duminică, 25 aprilie 2010

revista România Pitorească

I

Acum cîteva săptămîni, animatorul cercului turistic Floarea de Colţ, Vasile Ciobăniţă, a făcut niscaiva reclamă revistei România Pitorească, al cărei redactor-şef (dacă am reţinut eu exact funcţia), Mihai Ogrinji, se afla în sală unde se ţin şedinţele clubului.
Între altele a solicitat celor prezenţi să scrie materiale pentru această publicaţie, care dintotdeauna a conţinut şi articole de munte.
Între altele, m-a îndemnat şi pe mine, punîndu-mă în contact vizual cu Ogrinji.
Firea-mi dificilă (de parcă a lor e mai brează!...) m-a făcut să intru în conflict, pe la 1991, cu Mihai O. Avusesem naivitatea că cred că revista îşi schimbase după revoluţie şi altceva decît pălăria.
Ca atare, am strîmbat un pic din nas la idee. Oricum, pentru că era în lucru un grupaj despre un alpinist al deceniilor trecute, Emilian Cristea, am spus că genul meu de scrise despre acesta nu se înscrie în stilul omagial cu care este gratulat îndeobşte personajul montan cu pricina.
"Nu-i nimic, merge!", a spus calculat-exuberabtul Ciobăniţă, deşi Ogrinji se cam înnegurase la faţă.
"Mai e o problemă. Eu am un material gata despre Cristea, dar e un pic cam mare. Simt că ar lua două pagini de revistă. Dar e posibil să merite, e o abordare inedită..."
"Se găseşte, Mircea!"

Am purecat materialul şi l-am trimis omului României Pitoreşti.
Foarte curînd s-a produs marşarierul marca Ogrinji.
Că e prea maaaare, aşa că va fi lăsat pentru publicare spre vară. iar în privinţa rugăminţii mele de a apărea cu î din i, că nu se poate, că să vezi...

Mi se pare că i-am răspuns că-s ok cu amînatul, dar, fluctuant din fire cum sînt, i-am încropit o introducere acelui material şi l-am postat pe www.carpati.ro, başca pe acest blog.
( http://mirceaordean.blogspot.com/2010/01/paralela-niculae-baticu-emilian-cristea.html )
Nu mi-am mai bătut apoi cine ştie ce capul cu grupajul Cristea din RP.
Nu ştiu însă cu ce ocazie, foarte recent, am ajuns pe siteul "României Pitoreşti"

Ştiam, simţisem că sîngele apă nu se face la această publicaţie, la animatorii ei. Nu o să-i schimb eu din dragostea lor meganeţărmurită pentru Emilian Cristea (1915-1982), chit că acesta, cum se întîmplă cu cei dornici şi generînd totodată cult al personalităţii, numai uşă de biserică nu fusese...
(http://www.scribd.com/doc/17259551/Contributii-la-istoria-alpinismului-romanesc
pag 27 şi urm.)

Am fost însă dat gata de titlul grupajului:
Modele pentru toate generatiile: Emilian Cristea

Cum am amintit, faptul că unii i-au tras de mînecă pe responsabilii RP despre dualitatea (spus elegant...) lui Emilian Cristea, iar aceştia au ţinut-o pe-a lor e una...
Dar ce mi s-a părut total aiurea este pretenţia ca un tip care - putem admite - a marcat un domeniu uman acum 50 de ani poate fi un model şi mult după aceea.
Teoretic treaba merge, îţi poţi lua un reper, o trăsătură pozitivă pînă şi de la Iuliu Cezar (că veni vorba, cam urcă şi el pe munte, fie şi cu legiunile-i...), dar a lua drept model un persona din trecut te înscrie la un eşec personal măricel. Omul acela nu este totuşi un om al vremurilor tale! Deci nu te poate îndruma în păienjenişul actual de situaţii.
Poţi lua de la el una sau 100 de cărămizi, dar a lua un zid întreg deja îţi crează probleme de adaptare la epoca ta...

Este aici de privit şi expresia "pentru toate generaţiile".
Cu rezerve inerente (voi reveni), poţi spune vorba asta generaţiilor de la momentul X. Dar să vrei să dai gata toate generaţiile din toate timpurile care urmează epocii aceluia mi se pare total în plopi.
Imaginaţi-vă, prin Vest, pe Heckmair, Terray ori Messner subiect al unor asemenea rubrici. Ar fi ceva total neserios, căci lumea ceva mai dezvoltată are oroare de a-şi clădi idoli, chit că la noi în România sportul acesta poate părea ceva cît se poate de natural şi de onest...


II

Dincolo de astă situaţie, am zis că-i sănătos să văd ce-i mînă în luptă pe acei oameni de la revista România Pitorească.

Într-o primă fază mintea mi-a fugit la evoluţia acestei publicaţii, în timp.

Aici, bună parte din rîndurile următoare se bazează pe instinct - deşi acesta, în pofida părerii comune, are la bază un solid bagaj de observaţii cît se poate de cu picioarele pe pămînt.

Revista apare la 1972.
Am din plin sentimentul că este fructul perioadei de liberalizare de pînă în... 1971, cînd Ceauşescu a ţinut să pună un sinistru obroc pe spiritualitatea romnească.
Efectul Tezelor din iulie nu afectează pe moment revista. Totul se petrecea ca fruct al perioadei precedente, cu îndrăzneli, între care a formatului modern al RP, a stilului aerisit şi întructva avangardist pentru ce existase anterior la noi. Însăşi prezenţa în fruntea paginilor de munte a lui Walter Kargel, un om deschis influenţelor occidentale / moderne este un semn în acest sens.

Efectul antiliberalizării nu va întîrzia însă. Este foarte posibil să fi existat voci împotriva stilului pasămite excesiv de modern al revistei. Altfel nu văd cum publicaţia se îndreaptă într-o anumită direcţie de prin 1974...
(Momentul concide cu o măsură a conducerii ţării, prin care se cvasiraţionalizează media. Dispar jurnalele de actualităţi şi completările din sălile de cinema, sucombă reviste precum "Fotbal", dimensiunea unor ziare devine meschină - A 3 - cu excepţia a două cotidiane centrale etc.)
La adăpostul noii Orientări, nu cred că batem cîmpii dacă intuim că indivizi gata să se pună în slujba vremurilor, fie şi foarte neguroase... Vor fi revenit şi personaje mai coapte, cu ucenicie în deceniul şase...
Cert este că acum "România Pitorească" îşi schimbă nu doar formatul (la un banal A4), dar şi stilul.
Jucîndu-mă un pic cu ideea că subiectul nostru putea fi un om, cei deţinîndu-i frîiele au optat în această perioadă pentru un stil care s-a supus vitregiilor momentului, dar i-a ucis orice dezvoltare viitoare.
Revista devine - îndrăznesc a folosi termenul - păşunistă.

