joi, 27 mai 2010

Jean Constantin

Nu-i lucru din cele mai simple, viaţa asta psihică...


Par să existe mai multe Românii... Una este clar majoritară, în vreme ce, dintre celelalte, poate aderenţii lor îi bine să privească mai atenţi dacă ei sînt perfecţi, cînd fac reproşuri compatrioţilor de rînd.
Coafezelor, maneliştilor, feseniştilor (e o prelungire proprie a termenului din primii ani '90 - oameni gata să profite cît mai mult, stîng chiar...).

Rămîn totuşi cu mici mirări.

Deci Jean Constantin, în viaţa lui fu un mare Om,un mare Caracter...
Fără îndoială la anumite nivele lumea se joacă lesne cu aşa vorbe.
Ori pur şi simplu ea nu le aplică vreun puritanism moral. Cred că le foloseşte doar pentru a se simţi bine sau barim rezonabil în Viaţa asta deloc simplă...
Mintea îţi joacă feste... poţi simţi nevoia să spui de marele caracter al unui Jean Constantin (îmi fuge mintea aici, automat, la o vorbă veche: "Au ţiganii biserică?"), fără să te tragă ceva de mînecă din interioru-ţi.
Aşa se face, folosim o vorbă mare sau altele... Esenţial este să ne pice bine, poate şi să dea bine...

Subsemnatul studiază al naibii despre nevroză (am aşa ceva!) şi tendinţa unui asemenea tip de a se crede mai cu moţ. Deci îs primul care se teme să nu dea cu piatra aiurea...

Totuşi, cum notam şi pe un forum, Jean Constantin nu avu vreo jenă să apară în pelicula "Acţiunea Autobuzul", unde nişte legionari sînt finalmente anihilaţi... Nu a avut mari reţineri nici în a pune umărul la prezentarea miliţienilor drept cvasiîngeri - dar e greu să ceri fineţuri morale constănţeanului nostru, cîtăvreme un Toma Caragiu (de ce îmi fuge mintea aici la Tudor Vornicu?...), un Iurie Darie şi alţii nu au văzut nimic aiurea... Erau - omeneşte! - mai importante reflectoarele (voi reveni....) şi banii, din prezent şi viitor...

De fapt, întregul popor român nu are vreo jenă azi în a urmări pe la un B1 TV tot felul de filme cu miliţieni şi apelativul "Tovarăşe!".
Nu a avut nici pe la 1990, cu vreo "A doua cădere a Constantinopolului" ori ulterior. I se potrivea firii chiar.
Căci aşa este El.

Cristian Tudor Popescu vorbeşte într-un interviu recent despre decembrie 1989:

„Jos Ceauşescu" am strigat şi eu din primul moment al Revoluţiei.N-am avut nicio ezitare. Pe seară, în 21 decembrie, când s-a strigat „Jos comunismul!", am ezitat. „Cum adică jos comunismul?". Ăsta era deja un concept, un sistem. Revoluţia din 1989 a fost comunistă, ca toate revoluţiile. Toate au această idee de repunere într-o echitate a unor relaţii umane strâmbe, groaznice, distorsionate /.../
O ţară ieşită din comunism. Ştiţi cum era? În ţară, ideea era următoarea: „Acum o să fie comunismul adevărat". În scopul ăsta s-a făcut Revoluţia. „De acum să avem toţi, că până acu' aveau numai unii, numai nomenclatura şi securiştii".


Nu e uşor să accepţi că altul nu este ca tine, nu e ca în visele matale 'telectuale şi eroice... Că pasămite ţine în loc ţărişoara în care trăieşti.
Dar e realitate.
Şi e plăcut, totuşi, să fii în ea...

PS
Nu că aş condamna, dar ţin să relev pe cîte o Tamara B., copleşită de suspine şi de vorbe mari, la auzul morţii confratelui Jean Constantin.
Într-adevăr, mari oameni. Fără O mare.
Le e teamă de moarte. Ezită - ca atîţia alţii - să se pregătească pentru Ea. Să conştientizează că nu scăpăm, că e normal... Eventual că Dumnezeu cel slăvit pe la toate colţurile propagandistice decide asta...
La peste 80 de ani, J.C. nu găsea anormal să fie pe scenă, ba chiar într-un spectacol numit "frumosul de la Marea Neagră"...

