joi, 15 iulie 2010

Madalina Manole

I

Pe unde o iei, pericolul lui tot rău există...
Deci M.M. a adoptat un anumit comportament, care îi aducea oarece (de fapt, destul!)bine. Fetiţa pe tiparul altora, inclusiv cu un păr pe care nu-l avea ("de foc" - mie genul de ten al Mădălinei nu-mi trăda ca avînd la origine, la naturel aşa ceva...)
Cînd - fie şi sub răsplata reflectoarelor - ajungi să nu mai fii tu, păi nu poţi nici măcar trata la avarie, la depresie, ceea ce nu eşti. Căci nu te mai ştii şi, prin urmare, nu ai cum merge cît de cît cu bisturiul la fix - pe cît se poate drege....

În aceeaşi opţiune pentru postură străină de tine dar cu avantaje se întind toate vorbele mari, pe care ziarele le citară de zor, cum că ce împlinită se simte ea, Mădălina şamd. Joci rolul, dar nu eşti tu aceea/acela...



Legat de acest indiscutabil ecart, de această mare scindare (dar cine nu o are?), îmi fuge mintea aici la eternul meu Teodor Mazilu, care vorbea de inşi (aparent) toni şi plini de viaţă, care însă în minutul următor sînt gata să pună pistolul la tîmplă...


Apropo de acel ecart, senzaţia lui a fost poate artificial mărită printr-un fapt de viaţă. Citesc pe undeva că Agerpres a executat un gest de care e plină presa, dintre cele etern în fugă, adunînd din scrisele Mădălinei (interviuri, blog etc.) într-un aşa-zis interviu dat cu ocazia zilei ei de naştere (ea s-a sinucis nu o zi înainte de aniversare...).
Spun fapt de viaţă pentru că nu am de gînd să fac eu pe-alde perfectul, se întîmplă cam oriunde aşa ceva.



II

Nu ştiu dacă este exact, dacă dna Aurora Liiceanu chiar a declarat chestia asta (cum scrie la gazetă):
"Singurul lucru pe care îl pot spune este că gestul ei poate fi interpretat ca o palmă dată situaţiei prezente în care tot felul de piţipoance se perindă pe ecrane", a spus Liiceanu.

Dacă da, mi se pare într-o primă fază aiurea să vorbeşti aşa, ca psiholog - îndeosebi cu faima dnei A.L.
Adică nu explică de fapt cît de cît, doar pare să cadă ea însăşi într-o eliberare absolut profană de fiere, pe piţipoance. uitînd că atît ea, cît şi Mădălina fură fătuce cînd altceva nu le interesa decît comportamentul de... piţipoance. Dacă stai să te gîndeşti, mai toate adolescentele de 16-18 ani au reclamatul comportament, îndeosebi în lipsa ochiului mamei.
Vechea poveste, reproşezi tinerilor şi ceea ce tu ai făcut...

Dincolo de toate, oricînd naturelul din noi se poate revărsa afară, mai ales la o femeie unde invidia şi nostalgia după tinereţea trecută pare să fie mai vehementă decît la bărbaţi... Asta poate şi pentru că bărbaţii le cer, mai mult sau mai puţin inconştient, să nu arate bătrîne... Să nu le amintească lor înşişi etapa dinspre-capăt atinsă...

sâmbătă, 3 iulie 2010

Interesant, prin cărţi răsfoite.

Marie Haddou vorbeşte în "Cum să-ţi întăreşti încrederea în tine" de trei zone...
De siguranţă, de risc şi progres, iar la coadă aceea de panică.

Aparent paradoxal, interesul fuge la ultima:
(de fapt, tatonînd-o cred că lărgeşti pe cele de abordat în tona de risc+progres...)


Zona de panică
Se întinde dincolo de primele două şi poate dobîndi dimensiuni infinite. O junglă de nepătruns şi înspăimîntătoare. Spre deosebire de zona a doua, de risc şi progres, NU AI INTRAT NICIODATĂ AICI, căci zona aceasta face parte dintre fantasmele tale cele mai insuportabile.
Este zona imposibilă, interzisă de-a dreptul pentru simţirea ta, ÎN CARE EŞECUL ESTE SIGUR, iar traumatismul ireparabil.