(amuzant cum vede un conaţional termenul:
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Pasunismul%20contra%20nevoii%20de%20occident%20de%20Lucian%20HETCO.htm )

Încercînd o definiţie personal-editorială, avem de-a face cu texte fade, în care totul e mai totdeauna frumos şi fără conflicte, în care omul dispus la sportul cu pricina să se poată refugia fără grijile curente...
La 1975 sau 2010 stilul e acelaşi:

TOHANI, vinuri și ape..., de Cristea BOCIOACA
Tohani! Aici a trăit o tulburătoare poveste de dragoste Prinţul Nicolae de Hohenzollern, cu frumoasa Doletti. O iubire morganatică, cu mult zbucium în epocă... Numele eroinei este purtat astăzi un soi de vin roşu. Despre acele vremuri, dar şi despre meşteşugul vinăritului aminteşte şi Muzeul local, care poartă numele de „Drumul Vinului”. Şi, tot aici, se găsesc şi celebrele combinate viti-vinicole, cu vinuri alese, care pot fi găsite azi pe mai toate continentele pământului, vinuri premiate cu aur şi argint la numeroase festivaluri internaţionale.

(Pelteaua asta, fie vorba între noi, apare la rubrica... "Bref". Adicătele "Pe scurt")

Totul este frumos, lumea de treabă dacă nu de basm. Cu extensia noi sîntem români, de Pămînt buric...
În aşa demers, ar fi blasfemie să spui (argumentat de Constantin Argetoianu, între alţii) că delicata Doletti avea destule lumeşti... Aşa ceva nu se cade a pomeni - moment în care se porneşte o adevărată maşinărie (nu ai intui-o, la prima vedere!) de arătat că ziua e noapte, iar cîrcotaşul răuvoitor, reclamagiu (cazul unui conflict mediat cîndva de Ministerul Turismului) ori îşi risipeşte inutil energia...


La umbra acestui stil, s-au ţesut iute interese cît se poate de terestre. Între cei cărora amintitul păşunism le prindea bine.
În fruntea rubricii montane a venit Emilian Cristea.
Nu ştiu cît îl va fi săpat acesta pe Kargel, nu am dovezi, doar faptul că EC nu suporta pe altul mai la top decît el.

L-am bănuit pe Cristea drept personaj important în această orientare (cu inevitabilă pecete asupra redactării de azi şi... din viitor), însă o vreme am luat de figură de stil cum aşteptau redactorii să le mai aducă Moşul materiale, poze sau vorbe frumoase. Dar cînd, la 2010, îl pui între modelele pentru toate generaţiile...tuturor timpurilor, lucrurile arată că redactorii RP îl investiseră sentimental ceva mai mult decît putea fi bănuit...

O paralelă.
La un text al subsemnatului despre E. Cristea de pe Alpinet.org, Sandu Bulgăr opinează:

In istoria alpinismului romanesc exista (intre putine altele) doua nume de referinta: Domnul Nicolae Baticu si Domnul Emilian Cristea, ambii trecuti din lumea noastra.
Oameni fiind, intre ei au existat contradictii si conflicte. Dar amandoi au iubit muntele si au facut tot ce au putut pentru cei care doreau sa il cunoasca si sa il iubeasca.
Cred ca ceea ce ar trebui sa retinem in primul rand este pasiunea lor pentru munte, caruia putem spune ca i-au dedicat viata..."


Cu riscul de a-mi fi intuită vreo invidie că Păi, io de ce nu...?, observ că, în materie de iubit de munte, S. Bulgăr nu se oprea asupra vreunuia ce nu ţinea să-şi atragă reflectoare, ci asupra unor persoane cu faimă.
De aici mintea mi-a fugit la ideea de arhetip, la dorinţa noastră (nuîntotdeauna conştientizată, cu atît mai puţin recunoscută) de a ne supune şi de a fi protejaţi de un Mai mare, de un reprezentant fie şi la o scară olecuţă mai redusă al lui Dumnezeu pe pămînt...


Altfel nu-mi explic cultul lui Cristea între oamenii condeiului de la România Pitorească!
Deşi nu vine de la înfiinţarea revistei, ci de la Întorsătura din 1974, Cristea rămîne precum acel dispărut depus de familie la temelia casei... Maestrul dispare fizic în toamna lui 1982, dar spiritul său rămîne ataşat locului, în primul rînd rubricii montane.
Cum se crezuse probabil etern şi, asemenea oricărei personalităţi puternice, uscase totul în jur, nu i-a urmat în fruntea rubricii vreun nume de prestigiu în domeniu. Ca atare, datorat fără îndoială şi inevitabilei cumetrii din mediile stil păşunist, nu a avut cine tempera excesele unui Ion Preda, ce redacta o rubrică "Din evenimentele muntelui", după date culese exclusiv de la salvamontişti deseori foarte subiectivi.

Revoluţia din 1989 doar a decapitat Animalul.
Redactorul-şef Pop Simion, un - pardon! - pupincurist ceauşist notoriu, a fost dat jos pentru a ajunge... ambasador al ţării noastre la Budapesta. Adjunctul său, cu scrise emanînd politrucul reprofilat, a dispărut din redacţie, cum s-a întîmplat şi cu, în fine, compromisul Ion Preda, aterizat pe la cotidianele epocii.
Redactor şef a promovat Anda Raicu, iar ajutor Mihai Ogrinji. Am avut naivitatea, revoluţionară sau ba, să cred că pot apărea şi altfel de scrise în revistă, ceva mai puţin somnifere. Prin texte tratînd, de pildă, Valea Seacă a Caraimanului, respectiv şi altceva decît laude la adresa unui proaspăt dispărut Ion Ionescu-Dunăreanu.

Nu pot să nu remarc faptul că, în epocă, Mihai Ogrinji semna destul de inflamat (şi ataşat ideilor acelui ziar) în "România Liberă". La un moment dat am senzaţia că a fost pus să opteze, şi a dispărut din echipa lui P.M. Băcanu, în favoarea revistei de turism.
Este şi în ziua de azi la RP, operînd la 1991 o opţiune asemeni celei a revistei din 1974 - adică una care l-a îngheţat.