PS2.
Deşi nu e bine să vorbesc de funie..., cred că un om dependent de atenţia unei săli de teatru are totuşi nişte probleme de infantilism. Cînd ţi-i doreşti pe aceia cu ochii şi entuziasmul, aplauzele la tine, o fi şi o regresie la vremea cînd toată familia ta căsca gura la drăciile ultimului sosit între ei... (dacă am încurcat vreun acord gramatical în goana mea, să fiu scuzat...)

sâmbătă, 22 mai 2010

Recenta paradă gay

Voi fi luat fără îndoială de neserios, căci mă refer la ceva care nu am văzut de aproape. Ba nici la TV nu m-am uitat prea atent...
(Ce să mai vorbesc de mers acolo, am avut o reacţie de refuz numai bună de luminat la psiholog... Vorba vine, e uşor de ghicit ce şi cum... )

Am citit declaraţiile fraţilor de la "Noua Dreaptă", care-s chitiţi la fiecare marş al Diversităţii.
Se vede de la o poştă că existenţa homosexualilor dornici să manifeste pubic o dată pe an le asigură şi lor existenţa! Să mă ierte, sînt nişte paraziţi, şi nu o spun cu dispreţ... Iar totodată se ghiceşte că nu au ştiinţa, inteligenţa de a încerca măcar să adapteze deştept la epoca modernă (dacă s-o putea realmente...) învăţăturile, ideile celui căruia îi poartă chipul pe tricouri: Corneliu Codreanu, martirul legionar.

Asta fu prima observaţie, pe care e foarte psoibil să o fi mirosit şi mulţi alţi dătători cu părerea.
Ce mi-a sărit mie în ochi şi în minte a fost că acea tabără naţionalistă şi macho pare să fie doar o categorie care nu are curajul să practice exact ceea ce blamează la tabăra gay.
Se vede clar că, dincolo de poveşti de băgat în seamă (naţionalişti, puritatea neamului, ortodoxie) e în căutarea unei identităţi... Care ţine de Tatăl arhaic...

Partea nostimă este, după cîte simt eu, că mişcării gay îi lipseşte pe moment o componentă macho. După cum se vede pe afară (eu nu am fost pe acolo), există în mişcările gay europene o componentă de tipi cît se poate de masculini, care se iubesc de zor şi făţiş unii pe alţii.
Ceea ce este total diferit de cum vede lumea la noi fenomenul gay. La noi întreaga tărăşenie s-a dezvoltat destul de original... S-a putut înfiripa doar latura cuprinzîndu-i pe travestiţi şi în general pe homosexualii cu tentă mai feminină. Cei macho nu par să fi apărut, şi am senzaţia că, în ciuda muşchilor, ei nu au curajul să o facă. Poate nici nu avem mulţi, dar nici nu au curaj să o facă.
Asta pentru că, în interior, la noi ei nu posedă forţa ambalajului... Totodată, ei vor fi simţit că, dincolo de ouăle şi cărămizile primite de confraţii lor mai feminini, societatea românească i-ar primi chiar mai dur...
Şi ea, S.R., ar proceda astfel nu neapărat pentru că ar avea în faţă un adversar mai puternic, dar şi pentru că i-ar zdruncina prea dur şabloanele interioare.
E prea greu pentru societatea noastră să priceapă cum pot fi doi masculi solizi neinteresaţi de femei. Şi, implicit, dezinteresaţi în a dăruinaţiei urmaşi pe măsura lor fizică, puternici,curajoşi...
Totodată, dacă ar afla dedesubturile sufleteşti ale fenomenului, s-ar irita iar, ca unii primind în lucrul minţii o cantitate prea mare de diferit.

Ce scrie prin cărţi?
Ia să vedem, de pildă din "Pere manquant, fils manque", de Guy Corneau

"Body buildingul vrea să compnseze, printr-o construcţie corporală externă, o lipsă internă. /.../
Prin intermediul acestei compensaţii externe, fiii lipsiţi de prezenţa utilă a tatălui evită să-şi trădeze marea lor dorinţă de a primi dragoste şi înţelegere, profunda nevoie de a fi mîngîiaţi, de a iubi şi de a fi iubiţi"

joi, 20 mai 2010

Păreri despre homosexualitate I

(Pentru a evita deruta eventualului cititor, menţionez că după acest lung extras de pe net există şi datul meu cu părerea)