Ea cuprinde toate acţiunile, toţi interlocutorii care te trorizează şi te paralizează.

Este la fel de vastă ca imaginea fricilor, angoaselor, incertitudinilor, inhibiţiilor tale.
MAI MULT DECÎT DE ORICE TE TEMI CĂ POŢI FI OBLIGAT LA UN MOMENT DAT SĂ PĂTRUNZI ÎN EA... Vei fi acolo mai rău ca în gura lupului flămînd.


Această arie cuprinde demersurile care ţi se pare imposibile: să ţii o conferinţă, să devii preşedintele unei asociaţii sau şef de serviciu, să participi la o emisiune radio...

Trebuie să eviţi din principiu această zonă, dar să ai în vedere şi îmblînzirea ei, relativizarea ei. Măcar în unele privinţe.


AVEM TENDINŢA DE A RĂMÎNE ÎN ZONA NOASTRĂ DE CONFORT, să evităm intrarea
în zona de progres şi să ne îngrozească sinistru ideea unei incursiuni în zona de panică..

Schimb. Între presă şi consumatorii ei

Între media şi consumatorii ei există un schimb, cred eu, destul de bine definit - chit că la suprafaţă se vîntzră tot felul de poveşti, tot felul de vorbe mari.
Televiziunile şi periodicele iau bani (direct sau via publicitate) şi vînd iluzii. Că punctul nostru de vedere, al cititorilor, este (singurul) corect, că aceiaşi au dreptul la un tratament preferenţial, să fie ocrotiţi, mîngîiaţi, alintaţi etc.
Ca atare, fondului infantil al cititorului i se cîntă gros în strună, din aria Răul sînt ceilalţi, dar mai ales Statul.

"Guvernul Boc a pecetluit soarta românilor / Vezi cu cît ne-au ars la buzunare", titrează un ziar gratuit bucureştean, altminteri convins pînă-n tăriile cerului că-i o publicaţie de bun simţ. Plînsete că se iau din pensii, din salarii - fără o elementară trimitere la fizică: nu poţi lua dintr-un spaţiu mai mult decît poate intra acolo...
Şamd.
Totul sub deviza "Să ne dea, că de-aia e Stat!" - aia de peste un secol, dacă nu cumva de la Adam şi Eva ai Carpaţilor.
La sportul ăsta se înhamă aproape toate ziarele şi revistele militante, inclusiv alea cu pretenţii de calitate şi posedînd în fruntea trustului un patron pasămite doritor să ridice mintea compatrioţilor.

Dincolo de bani, gazetarul de rînd are satisfacţia de a căsca cineva gura la rîndurile sale, de a primi feedback de la vreun Ipingescu de secol 21. Nici mai contează dacă acea stimă stil "Le zice adînc" are în vedere o gogomănie... Gazetarul este şi el frustrat, ca noi toţi, şi-i prinde prin urmare bine ideea că nea Nae de pe strada Ghirlandei e încîntat de condeiul său. "Îmi place, domne, Orcan ăsta! Păi nu ie adevărat, nu suntem noi mai inteligenţi decît politicienii, cum spune iel aici?"

Un alt sport drag românului (şi omului?) de rînd este baletul între diavol şi angel. Te vei topi citind pe prima pagină a unui cotidian dornic de libertate: "Înghiţiţi de ape... disperaţi de foame / Aşa arată o Românie nenorocită! / Salariile au scăzut, au apărut noi taxe, mîncarea s-a scumpit!"
Ia fiţi atenţi - iar aici mă rîsu-plînsu mai ales că pe acela care a redactat jelania îl doare drept undeva de suferinţele altuia, ci mai degrabă de berea de la terasă, la ora 6 seara... (am trăit în redacţie şi ştiu cum e!)
"Pentru români, speranţa a murit azi, 1 iulie. Nu ştim ce osă mai mîncăm şi dacă bruma de bani pe care ne-a mairămas ne va ajuta să supravieţuim. Sîntem săraci şi singurul lucru pe care îl mai putem face e să privim în sus, spre Dumnezeu, implorîndu-L să ne salveze!"
(Trec peste faptul că, pînă să mediteze dacă să ne salveze, El a trimis viiturile, mai exact astă organizare fizică a Pămîntului. Cum, nu-s de la el? Iar dacă sînt, e pentru că noi sîntem răi? ca să vezi...)
Mişcător...