Au venit vremuri grele pentru "România Pitorească", iniţial cu trecere la hîrtie inferioară, apoi cu perioade de neapariţie chiar. De curînd ea a reapărut, pe coli de calitate chiar, şi nu pot să nu laud sufletul şi munca depuse de oamenii ei pentru a se ajunge aici.
Însă în privinţa stilului editorial, rămîne cum am stabilit...


III

Nu am trata decît parţial subiectul dacă nu am lua în calcul şi cititorul.
În definitiv, el este cel care decide alcătuirea în mare a unei publicaţii, a unui produs viabil...
Acesta se simte bine în gogoaşa de vierme de mătase propusă la nivelul întregii ţării de mulţi inşi, editori de presă sau ba.
Acea categorie umană de cititori, de oameni se simte bine într-un refugiu unde violenţa pare să lipsească, în favoarea povestirilor şi relatărilor roze, şi unde în paralel este flatat mai mult sau mai puţin discret.
Ce-i drept, dacă încerci să-l scuturi un pic, spre ceea ce poţi considera la un moment dat a fi adevăr - reacţia este destul de vehementă - făţiş...:

"L-am zărit de cîteva ori pe /.../, de altfel anonim în mişcarea turistică de azi, sosit pe la «Ştafeta munţilor» nu pentru a da o mînă de ajutor la buna desfăşurare a concursurilor, ci pentru a arunca în stînga şi în dreapta vorbe veninoase la adresa lui Emilian Cristea. Ajungeau şi la urechea lui Nea Milică. Nu se supăra şi nu replica niciodată. Ne spunea: «Ce să fac măi copii, aşa este /.../: individualist, ranchiunos, invidios pe succesele altora, altfel e un om capabil şi bun alpinist, dar numai pentru el, fiindcă rar accepta un coechipier»..."


ori din spatele unor formule insinuante:

( http://hartimontane.ro/bin/liste/index.php?lng=ro&id=2174 )
"Nu credeti ca e mai important sa privim inainte? Am citit cateva din articolele
dvs. de pe Alpinet si mi s-au parut f interesante. De ce va irositi energia?"


Dulce!
Şi greu de rezistat.
Acuza de a-ţi irosi energia este una cu priză mare atît în societate, dar şi la ins în sine. Care este cuprins una-două de îndoială, de Nu mai fac! în faţa unui asemenea reproş. "Au! Pierd timpul, mă irosesc, şi sînt atîtea de făurit, ca să mai scad din angoasa că trece viaţa şi eu nu creez nimic monumental!"

Cum vă ziceam, greu de rezistat...
Iar ăla cu privitul înainte este şi el epocal. Şi poate privit prin cheie asemănătoare, a lui irosit viaţa, dar şi prin iluzia că viitorul ne rezervă ceva mai puţin cenuşiu sau negru, ceva care să ne mai gonească din Marea Sparietură...

Mica problemă se iveşte cînd acelaşi individ nu repetă argumentele şi altora, care asudă la descrieri despre trecut (de pildă grupajul din RP care a născut acest post). Acolo, vorba copiilor, nu se pune...

Îh!...

S-a întîmplat să pic, cîndva, la primul meu examen şcolar. Măcar prin faptul că, posedînd dioptrii măricele, m-am înscris la examen la o şcoală profesională de electronică. Prin toamnă nu mai ştiu cum am făcut că m-am trezit fără coledzi, motiv pentru care familia a mijlocit să intru ca ucenic la Uzina 23 August (Malaxa).
În următorii doi ani, pînă mi-am mai redus un pic disconfortul intrînd la un liceu seral, mi-a trecut cu repetiţie prin minte o idee.
Pornim relativ egali în viaţă, cel puţin în ochii de copil. Eu şi X jucăm fotbal împreună ori schimbăm timbre şamd. La un moment dat, nici nu mai contează ce şi cum, acela, alţii ca ei intră într-o şcoală mai cu moţ. Şi uite-aşa, îşi zicea imberbul din mine, ajungem apoi să diferim, unii să fie mai bine plasaţi, mai mîngîiaţi pe creştet de viaţă.
Mă rodea diferenţa cu pricina, avînd în ochii minţii imaginea cuiva la un liceu mai pricopsit, iar subsemnatul între carterele motoarelor de locomotive, asudat şi cu destul ulei pe mîini.

Ulterior, în decenii, sentimentul mi s-a redus pînă la a dispărea. Drept efect, nu mă interesa unde lucrează cutare sau cutare fost amic, coleg, ex-cunoştinţă. Nu mai simţeam nevoia unei comparaţii, poate şi pentru că am avut parte - cel puţin pînă de curînd - de o ascensiune personală oarecum lentă dar cu efect.

La un moment dat am sesizat însă un proces oarecum invers... Reveneam întrucîtva cu toţii, foştii colegi, amici şi cunoştinţe spre terenul de unde plecasem. Ce-i drept, întoarcerea se petrecea cam ca la avioane ce pică necontrolat...
Persoane destul de pe picioarele lor, deseori cu zîmbet etern, începeau brusc, vorba aia, să tragă un picior. Dispărea cheful de viaţă. Alţii erau marcaţi de ceva trupesc, dar se străduiau să mascheze asta. (Fără îndoială aşa ceva mă va paşte şi pe mine, cîndva, acest frumos teatru al Penultimului act...).
Situaţiile de acest gen se repetau, şi n-aş spune că sentimentul vanitos de a nu fi atins de virus, de a fi în sfîrşit mai breaz reuşea să compenseze disconfortul că s-ar putea să nu am contract cu eternitatea...

Acum vreo două zile m-a abordat un vecin de scară a blocului, din copilărie. O mai făcuse el şi altădată. Niţel ţigan de felu-i, care nu ştiu de şi-a trăit el viaţa prea din plin cît efectiv îl trădează corpul mult mai devreme decît îşi doreşte omul sub soare. Tras la faţă, etern nebărbierită. Ochii spre negru închis sînt mai proeminenţi ca niciodată, iar ce transmit nu e deloc plăcut... E slab, numai piele şi os...
Nu-i iau apărarea, doar încerc să nu fug ori să nu tranşez idiot ("Ce au, dom'ne, cu el, neamurile alea?? Nişte ticăloşi!"). Divorţ, copil/copii care iau partea mamei, evacuat din casa ce rămîne celorlalţi. Serviciu, de pe la un previzibil 1995, probabil ba.