http://iuda.dubios.ro/?p=80#comment-1863

Olimpiada poponarilor
May 21st, 2008 at 9:35pm |
Am intrat zilele astea pe gay-fest.ro. Ce am citit pe acolo m-a crucit. Se pare ca si anul asta o sa iasa partzarii in strada ca la mineriada, o sa-si ia limbile in gura si o sa-si mangaie coaiele, asa pe shusta.
“GayFest este expresia mişcării pentru drepturi civile a persoanelor LGBT, o manifestare care combină activismul politic (marş, dezbateri) cu activismul cultural (spectacole de teatru, proiecţii de filme, expoziţii).”
Sa traducem: Partzar-fest este defapt o miscare la care se aduna toate scursurile din lumea poponarilor. Din 100 de poponari stransi acolo, 95 sunt pasivi. Barbati feminizati pana la extrem, genul de baieti care au fost in copilarie abuzati de tatii lor care ii spalau in cada pana la varsta de 13-14 ani facand glume cu cocoselul lor. Si care in viata reala ori s-au refugiat in “Oastea Domnului” ori stau ascunsi dupa un job gen –spala sticlele de bere ca masinaria s-a futut– sau ajung sociologi. Bun, din aia 100 poponari 95 sunt pasivi, iar restul de 5 sunt in randurile jandarmilor care ii protejeaza de “ultrasi”. S-au impartit bestiile, curvele masculine defileaza in tanga pe strada, iar barbatii-bine stau sub uniforma albastra si vegheaza la siguranta lor. Mafie curata. /.../&
Ca o incheiere, daca unul din acei 3 vizitatori unici care citeste postul asta e poponar/partzar/gaozar/homalau/ciochist/she-male etc. sa ia textul ca atare si sa nu-l prind pe strada:)). Amin!



Mircea Ordean:


I

E interesant cum observi lucrurile, domnule Iuda, dar am senzaţia că mergi doar pînă la jumătate cu demersul.
Ai ochi de observator, dar te pui prea puţin în locul celuilalt.
De asemenea, se observă că foloseşti subiectul de azi pentru ceva defulări - care prin definiţie-s lucruri pe care nu ai avut curajul să le descarci altfel (nu spun că are de-a face cu sexualitatea)…

Rîndurile tale îmi aduc aminte de o definiţie a disciplinei, mai exact o descriere a genezei tipului disciplinat, respectiv a celui indisciplinat.
Între cele două categorii diferenţa este mai micîă decît ne-am închipui.
Aşa şi cu amatorii de acelaşi sex, respectiv cei care îi înjură, pun la zid etc.

Eu personal trăiesc cu impresia că adversarii homosexualilor sînt tocmai aceia care şi-ar dori şi ei o descăcare fie şi parţială în acea direcţie (Grecia lui Pericle nu s-a prăbuşit cîtiuşi de puţin pentru aşa înclinaţii…), dar Paznicul din ei nu le permite. Furia, ouăle clocite aruncate de la balcoane etc. cred că reprezintă, în cazul bărbaţilor, şi sentimentul de inferioritate că paţachina aia de la manifestaţia gay are forţa de a-şi urma o pornire, în vreme ce el, Moralistul, Puritanul, Apărătorul Valorilor Creştine etc., nu.

Părerea mea.


II

Într-o vreme înţelegeam mai greu cum un om se poate da suspus al lui Dumnezeu, iar în paralel, cel puţin deseori, să fie cîtuşi de puţin adept al valorilor de smerenie de acolo. De înţelegere a Mariei Magdalena, a celor căzuţi în general.

Zic asta pornind de la Amin-ul care încheie postarea prietenului nostru... Iuda.

Pe urmă am mirosit că sufletul omenesc este ceva mai amplu, mai contradictoriu decît near plăcea să fie.
Părere personală: apelează la religie cel care nu-şi poate struni altfel hoardele (altminteri justificat biologic) interioare.


Zic şi eu - dar pot să mă înşel...

Nil mirare



Am luat antinevralgicul.
O fi fost suficientă apa pe care i-am băut-o alături?

Am în faţă întîia pagină a unui cotidian cu pretenţii, mai exact a varientei de seară a acestuia.
Este redată acolo manifestaţia sindicală de protest împotriva măsurilor dure anunţate de onor Guvernul.



"Nil mirare" pomenit în titlul meu vine de la încercare de a nu mă mira de nimic, stare în care poţi mirosi măcar un pic cum şi de ce se petrec nişte lucruri.

Văd acolo doi oameni, care cu greu îi poţi bănui de epuizarea vitală a pensionarului clasic, ce flutură imaginea unei bancnote refăcute în Photoshop, cu valoarea 0 lei plus chipul preşedintelui ţării în exerciţiu. Nu ştiu de ce simt că oameni cu asemenea îndemînare şi idei în ale computerului nu ajung vreodată la mîna reducerilor salariale guvernamentale...