În interior, lucrurile se amestecă însă exact ca-ntr-un sufletesc omenesc, fie el şi de creştin declarat. Articolul despre domnul cel paşnic ce şi-a ucis cei doi băieţei se învecinează cu mirarea vecinei unei tinere din Suceava ucisă de iubit: "Nu-mi vine să cred că a făcut sex cu cîinele" (anterior, în aceeaşi gazetă, titlul legat de subiect era delicios: "Avea în vagin sperma lui Rex". Rex fiind javra, nu Carol II.
Şi tot aşa.
Pagina de mică publicitate bate, ce-i drept, recordul cu vreo cinci coloane de text plus poze edificatoare despre vrăjitoare tuciurii şi pioase, plus masaje şi companii feminine - d-alea, ştiţi dumneavoastră care, fie şi numai din auzite...

Perechea paginii I, acea cu românul ce-şi ridică rugător privirea la Înalturi, o arată în trei ipostaze pe fosta nevastă a premierului italian Berlusconi. Doamna, fie şi la o vîrstă venerabilă, ne regalează ochii cei înlăcărămaţi de scumpiri cu nişte forme foarte sumar acoperite.

Da, aşa e firea omenească, să nu ne aferăm.
Da' nu merge, domne, să faci tam-tam din asta... Viaţa e scurtă, dă oamenilor ce vor...

vineri, 2 iulie 2010

Ocupaţii vechi

Preambul.

Mea culpa.
Cînd scriu aici, nu o fac neapărat ca literatură, cît întru terapie. Aceea prin cuvînt. Exprimat.
De aceea nu iau foarte des la refec ceea ce scriu iniţial, au bout du soufle - vorba cineastului.
Fac acum o excepţie. Sesizasem eu că descrierea atmosferei din vagonul de metrou înnebunit are lacune. Că pricep eu, dar nu şi cititorul. Dar pînă să completez, omisiunile s-au legat de alte ale vieţii...


Citeam într-o carte asupra sentimentului de vinovăţie că învinuirea (mai exact, degeaba) este o tare veche îndeletnicire sub soare.
N-aş nega, dar cu siguranţă simt envoia să circumscriu aşa manevră în aceea, mai largă, a tentativelor (atît de des reuşite - c-altfel nu ar fi întreprinse!) de manipulare.
În focul zăpăcelii din vagon, domnul cu dor de telefonat la 112 a tras repede invitaţia mea de a telefona autorităţilor pe ideea că eu sînt de acord cu starea de lucruri de acolo, din garnitura unde mecanicii îşi bat joc de sute de oameni. Ca să întărească efectul, să mă dea gata, a adăugat, doct (în ale manipulării): "Uite, acolo (pe un scaun în preajmă, n.M.O.) e o femeie gravidă. O ajuţi dumneata, dacă naşte aici??"
Frumos.
Aici sportul abaterii atenţiei este cuplat cu a-ţi arunca în braţe o sarcină imposibilă. Inconştientul nostru este deseori neatent la prstidigitaţie, mai exact nu admite, cum spunea filozofu', că alde cunoaşterea noastră e fragmentară. Adică nu le poţi şti pe toate - chit că în mahala ăsta e păcat mare...
I-am explicat omului că nu o voi ajuta, deoarece nu mă pricep.

Un altul, explodează brusc (pleonasmul este voit) că el pierde trenul! De vină fiind tot mecanicii, Metrorex, agenturile străine şi petele solare numeric în creştere. El nu, că nu a catadixit să plece mai devreme un pic de acasă, cum se face în cazul tipilor respectuoşi cu Realitatea. Şi ale ei inerente accidente de timp.
Nu spune chestia asta, că doar nu e fraier să-şi asume responsabilitatea. Nuuu, o zvîrle, acea responsabilitate, altora. El pesemne în viaţa curentă îşi asumă alte r., care nu-l privesc de fapt.

Prin Bucureşti, 2 iulie 2010

Nu am pretenţia obiectivităţii absolute, dar cred că nu văd rău ceea ce văd... Am în vedere aici urbea în care cu onor vieţuiesc.
Bucureşti.

Am fost prin dînsa, mai exact prin centru.
Nu m-a entuziasmat deloc.
Ceea ce nu-i o dramă, fiecare - inclusiv un oraş - vieţuieşte şi el cum poate...