Are o franzelă în mînă, din care muşcă. Îmi cere, cu oarece volute persuasive, bani. Revine în cuvintele sale vorba: "Mi-e foame! Ce să fac, mi-e foame!". Faptul că vrea bani ca să-şi cumpere alături de acea pîine ceapă este un prim ce-mi atenuează eterna neîncredere în tertipurile celor de acest gen.
Vrea ceapă, repet şi eu asemenea lui Zaharia Stancu.

Cum şi eu stau prost cu mărunţişul, ca şomer de ceva luni bune (vorba vine, bune...), îi explic situaţia. Şi că nu am de dat. Dar se agaţă de mine şi sufleteşte...
Amintindu-mi că a mea prietenă m-a cadorisit de foarte curînd cu o sumă, îmi spun să fac dar din dar. Nu am schimbat însă, pentru a-i da lui 1 leu nou. Îmi sugerează să mergem la butic după colţ.
Se aşează jos, în preajmă. Mi-e jenă mie de teama lui că aş putea da bir cu fugiţii, odată ieşit din cîmul vizual.
Inima-mi de piatră mi-o înmoaie, paradoxal, şi vînzătorul, tip de namilă de care eu am mare teamă instinctivă ( Freud, a se slăbi! ), dar care-i foarte şi sincer amabil. Ba chiar insistă să-mi pună cele două legături de ceapă într-o pungă.
Le duc amicului de pe bordură. E încîntat, dar oboseala se vede că-l copleşeşte. Revine cu "Ce să fac, mi-e foame..."
Toma (necredinciosul) din mine nu-i însă înfrînt.
Este momentul în care îmi ia mîna, brusc, şi mi-o sărută. Ţepii bărbii accentuează un val de sentimente greu de descris. La cîţiva paşi mai încolo, îmi declanşez conştient o grimasă de plîns, ca să-mi scadă tornada din suflet.

Revăd cu ochii minţii pe acelaşi învins de azi la vremea cînd abilităţile-i de mic fotbalist în spatele blocului îi atrăsese porecla de Ozon, fakirul deceniului şase. Nu vor mai fi niciodată vremurile alea! îmi spun. Şi soarele unic al dimineţilor de vară, tot acolo în spatele blocului meu E2...

Şi plec spre piaţa planificată.
Încercînd trăiesc megaemoţia iscată, dar să iau şi lucrurile cum sînt.

Cum o fi dincolo?
Aha, sentimentul acela - da' sinistru foc! - de oroare că nu poţi lua nimic din tot ce ai avut. Ideea sinistră la puterea infinit că mergi într-o gaură neagră (subsemnatul fiind ateu, nu poate broda nici măcar pe tema unui cazan cu smoală...).
Cred că ar fi mai rău dacă nu m-aş gîndi la acestea.
Ori cum va fi în inevitabilele luni de zacere dinainte de...
Asta dacă nu voi avea curajul de a sfîrşi lucrurile la iniţiativa mea (uşor de zis).

Cum, e sinistru ce spun?
Poate. Vă las însă pe dvs. să evitaţi subiectul, eu nu simt nevoia să tremur suplimentar de grija lui.

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Eternul praf în ochi...

M-a dus vîntul căutărilor pe Google la siteul, respectiv rînduri ale revistei "România Pitorească".
Apoi, am ajuns şi la o postare mai vechea a mea, despre montaniardul Emilian Cristea.
Care a picat nu tocmai bine celor feritori de zguduieli.

Unul dintre ei, văd abia azi, a ţinut să-mi comunice:
( http://hartimontane.ro/bin/liste/index.php?lng=ro&id=2174 )
"Nu credeti ca e mai important sa privim inainte? Am citit cateva din articolele
Dvs. de pe Alpinet si mi s-au parut f interesante. De ce va irositi
energia?"


Dulce!
Şi greu de rezistat.
Cum nu-ţi place ceva, dar nu ai argumente, o iei pe căi lunecoase... Ideea de a-ţi irosi energia este una cu priză proastă atît în societate, dar şi la ins în sine. care este cuprins una-două de îndoială în faţa unei asemenea acuze. "Au! Pierd timpul, mă irosesc, şi sînt atîtea de făurit, ca să mai scad din angoasa că trece viaţa şi eu nimic monumental!"

Cum vă ziceam, greu de rezistat...
Iar ăla cu privitul înainte este şi el epocal. Şi poate privit prin cheie asemănătoare, a lui irosit viaţa, dar şi prin iluzia că viitorul ne rezervă ceva mai puţin cenuşiu sau negru, ceva care să ne mai gonească din Marea Sparietură...

Mica problemă se iveşte cînd acelaşi individ nu repetă argumentele şi altora, care asudă la descrieri despre trecut. Acolo nu se mai pune..., vorba copiilor.

TOHANI, vinuri și ape..., de Cristea BOCIOACA
Tohani! Aici a trăit o tulburătoare poveste de dragoste Prinţul Nicolae de Hohenzollern, cu frumoasa Doletti. O iubire morganatică, cu mult zbucium în epocă... Numele eroinei este purtat astăzi un soi de vin roşu. Despre acele vremuri, dar şi despre meşteşugul vinăritului aminteşte şi Muzeul local, care poartă numele de „Drumul Vinului”. Şi, tot aici, se găsesc şi celebrele combinate viti-vinicole, cu vinuri alese, care pot fi găsite azi pe mai toate continentele pământului, vinuri premiate cu aur şi argint la numeroase festivaluri internaţionale.

(Pelteaua asta, fie vorba între noi, apare la rubrica... "Bref". Adicătele "Pe scurt")

La domnul Bocioacă nu se mai pune problema cu irosit energia şamd, şi implicit nu-l va gratula nimeni cu mesaje precum cel reprodus aici iniţial.
Paradoxal, aici e loc destul de contestat justeţea afirmaţiilor. De pildă, Ioana Doletti nu era doar frumoasă - iar Constantin Argetoianu de dă detalii foarte picante în sensul acesta.

România Pitorească a fost însă şi pare să fi rămas o specialistă a stilului de... îmbătat cititorul. Să-l duci cu vraja... S-o căuta aşa ceva, dar mie prea-mi miroase a anii 1970-90. Pe atunci, pentru ca românul nici prost, nici speriat ca în anii 50, i se plasau sub ochi asemenea texte. Doar rareori se ieşea din aşa stil de rînduri cu iritări Ceaşcă pe Mircea Răceanu ori pe cum merg lucrurile în ţările încă socialiste...

Sîntem cam copii..

... deşi aceştia din urmă nu-s ei nevinovăţie precum se spune...
(Copilul de rînd are violenţa, chiar sadismul cele naturale. La maturitate, astea ni se savantlîcesc, se distilează, devin mai sofisticate... Cum, mint, aiurez eu? Păi priviţi cu atenţie în jur!)

