleme cu al meu Superego, să caut şi eu ceva texte internautistice pe acest subiect. Şi am găsit o mulţime. Legate, la rîndu-le, de o mulţime altele întru psihanaliză.

Permisă fie-mi o părere.

Există numeroşi autori (mare parte hipertitraţi, pe la noi sau aiurea) care tratează foarte dezinvolt subiectul. Şi, prin extensie, psihologia, adică ale sufletului). Eu şi să citesc mă gripez după o vreme, darmite să creez aşa ceva.
Simt însă din toţi porii că oamenii aceia au cam puţin de-a face însă, totuşi, cu problema.
Nu este un paradox. Adîncul sufletului este o treabă cam independentă de suprafaţa planetei numită Noi Înşine.
Mă uit la doamna psiholog cutare, a cărei fizionomie îmi spune însă ferm că nu-s şanse să iasă curînd, dincolo de un aşa zid puternic, cele din adînc... Pînă una-alta însă dumneaei (e scris în băşcălie? Sper că nu.) vorbeşte cum e cu Superego, cu refularea şi mai ştiu eu ce. Hazul este că ea poate cunoaşte suficient de bine subiectul cît pentru a mişca - în sens fericit - problemele unui om cu... probleme.

Nu ştiu dacă am notat pe blog despre mulţimea de specialişti pe care am văzut-o la Cercul Militar, la o lansare de carte în iarnă. Ascultam pe acei oameni şi ceva din interior îmi spunea că ei nu aveau de a face, totuşi, cu subiectul... Vorbeau frumos, ca la seminar - numai că în psihanaliză, îmi permit să-mi dau cu părerea fie şi ca nespecialist, exprimarea celui carele a intrat pe acolo arată totuşi altfel decît a inginerului. Ultimul poate vorbi colţos, ca din manual, dar aşa ceva trădează în psihologie acea artă aparte numită A-nu-face-ceea-ce-sfătuieşti-pe-altul.

Un singur om mi s-a părut intrat în Peşteră, ba chiar ieşit onorabil: dl Augustin Cambosie.

În cel priveşte pe guru (iar o spun nepeiorativ) Vasile Dem Zamfirescu, am fost onorat să sesizeze în privirea subsemnatului ceva apropiat de alcătuirea domniei sale, motiv pentru care a zăbovit acea fracţiune care spune că sînteţi de aceeaşi parte a baricadei. Mi-a lăsat totuşi senzaţia (totuşi, şi mai nefericită) a Marelui inchizitor, care ştie că-n spatele suportabilităţilor mulţimii cea frumos minţită, stă disperarea celor care cunosc adevărul...

duminică, 21 martie 2010

Creativitate

Mă oblojesc şi eu cum pot în ale echilibrului psihic. Am ales calea instrumentelor ce ţin de psihanaliză, minus specialistul.
Aceştia din urmă vor clama că-mi lipseşte eseţialul, dar nu am ce face. Bani nu, dar simpatie, atracţie grozavă pentru astă ramură a psihilogiei.

E, mă trezesc azi la al doilea act ratat, apăs la lift pe etajul unui amic.
La care nu am de gînd să merg, pre etajul conştient, individul posedînd suficiente cît să le lecuiască de vederi prea dese.
Iau însă în serios semnalul, acel act ratat repetat.
Faptul că nu simt nimic legat de vreun dor de mers la V. nu mă descurajează în a lua în serios semnalul.
Vorbeam de creativitate în titlu pentru că o asemenea întîmplare îţi obligă mintea să meargă pe un anumit drum. Echivalentul ei în inventică ar fi: nu ştiu nimic pentru acel drum, dar sînt condamnat la succes pe acolo...

Apropo de vise, am avut unul unde se lansa o explozie atomică. A venit peste mine, aflîndu-mă într-o căsuţă şubredă. Mare brînză nu fu, doar mult praf. Mintea mea era uimită, deoarece în mod normal o asemenea bubuială trebuia să mă facă praf - pe mine şi casa - nu o dată, ci de şapte ori!
Or, nimic.
Eee, dar la cîteva zile să vezi ce razna a luat-o subsemnatul la nişte alcool...
Este motivul pentru care voi fi mai reverenţios de acum înainte la semnalele din adînc...



Să fie nişte ani, mă visam că tot ajung la vîrful Omul. Adică cel mai sus posibil. Acolo, privelişte frumoasă, numai că mă tot grăbeam să ajung pînă seara în vale. Nu mi-a căzut fisa la vremea aia, eventual am luat-o doar ca pe o foarte îndepărtate posibilitate teoretică.
Or, aşa fu: urma coborîrea în viaţă, spre bătrîneţe. Ulterior am simţit-o.
Nu am înţeles de ce era grabă, de ce aveam impresia că nu-mi ajunge timpul (dacă nu mă grăbesc) pînă seara să fiu în aşezările de la poale...

/.../
(Croşetele astea reprezintă un pasaj pe care am renunţat să-l public, l-am considerat prea şocant - din categoria spuselor către Jacques Salomé: "Si autrefois je vous ai vu nu, cette fois j'ai l'impression d'avoir vu vos tripes!"...
Cel mai tare m-am temut de necazuri la vreun serviciu în viitor...
Paranoie?
Deşi posed, cred că aici nu e cazul.)




Mai fu ceva, legat de visul cu bomba atomică, mai exact de ce i-a urmat. La beţia cu pricina am luat-o niţel razna. Nu mi-a plăcut deloc, m-am jenat crunt chiar.
Apoi am meditat oleacă. Am fost eu de vină pentru că s-a adunat o tensiune ce nu s-a putut elibera altfel?
Da, în sumedenie de discursuri, în morala socială aş fi.
Psihologic, nu mă văd însă. Ba aş arăta cu degetul spre Dumnezeu, dacă ar exista. Poate de-aia nici nu cred în el. M-oi fi săturat de pastila aia cu liberul arbitru. Parcă aşa îi zice. El te face de la a la z, dar matale ai responsabilitatea că nu te descurci cu herghelia dată în pază...