Parcă m-ar deranja însă ca peste vreo 50 de ani să vină nişte băieţi gazetari să spună ce nemaipomenită era Cetatea lui Bucur la 2010. Teama vine din cum e prezentat azi Bucureştiul ante/interbelic.
Ce-i drept, e posibil ca acesta să fi fost ceva mai spălăţel, vorba unui George Enescu Deci să-şi merite aprecierile de azi (este drept că asupra periferiei toţi cad de acord că arăta ca la ţară).

Lungă introducerea...
Am ieşit la Piaţa Romană, din metrou. Unde am ales trotuarul vestic al Bulevardului, ca nebătut de soare. Şi am mers spre centru, apoi la Piaţa Unirii.
Partea asta de oraş este vizibil obosită. Nu investeşte mai nimeni aici, după cum nici loc de Corso nu mai e...
Obosit. Oraşul, iar aici nu cred că fac eu proiecţie în exces cu vreo proprie stare...
Nu mai e vadul de altădată. Nu mă plîng - de ceva timp am realizat că-i o condiţie a maturizării, aă accepţi că lucrurile se schimbă (ceea ce psihologic este destul de neplăcut) în timpul vieţii tale.
Hotel Lido e închis. "Ambasador", de vizavi, discret. Şi acestea, şi "Ciclop" sînt vizibil muribunde. Nu-şi mai au locul. Americanii le-ar fi demolat de mult (bineînţeles ei ar avea ce să pună în loc, fie şi măcar idei). la noi am senzaţia că-s ţinute în viaţă de vreun proprietar de viţă nouă, care-şi drege astfel nostalgiile legate de vremea cînd se plimba pe aici, copil, adolescent fără un ban în buzunar. Altfel nu văd cum rezistă.
Iar asemenea locuri (dacă era deschis - căci nu e - Lido nu ar fi făcit excepţie) desfinţesc locul, cum izbutesc multe locuri din România cel puţin. O Casă a Presei şi atîtea. Un om cu ochii spre viitor nu cred că s-ar simţi bine acolo...

Moleşeală umană, dar nu una caragialiană. La o agenţie de turism cu zboruri externe, o funcţionară înăuntru priveşte cu ochii plaţi. După ce curentează neplăcut propria-mi dezolare, observ că un afiş pe geamul acestei instituţii aparent cu ştaif (cel puţin al amplasamentului geografic) vorbeşte de sărbătorile de iarnă. Cele trecute.
Ăsta ne-o fi ritmul. Sîntem, se pare, eterna ţară unde şi cîinii latră rar...

Asociaţii de revoluţionari pe care riscă să se surpe casa neretrocedată. Eternele forme fără fond. Alături există o clădire d-a dreptul fizic în această postură, la intersecţia cu Ion Cîmpineanu. Potenkiniadă impusă însă de refacerea ansamblului.
Vizavi e blocul - să-i spun - Dalles. Moare şi el, după cum a murit clădirea interbelică ce cuprindea în primă fază aşezămîntul cu acest nume.

Bun. Hai să zici că am eu o problemă că tot văd lucruri pe ducă (Vii nu vezi, bre?). S-ar putea să nu fie chestii tare vitale...
Nu-s omul să mă plîng că nu mai e ce a fost odată sub Carpaţi, dar am impresia că se încheie un ciclu (ce-o urma, habar nu am). Abia acum, şi nu în 1990. Abia acum începe schimbarea spre Altceva.
Va fi cam greu să ieşim din infantilism, atît de încurajat de democraţia mioritică (nu o zic cu dispreţ!), după ce alţi 50 de ani nu cred c-a fost lovit prea tare la fluierele picioarelor (a se citi indolenţei) de comunişti. Ultimilor le-a convenit un popor de infantili, de suciţi în sensul rău...

Da, am dormit eu prost...
Însă poate nu.