Chestia c.am fi destul de copil priveşte o parte a societăţii, probabil cea netrecută suficient prin malaxorul lui Mergi sau crapă!
Altminteri ar şti acea categorie cum e cu gargara goală, mai ales la poale de Carpaţi.

Adrian Păunescu are o rubrică în ziarul gratuit "Ring".
Îi spune "În serviciul Dvs.".
Cel puţin în materialul din 22 aprilie 2010, Marele Poet îşi vede însă absolut de ale lui, nu de ale publicului larg.
probabil că aşa se practică oriunde, pui o momeală atractivă ca să atragi prada...

Păunescu se lamentează asupra valorilor, ce n-au deloc viaţă uşoară pe ale noastre meleaguri.
Ca în bancul ante1989 cu Palatul Pionierilor - recte Cotroceni, azi - lăsat la copii (adică la ai săi: Nicu, Valentin şi Zoe!), valorile sînt cele stabilite de domn Păunescu.
Primul este profesorul doctor Dorin Hociotă, pe care l-au izgonit studenţii şi colegii imediat după 22 decembrie, deoarece fusese medicul lui Ceauşescu. Pe Marele Bard din strada Dionisie Lupu nu-l întrece nimeni la poveşti, inclusiv că hulitorii i-ar fi reproşat lui Hociotă că nu l-a ucis pe dictator.
Eu ştiu doar că una din vorbele pe care le aveam des pe buze, în acei ani de neputinţă, era "Nu mai moare Ăsta o dată!". Ăsta fiind Ceaşcă. Da, astea ne era putirinţa în acea vreme, adică deloc, aşa că apelam la dorinţe goale...
În aste vremuri, pasămite profesionistul şi Valoarea Hociotă îşi vede de interesul său (post universitare, avantaje materiale şamd) şi se complace drept doctorul lui Ceauşescu. Nu îmi vorbiţi că D.H. nu mai putea de grija ştiinţei ori a jurămîntului lui Hippo - să lăsăm poveştile pentru alţii, vă rog!

Un altul pe care distinsul poet plînge este Ştefan Andrei. Nu vă reproduc vorbele lăcrămoase decît pe acelea că poseda o nemaipomenită experienţă internaţională. Başca un caracter de excepţie, pozitiv bineînţeles.
Eu ştiu doar că a slujit un stat comunist, un dictator sinistru, împotriva căruia nu s-a împotrivit o iotă, o tresărire. Ca valoare în diplomaţie, să fiu iertat: el va fi fost trompeta principală ce debita inepţiile Şefului suprem peste hotare - şi a emis destule Ceauşescu pe atunci, doar voinţă de a ni le aminti trebuie.... Nici gînd de minunăţiile pe care i le pune în cont Adrian P. azi!

Dar oameni precum Păunescu nu au vreo tresărire cînd e să-şi vadă de interese... Mint fără clipire...

Nu e modă nouă însă pe aceste meleaguri...
Un cetăţean (s-ar putea să revin asupra persoanei) debita şi păstrorea texte antisemite la finalul deceniului zece, în "Atac la persoană", pentru ca după vreo cinci ani ai noului mileniu să prezinte omagiul său victimelor Holocaustului...
Enteresul şi iar enteresul, ne-ar reaminti în această situaţie Trahanache...

vineri, 23 aprilie 2010

Necredincioşi

I
Vorbeam mai jos de cei precum Chilian, care iau în derîdere apostoleasca noastră Biserică...

Îmi fuge mintea la zisa unui bancher, probabil la 1800: "X la sută este o dobîndă cuviincioasă şi plăcută lui Dumnezeu".

Cine nu e plăcut lui Dumnezeu, în opinia straşnicilor slujitori mioritici şi nu numai?
Păi probabil reporterii care au descoperit sumele pentru care nu se taie chitanţă, la serviciile prestate de oamenii bisericii. Păi reprezintă cam dublul a ceea ce trecut pe chitanţă. La Sfîntul Elefterie, de pildă, notau cei de la "Adevărul", ţi se pretinde 15 milioane vechi, dar vezi factură pe jumătate.
Exact cum se petrece în viaţa mireană (am folosit bine termenul?), cu precizarea-mi că, totuşi, avînd în vedere cîtă sfinţenie îşi atribuie, fraţii cu patrafir ar trebui să fie totuşi altfel.
Mai exact să aleagă: de-s sfinţi, să procedeze precum cei înaintemergătorii lor, de nu-s - să renunţe la pretenţia că-s mai cu moţ decît cei de rînd. Imitîndu-i un pic pe confraţii lor protestanţi, la o adică (deşi, la o adică, am ceva îndoieli că aceia rămînîn funcţii de-s prinşi cu mititica financiară)

Problema este că religia, pentru a convinge cum se cuvine, se adreasă mai puţin raţiunii (nu cred c-am spus o noutate...), ci sentimentelor. Or, acolo, e de ajuns să iei strîmb un pic, pentru ca ideea de sfinţenie, de nemaipomenit şamd să se ducă naibii.
Cum nu va alunga niciodată în practică omenescul inclusiv din oamenii Ei, Biserica are doar şansa de a trece sub preş problemele gen chitanţe în lăcaşurile sale (ori dosare informatori Secu şamd), pe de o parte, pe de alta să continue gaia-maţu că e nemaipomenită (Repetiţia e şi mama persuasiunii, nu doar a învăţăturii...) iar distinşii ei slujitori nu departe...

II
Ceva asemănător se comportă presa.
Dacă dai un titlu care nu mişcă pe rumîn, păi atunci slabă şansă ca acesta să nu mute la alt canal ori la altă gazetă. Şi se duce naibii giudeţul numit profit...
S-a spus deja ce cap de ţară făcură televiziunile de erupţia din Islanda, respectiv de norul de cenuşă generat de aceasta. Eu voi spune un pic despre catastrofa de la Smolensk, aia cu avionul preşedintelui polonez Kaczynski.
Un clişeu foarte uzitat de televiziuni fu că "Elita poloneză a murit...". De unde elita? Cînd fu doar preşedintele ţării, preşedintele a nu ştiu ce, şeful de stat major şamd. Mai exact, dacă era elita şi a murit, înseamna - aritmetic - cum că nu mai există elită (politică) în acea ţară. Şi că e vai de mama ei, biata Lehie... În realitate fu ca în militărie: a urmat al doilea în comandă.
Nu vreau să iau în balon situaţia tragică din acea ţară, unde un Katyn nu fu un blestem îndeajuns, ci trebuia ca localitatea să lovească a doua oară... Dar rog ca nici distinşii gazetari să nu ne ia pe noi de fraieri...