În fine, asta mi-e părerea, poate afcetată aici de teoria consipraţiei. Cert este doar că ziarul notează lîngă imaginea celor doi: "Pensionarii au inventat bancnota de 0 lei cu chipul lui Băsescu".
Imediat dedesubt, o imagine de ansamblu, cu explicaţia: "Guvernul şi-a astupat urechile la doleanţele a 50.000 de oameni". Lucrătura subiectivă a gazetarului pare să aibă trei componente aici: a) şi-a astupra urechile, în loc de un neutru a rămas mut (în celaltă parte ar fi fost: "... nevoit să nu renunţe la măsurile preconizate"); b) au fost 30.000, nu 50.000 - cel puţin aşa declară poliţia; c) doleanţele sînt totuşi în dezacord cu năpasta care se ivi nu doar peste România, dar şi peste lume.

Şi alte poze pot fi privite pe aceeaşi poză în cheia sugerată de subsemnatul. Mai menţionez că chapeaul este amabil cu manifestanţii.

Acum, la bani mărunţi, fiecare gazetă poate opta pentru o optică de prezentare.
Veţi vedea însă că ziarul cu pricina este foarte guraliv cînd de vorba de caracterul său ales, al unui pretins "ziar de calitate".
Bineînţeles gazetarii săi sînt primii care se miră de starea unde-i ţara, uitînd totuşi că omul de rînd e pilonul principal în această stare sau că, oricum, nu căutîndu-i în coarne acestuia vei rezolva lucrurile...

Să spunem că acel ziar practică doar gargara, fiind interesat doar să ia banii celor mulţi şi doritori să se regăsească în poziţiunea celui obidit de o autoritate + ticăloasă, cum ar fi cazul sindicaliştilor din Piaţa Victoriei, de ieri 18 mai 2010. Asta e, pe lume se fac foarte-foarte multe în spatele vorbelor mari.

Gîndesc ajuns aici şi ce o fi în mintea patronului acelui trust de presă.
Om fin, liberal, inteligent. Ca să nu mai iau antinevralgic şi data viitoare, accept că şi un asemenea om poate viza în principal profitul. Primum vivere, deinde philosophari. Că mai încolo din banii produşi altfel dl. D.P. dă şi unor Fundaţii de Ridicat din Întuneric Poporul Român - şi asta îi posibil şi justificat existenţial sub Soare.

vineri, 14 mai 2010

Carte Baticu 1981

http://www.scritube.com/literatura-romana/carti/NICULAE-BATICU-AMINTIRILE-UNUI173164207.php

Savoarea ei îmi este la fel şi azi (chit că oarece afirmaţii mi-au devenit între timp discutabile).
De aceea recomand cartea ("Amintirile unui alpinist") şi pe această cale.

joi, 13 mai 2010

Humanum

Ne-am supărat tare pe nea Tache (Brucan), la 1989. Cum acesta fuse un optimist, cred că avem mari restanţe şi la 2010 în privinţa spiritului civic. Care e legat bine de infantilism, de propriul-enteres-şi-atît.
Vi-i imaginaţi vreodată pe vehemenţii pensionari de ieri ieşin pe caldarîm pentru a protesta la noua şi calpa lege ANI (Agenţia naţională pentru integritate)?
Nu ar ieşi.
Inclusiv datorită faptului că, dacă ar şede şi ei peş în Palatul Parlamentului, ar proceda exact precum aleşii de azi (inclusiv ai subsemnatului, de ce să n-o spun...).
Cînd se mai dau la parlamentari, în faţa blocului sau prin tramvaie, dincolo de toate e bine să căutăm la Moş Leonida ai noştri inclusiv invidia că nu-s şi ei precum Toni Greblă şi ceilalţi.

Omenesc. Inclusiv la Pink Floyd

Sînt un amator de muzică Pink Floyd. Pe cît mă duce mintea...

Astăzi mă amuz un pic amintindu-mi că într-un an de vîrf al performanţelor alpine, ba în care îmi mergea bine amoros şi în mariaj, m-a captivat albumul Final Cut, al celor de la Pink Floyd... De un' să ştiu eu ce izvor amar curgea pe dedesubt...

Asta e.


Într-o vreme alternam P.F. cu Deep Purple. Ba îmi şi umflam (eu, mie) pieptul, că uite - am depăşit tristeţea indiscutabilă a Floyzilor în favoarea energiei seci a celorlalţi.
De ceva timp am revenit la Waters şi compania (eu, de fapt, îl agreez the most pe Gilmour...). Nu e frumos să percepi semnalul unei asemenea simpatii. Dar asta e, mai bine să iasă lucrurile pe undeva, decît să stea pitite şi să te trezeşti la un moment dat că tragi un picior. Al minţii şi nu numai.

Strig, ţip, mă vaiet şi eu odată cu acordurile, cu vocea din Final Cut.

Aia să fie singura problemă...