O pată de lumină aduce spitalul Colţea, în renovare.
La un magazin, ceva mai încolo, aflu că pantofii-s de vînzare la 30 RON. Trag cu coada ochiului şi văd înăuntru preţuri de 35 RON.
Urmează altă dugheană. Marfă italiană, se spune. Etichetă de nu-ş cît (mult!) reducere. Nu zăresc însă şi pace la cît, concret, se face acea reducere. Şi-s prea timid (oare nu pe asta se mizează?) şi... neinteresat pentru a intra în magazin.
Că veni vorba, undeva la metrou e un mic chioşc. Ăsta nu are preţuri deloc. Nu am idee din ce o supravieţui, marfa (de bănuit cam scumpă) fiind una demodată.
Deduc aici, cu posibilităţi de a mă înşela, o cultură a lui Încearcă să-l înşeli pă fraier!... O fi fost şi pe vremuri asta şi nu am eu idee, ambalîndu-mă acum în exces. Am însă îndoieli că se ajunge departe astfel.

Oare care era zeul incorectitudinii la greci (le-o fi dat în cap să inventeze unul?)...
Necesitatea lui îmi apare imediatce trec la vale de fostul magazin Bucureşti (sic transit - regulă de cînd lumea...Cine ştie ce terasă veselă o fi fost înainte pe locul acestuia, pe la 1930!)...
O duduie îmi întinde un bileţel cam cît o carte de vizită. Refuz ferm aşa abordări (e infantilism, acela de a apuca orice ţi se dă, eventual a duce şi la gură...), se cotează pe curiozitatea, pe lăcomia noastră. Fata îmi spune însă "Bună ziua!" şi îmi mulţumeşte după ce primesc ţidula... Şi e fată, prezenţa ei, fie şi un pic... obosită face bine oricărui domn..
Ia uite biletul.



Este că ne-a pus Dumnezeu mîna în cap!
Ne-am scos!
Bineînţeles c-am trecut însă de vremea cînd mesajul vrut de alţii trecea peste altele, ale aceluiaşi manipulator...
Aici, dincolo de lăcomia de a mă pricopsi (plus Ce fraier! - deşi niciodată nu eşti mai lesne îmbrăbădit decît în aşa situaţii, de deşteptăciune personală...), văd calitatea biletului, văd genul scriituri... O oarece experienţă de viaţă îmi dă voie să intuiesc şi cum arată patronul,în biroul său din fostul "Lactate" aflat în acea incintă acum 30-40 de ani...
Cel mai tare semnal pentru mine este steluţa de după "REDUCERE".
Care din principiu trimite la nişte rînduri scrise mic. În cazul biletului ăsta, pînă şi r.s.m lipsesc.
Două doamne la vreo 65 de ani sînt de-a dreptul inflamate... Au picat în capcană. Asemenea lui Nenea Iancu, pe cînd era pus să strice încîntarea cuiva, le iau pe departe, despre steluţă. Nu cred că pricep ce-s alea r.s.m. şi care cu siguranţă nu vor lipsi cînd vor solicita o pizza la juma' de preţ, în local.
Nu cred că înţeleg ce le spun, dar pricep din ton că li se întinde o capcană, în stabilimentul ce părea atît de darnic. Sau poate ceva din interiorul lor le spune să nu dispreţuiască ce le spune Gura lumii - subsemnatul fiind reprezentantul ei acum...
Şi renunţă.

Nu am pretenţii nici de literatură, nici de relatări reportericeşti nemaipomenite. Simt doar că pot fi utile asemenea observaţii, peste ani (zeci!). Uite-aşa îmi vine mie să simţ că aste rînduri pot fi utile. E o deformare din vremea cînd eu însumi culegeam izvoare istorice aparent neînsemnate (încă o mai fac, dar pe direcţii de studiu ceva mai delimitate).