Că veni vorba, ceva asemănător se spuse şi de Katyn, cel din 1940.
Este totuşi de luat în seamă că va fi fost vorba de o jumătate de elită, căci atîta din ţară încăpuse în laba lui Stalin, ailaltă aflîndu-se în custodia lui Adolf.
Dar dă mai bine, ziceţi şi dumneavoastră de nu-i aşa, să vorbeşti de TOATĂ elita... Nimeni nu rezistă - parcă şi văd gestul de a-şi pipăi gîtlejul, alături de întrebarea speriată cum ar fi fără el...
Altminteri sîntem creştini şi urmăm pe Cineva care ne asigura că e Adevărul...

Părere

I

Făceam trimiteri savante, realtiv de curînd, la nuvela "Marele Inchizitor", găzduită de "Fraţii Karamazov".
M-am acuzat curînd de exces, în condiţiile în care nici măcar cu atenţie nu am citit-o. Cu atît mai puţin nu am creat recenzii ample, cum par să fie posibili alţi semeni. Am văzut, de pildă, că Aleoşa karamazov, fratele prezumtivului autor (Ivan), găseşte textul drept imn de laudă adus lui Hristos.
Ce să zic...? E deprimant să vezi că, în asemenea companie, te-ai găsit tocmai tu (adică eu) cu păreri diferite.

Căci rămîn cu a mea.
Prima este niţel infantilă, dar cu tot dreptul de a trăi. Există o satisfacţie că Adultul, aici reprezentat de Isus, este pus la punct de unul şi mai mare.
Afirmaţii precum ultima sînt mai totdeauna prilej de mare şi sfîntă iritare, urmate de blesteme şi urări de groaznic, aduse celui care a avut curajul să le emită.
Dacă stau să mă gîndesc, eu nu le-am emis, doar am ascultat ce venea din mine. iar acolo, în mine şi în oricare dintre noi, deseori nu sîntem noi stăpîni pe ce şi cum izvorăşte...
Da, există multă lume care, într-un sadism simistru, îţi şuieră, ţipă în ureche că ar trebui să ţii sub control, ba chiar să nu naşti nimic de acel tip. În cel mai bun caz cîte un repezentant al inchiziţiei te cheamă şi te ameninţă să-ţi ţii gura...

Ah, am căzut în divagaţii! Aşa-mi trebuie dacă nu am mintea la fel de organizată ca a lumii bune!

A doua chestie la care mă opresc eu în "Marele Inchizitor" este ideea că, sub Soare, există o mini-minoritate care are idee cum e cît de cît cu lumea asta. Restul trăieşte şi este trăită într-o poveste frumoasă.
Nu ştiu dacă ţine grozav de foame vanităţii mele că m-aş afla în categoria elitei, a celor puţini. Vorba cuiva, m-aş lipsi bucuros de aşa apartenenţă... Ce-i drept, parcă nici în minciună cvasideclarată nu mi-ar conveni să trăiesc.

Culmea, minciuna cuprinde inclusiv voroava "Eu sînt Adevărul, Calea şi Viaţa...!" Dar ce nu face omul pentru a-i merge lucrătura...


II

De curînd, George Stanca îl ia la refec în Scrisorile ("Adevărul de seară", 17 aprilie 20210) sale pe cantautorul Florin Chilian.
Autorul, Stanca, picvă aici - după opinia mea - în groapa meschină al lui a cere altuia ce nu face el... Chestie altminteri grozav de răspîndită în lumea asta - cu peste 6 miliarde de emitenţi probabil...
"... Cine ţi-a dat ţie dreptul să-i judeci?"
E vorba de Biserică şi preoţii ei.
Trec peste faptul că însuşi G.S. găseşte lucrurile atrăgînd acuzele lui Chilian (în albumul "10 porunci", între altele) drept "putem zice că erau drepte".
Mai încolo, spre finalul articolului, Stanca nu se jenează să-l judece la gros pe răzvrătit.
"Chiliane, tată, intră în biserică! cere-ţi iertare pentru măgăriile cîntate şi poate Dumnezeu te va ierta!"


III

Florin Chilian nu o fi uşă de biserică - şi la oa dică nici nu văd de ce s-ar zbate grozav să fie. La o adică, nici ceilalţi nu sînt, iar apoi am fost clădiţi în realitate nu pentru a fi sfinţi, ci pentru a răzbate pe lumea asta. Dacă nu mă credeţi, staţi de întoarceţi şi celălalt obraz ori pozaţi în slabi - şi să te ţii apoi faliment existenţial, de-a dreptul fizic!

Chilian nu este precum subsemnatul, să ia cu lopata întregul stabiliment. El se dă, furios, doar la popi...:

Popii au conturi in banca, cerurile nu-i incap,
Oficiaza cununia intre Dumnezeu si drac.
Ca-n viata, nu ne mai boteaza pruncii,
Mortu-n casa ti-a ramas daca nu le bagi degraba in sutana un plic gras.
Ca-n viata, popii umbla cu masina pe cand tu un biet magar,
Astepti binecuvantarea intr-o balta pe trotuar.
Ca-n viata, putini au ramas cu harul de-a ti-l da pe Dumnezeu,
Atunci cand te rupe viata, alinarea vine greu.
Ca-n viata, Dumnezeu e pus la banca, sta in cont bine pazit;
Popii nu mai fac vecernii, fac biserici pe profit.
Ca-n viata, Dumnezeul lor e banul, care fiul a tradat,
Au vandut pana si taina popo, popo ochi de drac.
Ca-n viata, au ramas parinti cucernici, prea putini si prea adesea,
Ei le-au sfaramat altarul, Doamne, lacrimi au cules.
Ca-n viata, in biserica din suflet, unde fug cand e prea greoi
Sa puna guvernantii impozit pe Dumnezeu.
Ca-n viata, uite! Are popa vila, are barca cu motor,
A uitat ce-i umilinta, raiul sta in curtea lor.
Ca-n viata, nu ne mai ajung argintii, pretul vanzarii a crescut;
Se-nneaca-n lacrimi sfintii, ne-intoarcem la inceput.

Şamd.