Ca veşnic cîrtitor şi observator cînd-cum nu se cade, nu pot să observ la acest Final Cut, că deşi (Waters) se vrea sensibil la durerile lumii, pe care le pune minunat pe portativ, totuşi sensibilitatea lui are o limită extrem de comercială. El oferă totuşi publicului ceea ce acesta cere. la 1983, dar probabil şi întotdeauna.
Waters pedalează pe dezarmare, pe Vai, bietul om de rînd! Pe cum ne chinuiesc ăştia,alde Brejnev, Begin ş-alţii. El nu ia în răspăr şi clişeele de apărare a celor care îi cumpără, finalmente, discurile. Între aceştia îndrăznesc pentru ca să pun şi lumea bună a universităţilor americane.
(Nu prea e bine că mă iau cam de toţi, ia să mă temperez!)

Ceva asemănător este în The Wall, cel cu oroarea de metodele pedagogice ale Albionului, la 1978, anul conceperii discului.
Bineînţeles că nu ne săturăm niciodată de setea de libertate (se traduce a face doar ce ne dă pleziristic prin cap), dar pot să văd aici că - dincolo de vreo comparaţie cu sisteme de formare din ţări mai nefericite (de pildă Românica noastră, sub dirijarea cuplului Ceauşescu-Care o fi fost la Învăţămînt) - Waters va fi avînd de fapt probleme cu epoca lui de formare, ceva mai veche... Să tot fie pe la 1955. De altfel, personajele din film duc parcă la astă epocă gîndul...
După cum sensibilităţile la educaţia şcolară au de multe ori în spate altele, legate de primii ani în familie...

Apropo de alte ţări decît Britania, totuşi Waters - oripilat de mănuşa de fier Thatcher - nu era tentat o secundă să se ducă în ţări fără istoria Albionului. Nu îl atrăgea să zicem Bulgaria, cu vreo cinci secole de turcie de sub care nu a putut să scoată nasul (he-he, altele au sucombat de tot...).
Maestrul nostru se complace totuşi în cultura şi tradiţia engleze.


Zic şi eu...

miercuri, 12 mai 2010

"Eu vreau să vie!"

Stiţi vorba asta, e din D-l Goe caragialian.

Reportaj tv de la miting pensionari, în faţa Palatului Cotroceni, 12 mai 2010.
Acu', păreri exterioare-s împărţite: unii plîng de grija amărîţilor, alţii întreabă sarcastic ce caută pe-acolo, cînd o anume Doamnă (cu coasă în dotare), îi caută pe acasă.

Mi-aş permite un unghi diferit, ca un Gică-Contra ce mă aflu.

O Didină cu păr vopsit. "Verde" (chit că îl va fi avut, de fapt roşu înainte de 1989). Este genul care se agită oricînd, numai ocazii (şi demne de blazon propriu, ce e drept...) să fie. Probabil e şi genul care strîmbă din nas la marşul homosexualilor, probabil ca să-şi mai astupe un pic în ea inerentele altfel (psihologic) porniri de acelaşi tip...

O băbuţă firavă, dărîmată separe la o rupere de gard, atunci cînd mareea manifestanţilor de vîrsta a treia a izbucnit maia proape de gardul prezidenţial. E foarte posibil ca această mamaie să fi ieşit în stradă, fie şi pe marne, ca să mai simtă, fie şi prin rezonanţă, viaţa pulsînd în ea.
Poate a simţit, dar preţul este orizontala la care este ulterior alimentată cu oxigen.

Un domn, revoltat spre plîns (nu îl acuz de nesinceritate) fîlfîie parcă o hîrtie, pomenind verbal despre faptul că a muncit un număr oarecare (mare) de ani, iar acum i se taie 15% din pensie...
Da, hotărît lucru, viaţa e plină nu doar de umilinţe, dar şi de deziluzii.
Sînt convins că acel om se crede la locul lui, bun creştin, bun cetăţean. Atîta doar că îşi vede doar propriul interes: ("Eu vreau să vie pensia 100%, nu mă interesează de unde, d'aia avem stat, aia e treaba lui!, confecţionez eu aici din Nenea Iancu). Nici gînd să-i dea prin cap că pot veni cutremure, războaie, crize sau mai ştiu eu ce, iar soarele existenţei sale să nu mai răsară la 7 am, ci 10 am. Îţi dai seama cît de vulnerabil este un asemenea om în faţa oricărei încercări serioase?
De ce va fi venit el aici, întrebaţi, căci nu pare a avea şi cutezanţe ca doamna cu păr roş pomenită de mine iniţial? Pare că a fost tras de mînecă: "Vino şi dumneata, nene, mama lor de... Nu poţi să ne laşi tocmai dumneata!" ("Eşti volintir!", mă ia din nou demonul Kara)...