În metrou.
Un tren (firma Bombardier, văd că are nume de floare, pesemne prima serie nu a primit denumiri de capitale europene) se opreşte exact la intrare în staţie. Mirare din partea mea, dar bănuiesc a fi avînd mecanicii socoteala lor. Nu pomenesc degeaba acest amănunt. In vagon, merge un pic spre Victoriei şi opreşte scrîşnind. Sîntem lămuriţi la difuzoare că a fost tras semnalul de alarmă. taman în vagonul unde mă aflam.
Apar - îndemnaţi de mecanici - paznicii de tren, nu-ş ce să întreprindă la butoanele de acţionare ale alarmei. Sînt nervoşi, plus dispreţ, agresivitate faţă de călători. Întreabă în dorul lelii (ce om sănătos la cap, pe Dîmboviţa, le-ar răspunde afirmativ?) cine a tras, la care, neaşteptat, o femeie zice că ea.
Să aibă vreo 30 de ani. Sînt mirat foarte... O văzusem pe peron, era interesată să placă (o fustiţă interesantă, dar mai ales ce era în zonă...), nu aş fi bănuit că-i afectată de o treabă sufletească nu tocmai comună. Şi nu chiar de rîs. Am senzaţia că-i place să se recunoască vinovată - o reperez iute ce şi cum, fără a mai fi derutat de ambalaj, de exterior.
Nu cred că mă înşel.
Căci garnitura, din motive tehnice (aveam să aflu curînd) mergea şontîc de vreo 2-3 staţii, iar ca atare careva din mulţime mai aplesae la alarmă (golăneală? angoasă?)


Nu va fi însă o excepţie în ale zguduirilor nefizice. Un nene, care şi el părea la locul lui, sare în sus, de-a dreptul lătrînd, cu ameninţarea că uite-acuşi sună la 112 să se aducă fiola antialcoolică pentru conducătorii trenului. Nu e singurul zdruncinat pe acolo, lumea, adică pasageii, vuiesc brusc şi nu tocmai sănătos. senzorii îmi atrag atenţia că ăsta e gradul de sănătate mintală pentru nu eşantion măricel al populaţiei Bucureştiului. Şi care nu vine dintr-un cartier dintre cele mai rău famate.
Mda... Lume speriată de imobilizarea în tunel? Iritată oare de ce anume? Ce te poate sparia foarte în aşa situaţie, îmi zic şi eu precum McClane fără şosete ("Greu de ucis" I). Un lucru e sigur: motiv există, unu plus unu face în mod corect doi...
Amicul 112 se alege cu o replică (nu spun a cui!): "Da, să sunăm la 112. Mai ales că e gratis!" Dă brusc înapoi. Ba e iritat teribil că i s-a cerut punerea în practică a ameninţării iniţiale atît de vehemente (frică de demascare?). E supărat, iritat foarte de intervenţie. psihatrii probabil ştiu de ce. Se apără cum poate, cu încercări clasice de manipulare. Către cel care l-a îndemnat doar să-şi pună revoluţionara ameninţare în practică.

Nu ştiu cîţi bani fac senzorii mei. Şi nu aş cădea în generalizării. dar am simţit că gradul de sănătate al acelui (cum ziceam) eşantion bucureştean e realmente îngrijorător. Te sperie un pic, şi poate fi bănuit de ce. De aceea, politicienii mai destupaţi ori serviciile specializate cred că-s foarte atenţi să nu se ajungă peste nişte limite... Dincolo de care nu te mai înţelegi cu acea gloată (aşa barim îi spunea Le Bon).

Cum să închei?
Inevitabil mai optimist, că nu totul e alarmant la noi...
O scară rulantă foarte frumoasă, la Piaţa Victoriei. Lume mai calmă, spre Dristor. A fost un vis neplăcut, datorat sensibilităţii unui individ?
Nu m-aş grăbi să afirm asta... Cred că toţi avem momente la care putem scăpa caii mai mult sau mai puţin penibil, mai mult sau mai puţin violent...


PS
Meci Brazilia - Olanda.
Incidentul cu lumea acut inflamată din metrou a fost pentru mine o pagină în dosarul lui Aşteaptă-te la orice, e sănătos să o poţi face...
În partida cu pricina, Brazilia calcă delicat dar totuşi în picioare vreme de o repriză nişte urmaşi ai lui Cruyff totuşi uluitor de împiedicaţi. Nici în glumă nu aş fi crezut la acest stadiu că sud-americanii pot pierde meciul, calificarea.
Lumea este însă un mecanism, sorte de acel 1 + 1 de care pomeneam. Brazilienii ies de-montaţi de la cabine, lucrurile lor fiind duse la un nefast punct critic de un decar (nu-i spun numele, să nu iasă cacofonie), căruia soarta îi cere taman acum nota de plată: ai avantajele infantilismului, păi ai în cont şi dezavantajele ăsteia. Ce-i drept, întreaga Selecao se frînge curînd, ca un... copil în faţa unei încercări mai serioase.
Olandezii nu sînt nemaipomeniţi, dar îşi fac meseria, îşi urmează partitura. Şi au maturitatea de vecin geografic al buldogului de a nu mai da drumul prăzii.
Şi înving.