... dar îşi precizează relaţia cu divinitatea, mai exact cu credina creştină:

Ca-n viata, plange sus in cer Maria lacrimi pe icoana noastra,
Se mai nasc minuni pe lume, cine sa le-mpartaseasca?
Ca-n viata, se-nchide-altaru-n suflet, ramai incuiat pe-afara,
Numai da nimeni lumina, Doamne, pentru a cata oara?
Ca-n viata, fariseii rad in strana, lumina-i franta pe cruce,
Sub un munte de pacate, Doamne, cum le mai poti duce?
Ca-n viata, sta Andrei privind prin geamuri colorate-n voroneti,
Noi ne cumparam iertarea, Doamne, toate au un pret.


(Dacă îmi scapă mie aici vreo ironie mai savantă, să fiu iertat...)

Cîntăreţul discută aici în singurătate cu Înaltul. Nu voieşte să răspîndească pe lume opinia sa, chiar dacă şi-o cleamază prin intermediul unui album muzical.
Stanca, în schimb, are pretenţia că a sa optică e cea exactă. Să se întoarcă fiul răzvrătit la genul de biserică pe care îl agrează el! Nici gînd nu-i dă că ar putea fi el invitat să se apuce de alt mod de a vedea lucrurile.

Şi procedează urît, Stanca.
În stilul cum sînt speriaţi copiii de către adulţi obosiţi (de ies din primii nişte maturi, vai de steaua lor!...).
Chilian a avut în ultima vreme încurcături cu nevasta (o bătea, s-o spun!), cu autorităţile (condus autoturismul la alcool). Stanca, ce altminteri se laudă că nu dă verdicte şi că doreşte doar să observe, nu are ochi dincolo de aparenţele care îi convin. Nici gînd să se uite cam ce păţi Chilian în viaţă, de a ajuns să ce comporte cum o face. Subtilităţi d-astea îi scapă. Nici nu i-ar prinde bine, i-ar şubrezi fotelul.
Apoi, tratînd sinistru copilul din noi, Stanca transformă gesturi din viaţa noastră în păcate. Dacă alde Chilian a băut înainte de volan, păi asta nu e dor de a scăpa de vreo angoasă insuportabilă, ci eroare fatală, păcat ce nu s-a pomenit... Dacă împins de ce nu ştie nici el, Chilian, a pocnit-o pe soţie, pe Ana-Maria, iar e păcat de moarte, de cazan cu smoală pe paişpe mii de catralioane de ani. Nici gînd să miroasă preapriceputul Stanca dedesubturile care o împinseră pe Ana-Maria în preajma unui tip căruia fără îndoială instinctul fetei îi ghicise din start ce-i poate pielea şi palma! (Pot deduce lesne ce gen de realţie ţinea ea să reediteze: cea parentală.)
Dar bineînţeles că Stanca nu va umbla în acele locuri, i se va duce la vale toată argumentaţia...

Deci asemenea incidente de viaţă sînt urmare a faptului că "a dezavuat biserica şi slujitorii ei". Sistemul este atît de înrudit cu "Dai în mine, dai în Partid, dai în fabrici şi uzine.."
Trec peste faptul că Florin izbeşte doar în slujitorii bisericii, mai exact cei în pact indiscutabil cu Mamona. Dar Stanca face legătura iute: loveşte biserica, îl loveşte pre Dumnezeu. Ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, folkistul este înştiinţat că eventuala pocăinţă îi va aduce iertarea divină şi nu prea, totul rămînînd sub semnul lui poate.

De sanchi, întreaga diatribă împotriva cîrtitorului vine de la unul ce nu se vrea nici pocăit, nici fanatic ortodox-creştin, ci un om normal, cu frica lui Dumnezeu"...
Mă gîndesc cu oarece groază cum ar arăta rechizitoriul unuia ceva mai adăpat la izvorul religios!


IV

Că veni vorba mai sus un pic, nu pricep cum e chestia asta cu "om cu frica lui Dumnezeu".
Păi dacă fac ceva, îl respect pe Dumnezeu în cazul de faţă, din frică - păi carele mai e treaba? De frică ascultă şi oaia, de frică ascultă şi animalul care e dus la tăiere. De frică ascultau şi condamnaţii într-un filmuleţ din al doilea război, care se îndreptau în pas alergător spre groapa unde urmau să se prăvălească, executaţi de SS-iştii care îi aşteptau la marginea ei...
Nu mi-i cusher astă optică.
Poate iritarea mea faţă de Dumnezeu vine şi din faptul, că în ultimii ani de relaţie nu îi reproşam cele ce-mi mergeau prost (nu-i aşa, alea mi se datorau mie, altminteri catalogat de fiinţă muritoare şi limitată...), ci îi mulţumeam pentru lucrurile frumoase pe care-mi cădeau ochii...


V

Am senzaţia că (mă apropii aici de ideea din "Marele Inchizitor) există o mare complicitate în societate, în ce priveşte credinţa. Dacă te apuci să iei în serios ce e prin cele... "10 porunci", alea biblice, ai toate şansele să nu te mai potriveşti cu restul lumii. Dacă te apuci să fii corect, mai ales la maluri de Dîmboviţa, ai cacarisit-o!
Nu am minte şi timp acum pentru o incizie în fenomen, dar lumea va fi trăit din plin senzaţia că participă la un ceva care face bine înainte de toate. Că gîndeşte precum restul lumii, că îi oferă oarece protecţie în societate. Că îl pregăteşte pentru alt gen de teatru şi de compromisuri, mai puţin religioase, în aceeaşi lume în care furăm zvîrliţi.
Cel care nu fu educat în acest stil, va fi privit prin lupa lui Se ia prea în serios...

joi, 15 aprilie 2010

Auto... psihanaliză, 16 aprilie 2010

I

Da, sună ciudat, să te psihanalizezi, tu pe matale. De fapt, eu pe mine.
Eee, asta e, moiar fi plăcut să-l mai pot frecventa pe Cătălin P., în micul lui loc de rai din Floreasca - dar valurile vieţii vrură altfel. Mai exact nu mai fură bani la bine. Iar cînd, mai apoi, reveniră banii, am făcut bine c-am prevăzut un nou cataclism profesional, preferînd să pun bani deoparte...
Da' stai aşa! La bani mărunţi, şi Freud şi-a tras-o singur. Expresia poate părea deplasată şi indiscutabil golănească, dar tot Marele Maestru ne-a învăţat să spunem ce, cum ne trece prin minte...