Toţi ne lăudăm de mare şi breaz popor, dar ce ne facem, fraţilor, dacă luăm la purecam gintea latină de sub Carpaţi şi găsim un procent de mă-şi-jenez-să-spun-cît de tipi precum nenea revoltat de dispariţia în vreme de război (economic) a celor 15%...
Luînd-o aritmetic, ce naiba poţi construi serios cu aşa tipi?

Ce-i drept, parcă nu se cuvine să arunc tocmai eu, leneşul, cu piatra?
De fapt, nu arunc cu piatra, doar întreb...

Cu părerea, pe alte bloguri

"CERT, psihanaliza e o cacealma, o iluzie, o vrajeala, e terapia urii, e contra om, contra individ, contra familiei, contra societatii".

Am o părere diferită.
Adică opusă.
Simt că mie psihanaliza mi-a fîcut bine, deşi încă mi-i greu să nu mă mai pot îmbăta cu apă rece.

Mircea


"Bineinteles ca s-a sters postarea mea...Ura e maxima! ", se mai scrie...
Păi, pe mine cel puţin, psihanaliza m-a învăţat să fiu ceva mai atent cînd mi se pare că, de pildă, mă urăşte grozav altcineva... Şi nu cumva mă urăsc eu atunci, dar nu am curaj să mi-o spun, inclusiv pentru că mintea mea se fereşte de lucruri aşa-zis ilogice...


...VASILE DEM ZAMFIRESCU /.../ chiar daca ceilalti membri nu vor si nu accepta psihanaliza el spune pacientului ca trebuie sa se impuna."
Păi, dacă un om matur are nevoie de acceptul familiei pentru o terapie oarecare, atunci realmente are nevoie de psihanaliză... Tocmai pentru că sînt matur şi demn de luat în seamă, nu cer ACCEPTUL familiei.
De obicei însă, familia trecută şi prezentă îmbrobodeşte într-atît un membru că negrul e alb, că acela trebuie să ceară voie pentru gesturi, acţiuni care îl privesc doar pe el.

"Oare care sunt rezultatele /.../ s-a ajuns la divort,un copil de 11 ani v-a creste cu un singur parinte plus traumele psihice pentru toti membri familiei si a rudelor apropiate."

Iar, păi:
Care e problema? Divorţul? Dar să stai cu cineva care te tîmpeşte pînă să ceri voie la terapie, asta e treabă ca lumea?
Divorţul sperie doar pe cel foarte atent la gura lumii. Altminteri, un cu scaun la cap acceptă că viaţa îl poate duce la un moment dat prin locuri nefericite, că de-aia e viaţa şi nu poveste despre ea...
În ce priveşte copilul..., el rămîne doar cu un părinte doar în viziunea celor care, în aşa situaţiei personală, or nu ar da voie celuilalt părinte să fie cît de cît preajma copilului, ori nu ar fi interesat să-l mai vadă... Poţi fi despărţit şi în acelaşi timp un tată, să zicem, bun, valoros, luat în seamă - căci contează enorm aceasta din urmă...

Cît priveşte traumele membrilor familiei şi chiar rudelor, aia e problema lor. Zic asta pentru că un tip, precum cel din situaţia relatată de Cargo, nu omoară pe nimeni, doar îşi afirmă existenţa de om matur.

Plus.
Dacă rudele de gradul doi ale familei au sensibilităţi lezate de aşa comportament, păi n-au decît să se trateze ele...


"CE ati avea de spus voi cei care sustineti psihanaliza daca un membru al familiei voastre ar spune;DACA NU MAI EXISTA PSIHANALISTUL VDZ SI PSIHANALIZA MA OMOR SAU DISTRUG CE MI-A MAI RAMAS ADICA FAMILIA."
Am îndoieli că citatul cu majuscule este real. Asta pentru că ceeace i-a rămas acelui tip nu este familia (care de fapt îi e o puşcărie sinistră), ci propria persoană.
Că veni vorba, dacă acelui tip i-au mai rămas puţine în viaţă, vina e a celor pe care i-a avut în preajmă, acum sau în copilărie. Şi care i-au tocat sistematic aripile vitale.