Ţi se rupe inima ca spectator pentru minunăţia de fotbal (e puţin spus!) care pleacă în minutul 91 acasă. Ţi-e milă de un antrenor Dunga serios care o ia totuşi inutil în barbă, în beregată, în cord. Dar aşa ţine să meargă (acum) viaţa.

Încă un PS.
Un PPS.
Nu ştiu dacă e semn neapărat de civilizaţie. dacă pot face clasamente pe baza criteriului de mai jos... Dar îl pomenesc.
Pe vremuri europenii erau foarte zurbagii în materie de frizură/coafură. De data asta au fost mai mult decît la locul lor (o excepţie-două pe la italieni?). În acest timp, mai ales asiaticii au venit cu tot felul de... vuvuzele în cap. Nimic rău. Dar ceva mă face să cred că restul lumii priveşte încă la Europa, ca ton... Cu inevitabilul defazaj.
Ceea ce mie unuia îmi e un pic de mirare (dar nu? iau Viaţa cum e...), după ceva decenii în care mi s-a spus că bătrîna Europa tot e în mers spre vale, iar harnicii japonezi dragonii în suiş neîncetat.

joi, 1 iulie 2010

Aparent ciudăţenii / De-ale vieţii

Ca om ce-i drept care a gustat un pic din Psihanaliză, m-am descoperit de curînd cu neaşteptate gesturi, gînduri de a-i plăcea / dezarma pe tatăl meu (a nu se rîde! Vasile Dem Zamfirescu explică, alături de alţii probabil, cum e cu treaba asta!).
Asta la două decenii şi ceva după ce bătrînul se duse...

Nu aş fi plictisit cu vestea asta dacă nu-mi cădeau ochii pe un material despre înaintaşii oameni de munte.
( http://www.carpati.org/articol/inaintasii/830/ )
Întrucît am senzaţia că raţionalmente aşa ceva e fără rost, e posibil să ţină de ce pomeneam mai sus.

Ziceţi că-i vorbă şi de stima, de dragostea pe care nu ne-am exprimat-o la timp faţă de ei?
Am îndoieli. Dacă exista, le-o exprimam atunci (ori acum, la distanţă, sîntem mai curajoşi?).

Mai degrabă a intervenit în timp o teamă crescîndă de viitoarea noastră moarte. Şi evităm s-o resimţim (via proiecţie psihologică) tratîndu-i mai bine pe cei dispăruţi - indiferent de pretext (aici, al înaintaşilor montani).

Şi alţii, cu Hainele Împăratului...

Prietenul Marian Anghel ne informează într-un recent post despre alpinistul geman Stefan Glowacz.
( http://anghelmarian.wordpress.com/2010/06/25/la-capatul-lumii/ )
Între altele, că acesta "în 1994 deschide traseul “Des Kaisers neue Kleider” (“Noi haine pentru împărat........ "


În context:
M-am apucat la un moment dat să fac o listă a motivelor mai puţin avuabile pentru care merg eu la munte. Şi care-s departe de eroismele şi măreţismele ce se afişează în rîndurile clasice.
Acolo aveam şi am inclusiv fuga de oameni. Nici nu mai contează dacă de frică ori de saturaţie faţă de prezenţa lor - faţă de care (în maximă vanitate) te poţi simţi foarte diferit.

Eee, văd că nu-s singur în zona asta...
Denumirea aleasă pentru acel traseu de Glowacz îmi semnalează mie că posedă interes pentru povestea lui HC Andersen, aceea cu "Hainele împăratului..." Iar cînd ai luat la ochi acea povestire pasămite pentru copii, aproape sigur nu mai eşti omul care să spună despre mărimi - probabil şi despre semenii de rînd - că-s îmbrăcaţi (moral, profesional) atunci cînd de fapt nu-s...

Pe cale de consecinţă (dacă nu brodez cumva excesiv...) am senzaţia că nici Glowacz nu se omoară cu traiul între semeni...

Nu se dădea în vînt nici Bucura Dumbravă, care ne relatează zisele unui însoţitor-ţăran al ei: "O zi minunată! Nu am întîlnit nici un om..."