Ştiam şi mă jucam de ceva timp cu filonul debitării măscărilor - la adresa proprie, la adresa altora - ce vin prin minte. Debitarea nu este, staţi liniştiţi, una hodoronc-tronc pe stradă. Nu, e vorba de a-ţi da voie să iasă din neguri în gînd, dacă eşti în situaţii mai puţin propice, şi pre limbă, dacă eşti la loc cu verdeaţă al psihanalizei. La ceva gen canapea, dar nu numai.
Astăzi la fel debitam una şi alta (mă iertaţi dacă nu le reproduc şi aici), cînd mi s-a aprins o lampa care, paradoxal poate, a produs un fenomen exact invers pe şira spinării. Unde a creat brusc îngheţ. Am realizat că acea parte care scoate acele măscări, blesteme şamd este o parte din mine. E carnea mea.
Bine, vere, dar pînă acum ce credeai?
Păi cred că luasem lucrurile cam tehnic, nu le trecusem prin fibra-mi, prin carnea-mi (aşa numesc eu trecerea unei noţiuni livreşti în zidul sufletului propriu).

Sentimentul nu fu foarte plăcut. E ca şi cum ai afla brusc, cu acea îngheţare pe şira spinării, că duşmanul e în cetate, e poate chiar în spatele tău
E drept că senzaţia în chestiune a durat puţin. Va fi fost preţul pasului înainte.
După ce am simţit neplăcuta furnicătură, totul s-a liniştit, m-am trezit brusc nederanjat de acea parte (chit că pe moment încă pate o grefă, fie şi fericită) în mine.
O conştientizare de natură neprevăzută, nebănuită de mine a fi posibilă?


Lumea pricepută a sportului Psihanaliză o să spuie că asta e la mintea cocoşului, că e paragrafun n din capitolul X al psihanalitei clasice.
Se poate.
Dar mie mi-a făcut plăcere ăst pas.


II
Fac curat pe computer. Ordine.
Dau de nişte fişiere downloadate cu opera şi spusele părintelui Cutare. Ilarion Argatu de pildă.
Mă tulbură prost ideea tipilor ăstora.
Îh, ce mă înfurie!

Oamenii ăştia posedă ceea ce se pare că mă irita cumplit în copilărie (iar acum descarc cum pot, recunosc...).
Răutate şi prostie (eventual laşitate).
Răutatea este că impun altora modul lor de vedere, respectiv un domeniu unde întîmplător ei se simt deja bine, îl stăpînesc. Iar matale nu poţi veni decît în postura de mai-mic al lui.
Prostia este că nu iau în calcul vreun dram că mii de alte grupuri religioase, cu milioane sau miliarde de oi există prin jur. (Fiecare altminteri convins că a lui e dreapta credinţă).
Ori iau în calcul, da consideră acele miliarde rătăcite, păcălite dă Diavol şamd.
Laşitatea este că individul religios de care vorbim nu are curajul că facă un pas în a gîndi Oare cum e din punctul de vedere al celuilalt? (Altminteri, bien sur, îţi perorează despre iubirea aproapelui...). Nu face această trecere în altul pentru că i-ar paradi grav edificiul care îl scapă în mare parte de probleme interioare.

Revedeam cu acelaş prilej al aerisirii computerului un material intitulat - tenez-vous bien - "Confruntarea spirituala dintre Wurmbrand si Gafencu (din Memoriile lui Ioan Ianolide)"
Mai mult infantilism ca acolo rar mi-a fost să văd.
Dacă nu cumva eşti pălit de credinţa religioasă pînă a nu cerceta... (ori ceva asemănător pornind din ideea că acei indivizi suferiră teribil în închisorile comuniste), acel copchilărim îţi explodează în ochi.
Autorul brodează - cum îi prinde mai bine pubertăţii sale - pe marginea unor fapte reale, cu scopul de a apărea el mai breaz decît toţi.

O să spuneţi că şi noi procedăm sau barim am făcut-o cîndva.
Aferim, aşa e. Mi-amintesc că prima mea scriere de amor, pe la 15 ani, aducea întrucîtva cu mofturile autorului. Dar poate e cazul să ne luăm un pic la pilă, după această treaptă a vieţii, cînd ne vrem ăi mai tari...


III

Întrucîtva în context fu un pasaj dintr-un interviu al Ruxandrei Cesereanu.
...Cit de oribil va fi anul 1990 si ce prestatie infioratoare va avea Ion Iliescu. /.../ Si Platforma FSN-ului m-a indus in eroare. Ea avea toate datele unui document democratic. Dar evolutia urmatoare a distrus toate iluziile: FSN-ul s-a transformat in partid politic, minerii au venit la Bucuresti sa faca ordine.

Subsemnatul fu dintre cei care l-au contestat pe Ion Iliescu (prin extensie, curentul reprezentat de el) încă din 12 ianuarie 1990.
Dar mi s-a părut de elementar bun simţ mental cît şi inteligenţă ca, în Piaţa Universităţii, să îmi pun problema oare noi, noi dimocraţii, pe unde am greşit? Mai apoi, cel puţin în fugă mi-a trecut barim să încerc să pricep de ce ăilalţi au procedat cum au făcut-o... Cred că ar ieşi un film nemaipomenit cu reprezentarea mişcărilor interioare ale suporterilor de rînd iliescieni din acea perioadă, eventual de mai tîrziu. Să-i vedem evoluînd de la însoritele manifestaţii de prin 1990 la ce i-a dus viaţa inevitabil ulterior...

Ce mă mai miră un pic estesă descoper nu puţini istorici care judecă pătimaş, ba chiar îşi pun problema lui "Ce-ar fi fost dacă...".
Or, am îndrăzneala de acrede că ultima înclinaţie prinde bine la berărie, după patru doze, nu şi în medii serioase. Iertată fie-mi răutatea, dar am descoperit-o şi la Neagu Djuvara de curînd, cu scuza că dînsul are o vîrstă, iar barajul nu mai poate ţine în loc adolescenţa domniei sale...
Ceea ce s-a întîmplat în dramaticul 1990 ţine de o rezultantă perfect de îndreptăţită a condiţiilor româneşti (evenntual mondiale) de atunci.

Eu simt că a ne lamenta în continuare că nu fu altfel şi că ce ticălos fu Ion Iliesku e semn destul de clar că nu am învăţat nimica din acele examene căzute...

PS
Apropo de marii noştri religioşi (cum ziceam, şi nu numai...), asemănător procedară şi cei care au plantat o ditai cruce la Verdeaţa Văii Albe, în Bucegi. Nici gînd la dumnealor că alţii nu judecă precum ei, că acea hardughie pică prost acolo!... I-a interesat doar domolirea vanităţii, respectiv a fricii lor existenţiale...