Revin.
Dacă spune cineva din familia mea treaba asta, îi spun că-i respect opţiunea. Dacă el zice acele lucruri, păi o avea toate motivele din lume să o facă.
Care-i problema că omul e interesat de psihanaliză? Ce e dramă aici?
O dramă apare deseori doar cînd apropiaţii noştri fac aşa ceva din nimic, iar noi ne devenim, pe acea linie, foarte curînd proprii călăi.

marți, 11 mai 2010

Ţuţea again

Nimerind azi o carte de Silviu Brucan (altminteri citită cîndva, "Generaţia irosită", 1991 parcă) prin bibilioteca cuiva, mi-am zis acasă să mai văd ce scrie pe net despre onorabilul (sau Bestia Brucan, Oracolu' din Dămăroaia şamd.). Acolo, am dat de ceva interesant: http://www.youtube.com/watch?v=T-DIxrqR_Mo
Să pun şi eu video-ul aici, probabil parte a unuia pe care l-au făcut admiratorii lui Ţuţea, după Revoluţie.

video

Mă uit la acel film şi mă crucesc...
Fraţilor, hai să ne hotărîm odată (deşi mă îndoiesc c-alde firea noastră etern umană ne va permite asta vreodată...): ori tratăm pe cineva de om deosebit şi îi cerem pe măsură, ori îi punem etichetă de om comun şi gata!
A-l face pe Ţuţea drept tare deştept dar a-i admite tîmpeniile, aberaţiile pe care le debitează de pildă în acest filmuleţ - păi ceva nu e în regulă...
După cum aiurea este şi să spui că Uite, bietu', cum e de bătrîn şi de amărît..., da' să îi admiţi şi fierea plus aiureala...
Ori eşti bătrîn înţelept, ponderat, calm - ş-atunci te respect, ori te laşi în valul eliminării de fiere, ş-atunci stai nene, liniştit, acolo - dar simpatia mi-o duc în alte părţi...

Pe de altă parte mai de multişor priveam cu uimire cum Ţuţea se declara mare naţionalist, dar are numeroase situaţii în care declară aceeaşi ţară şi bravii ei locuitori drept de rahat... Bineînţeles admiratorii săi nu găsesc nimic aiurea aici.
Inconsecvenţa este uşor reperabilă şi în alte scrise ale originalului nostru filosof, numai că atunci cînd eşti decis să îţi astupi ceva interior iubind, slăvind pe cineva, asemenea amănunte devin neînsemnate ori atrag contorsiuni argumentative mai mult decît bizare.


În schimb, Silviu Brucan atrage antipatii cu căruţa, cu camionul şi garnitura de tren.
Bineînţeles, acestea vin partea unor adevăraţi creştini români, adică dintr-acei păcătoşi dar degrabă aruncători de piatră. Că fu comunist, că făcu aia, că erau ovrei, vîndut ruşilor, parşiv şcl. şcl...
Eu nu spun să-i facem statuie (deşi ştiutele sale vorbe memorabile îi asigură un loc între cugetările de excepţie ale anilor '90...), dar poate e cazul să nu judecăm cu unitate diferită.
Pe B. şi pe noi.
Pe B. şi pe adversarii săi politici. Despre aceia suflăm mai puţin, cam ce scriau şi cereau pe la 1944-45. Doar despre nea Tache tunăm că voia exterminarea duşmanilor politici...

Dincolo de toate, îndrăznesc să cred că Brucan irita prin faptul că nici măcar nu dădea senzaţia că ar fi de dus cu zăhărelul, ori măcar gata de un compromis cu noi ceilalţi, bunii români de după 1989.
Brucan nu s-a jenat să se ia în colţi cu mai toţi.
De treaba asta s-au apucat mulţi (poate şi subsemnatul...), atîta doar că S.B. a mirosit lucrurile mult mai bine, într-o vreme cînd legiuni de gînditori democraţi învăţau să meargă de-a buşilea (vezi de pildă îndemnul de a nu ieşi la miting, pe 26 decembrie 1989).
Brucan a văzut, ba a şi spus-o în relativ gura mare, cum a fost cazul vorbelor cu Lumea amărîtă de pe la noi (aşa traduc eu stupid people...), respectiv c-o să ne ia vreo două decenii pînă vom deprinde ceva mai matur exerciţiul democratic.


PS
Mă mai uit la un filmuleţ cu Ţuţea.
Despre Dumnezeu.
http://www.youtube.com/watch?v=nYpU4NKixQI&feature=related

Văd că nici unui Florian Pittiş nu i se părea nimic suspect...
Sîntem probabil un popor de dascăli caţavencieni, dintr-aceia cărora dacă le vorbeşte cineva de istorie (ori de Dumnezeu) - păi acela i-a cucerit pînă la adulaţie.
Or mă uit la Ţuţea cu ce patos de doi lei vorbeşte de Dumnezeu... Nu e vreun dram de îndoială acolo, după cum ideea de umilinţă este aruncată de sanchi...
Deşi, cred mai degrabă că sufletul nostru are asemenea necesare contorsiuni, încît poţi chiar crede ceea ce spui.

Eu nu-s credincios, ba chiar am îndoieli foarte serioase că există Dumnezeu, cel puţin în forma ce se poate cerceta de către o minte omenească... Dar simt că aşa ceva, vreo legătură cu vreo Chestie dincolo de toate nu o poţi face decît în linişte, fără să baţi toba, eventual numai pentru tine...

"Să înnebunească omu' / ăla!"

Era expresia lui nea Florin Stefănescu, amic mai vîrstnic cu vreo 50 de ani decît mine, pe care îl vizitam într-o vreme (1987-92).
Era un hîtru delicios, poate un pic infantil (ceea ce îi sporea, altminteri, farmecul). Relata uneori o situaţie, ce-i drept cu final fericit, căruia îi ataşa vorba asta: "Să înnebunească ăla!...", de supriză.

Cam aşa paţ eu acum...
O fi bine, o fi rău?

Pînă una-alta, este.
Iar asta contează cel mai mult.

Îmi lăsară Martorii lui Iehova o tipăritură mititică în cutia poştală.
Cum scrisul este întotdeauna capcană de nerezistat, am cercetat în fugă ce şi cum e înşirat acolo.

Îmi fac mea culpa, deşi poate nu ar trebui, căci nu-s obligat a citi (inclusiv din scoarţă în scoarţă) ceea ce altora li se pare epocal.
Îmi fac, în sensul că nu am citit Biblia.
Vechiul testament, cu atît mai puţin.
Nici faptul că un bun amic şi chiar mentor o ţinea pe noptieră, spre atentă şi respectuoasă lectură, nu m-a convins să o fac.
Instinctul s-a ferit de ea.
Era o chestie de respectat întocmai, care nu părea să permită nici măcar uneori spiritul copilului ce ţipa în povestea "Hainele împăratului"...

În fine.

Arată respectivii iehovişti acolo cum va fi lumea...
Ce paradis!
Vedeţi şi dvs. în Isaia.
Isaia fiind în vechiul Testament.

Dumnezeu a stabilit: "Vor construi case şi le vor locui... Nu le vor construi ca altcineva să le locuiască".
"Lupul va sta cu mielul, leopardul se va culca cu iedul, iar viţelul, leul puternic şi animalul bine hrănit vor fi toate împreună şi le va mîna un băieţel".

"Nici un locuitor nu va spune. <>.
/Dumnezeu/ va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi. Nici jale, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi. Lucrurile de odinioară nu vor mai fi"

Şamd.
Pozele însoţitoare sînt din aceeaşi categorie, lume fericită, zîmbitoare, tînără.



La lucruri de genul ăsta, apare mai totdeauna o voce amabilă care îţi explică: "Îţi scapă matale sensurile nemaipomenite ale unui asemenea text..."
Eu mă uit şi nu pot vedea decît un destinatar speriat rău de cele mai mici neajunsuri ale vieţii, plus un expeditor care îl îmbată cu apă rece.
Nu ştiu ce o fi în capul cui a scris aşa text, dar primitorul este clar că, speriat de frica ori lenea lui, nu stă să cugete ce rost are să mîne băieţelul acela un leu...
Regele animalelor avînd, că d-aia e leui, alte priorităţi, şi nu de moft, ci pentru a supravieţui, a vieţui...
Tot Dumnezeu i-a dat un stat de funcţiuni, iar dacă acum i l-ar schimba, păi regula de trei simplă (sînt eu cumva prea raţional?) zice că nu ar mai fi leu, ci orice altceva...
Nimeni nu socoteşte că, dacă nu ar mai fi boli şi moarte, păi la un moment dat ne-am aglomera în exces, recte nu ar încăpea şi pace două corpuri în acelaşi spaţiu...


Mi se par nişte aiureli idioate, bune poate la liniştit copii speriaţi, deşteptaţi din coşmar în crucea nopţii..

Pe de altă parte, poate nu am cetit eu îndeajuns, dar nu am auzit multă lume să se... crucească de aşa aiureli.
Ba chiar aud că un anumit popor se conduce cu maximă seriozitate după acea Carte.


La care te trezeşti singur, că ţi se pare doar ţine o glumă proastă, acel text şi cine îl găzduieşte, de mii de ani.

De asta m-a dus mintea la vorba aia a lui nea Florin...
Mă feresc de ideea paranoică al lui "Io-s mai cu moţ...", dar tot e de căzut un pic pe gînduri, individual.
Ce minte e aia care nu găseşte bizară situaţia?
Păi pare să fie cea comodă, respectiv cea speriată.


Că e la scară planetară, să-i fie de bine!
Asta e, şi tot înainte!