marți, 31 august 2010

Legende, mituri... :Şi preţul!

Citesc undeva:
(http://metropotam.ro/La-zi/2006/11/art1027919118-Pe-acoperisul-Bucegilor/)
In 1909, Badea Cirtan, ciobanul legendar ce purta pe umeri, peste munti, desagi cu carti de intelepciune pentru a le imparti romanilor, ia calea muntilor. La cabana Babele se opreste la sfat cu doua stanci in forma de ciuperci asemuite de traditie cu doua babe care pun lumea la cale. Innainteaza pret de un sfert de ceas pana la Sfinxul din munte. A poposit aici, cu Valea Ialomitei la picioarele lui si Creasta Ciucasului la est. Urca pana sub varful Baba Mare. Porneste spre Saltelele de piatra, un pantec de iarba presarat cu bolovani si crestat de vai ce coboara din "spinarea" Costilei. Se deschide in fata creasta Morarului."
Ajuns sub creasta de unde ies cele patru ace ale sale ca niste colti de argint ce cresc unii din altii (Acul Mare, Degetul Rosu, Acul Crucii si Acul de Sus) intinde tabara in vecinatatea caldarii Vaii Cerbului. Locul se numeste Saua Sugarilor si se afla la baza vf. Obarsia. Urmeaza drumul printr-un labirint de limbi de grohotis pravalite din versant. Se opreste langa stanca " La Cerdac" (toponimie provenita din povestile ciobanilor). Pe saua Vaii Cerbului vantul i-a adus in palma aer rece de la Mecetul Turcesc, stanca inalta si neteda spalata permanent de apa, vatra de unde prin doua suvite cristaline se strecoara primul fir din apa Ialomitei. De aici, poteca incinsa cu brau de piatra, suie spre pe varful Om. Acesta a fost ultimul sau drum montan, inainte de a fi ingropat de o avalansa la poalele Bucegilor.


Una la mînă, oi fi eu cîrcotaş şi mă dau la orice o fi mai mare decît neînsemnata mea statură...
Dar simt totusi tot mai mult că starea ţării la 2010 (infantilă, între altele) decurge şi din multimea de povesti care au fost susurate românului de către autorităţi politice şi culturale cam de la jumătatea secolului 19. Sîntem breji, ne tragem din Roma, sîntem unici şamd. Iar azi vrem potop de bunătăţi din senin şi pe degeaba, pentru asta...
Legat de cele scrise despre Badea Cîrţan, ca unul care a citit ceva istorie îmi permit să afirm că multe îmi par acolo cusute cu aţă albă... Am aflat şi eu, în timp, cum este confecţionat un mit...
Lucrurile astea (vezi poanta cu regina Maria care ar fi iniţiat construcţia Crucii Caraiman - cînd poţi intui uşor cum i-au pus ţuţării în braţe ideea!) or fi avut rost şi folos cîndva, dar azi am senzaţia că le plătim o nefastă dobîndă...

luni, 30 august 2010

Articol de Nicolae Bogdan, 1910

EXTRAS DE PE WWW.MIELU.RO


Ascensiunea muntelui Coştila

Intr'una din zilele frumoase ale lunei August, pe un timp minunat de frumos, dar foarte rece, pe la orele 5 şi jumătate a. m., plecarăm din Sinaia cu trăsura spre Buşteni, doui turişti încercaţi. Bruma ce căzuse în timpul nopţii senine, acoperea cu un strat destul de gros vegetaţiunea luxuriantă de prin pajiştele întinse ce mărginesc ambele maluri ale râului Prahova, iar micile lăculeţe, formate pe ici şi pe colea de revărsarea acestei gârle sau din ploile torenţiale ce cad adeseaori în localitate, străluceau la resfrângerea aurorei asupra lor. Deşi bine echipaţi, pot zice, chiar ca în timpul iernei, totuşi frigul era atât pe simţitor, încât ne îngheţaseră şi mâinile şi picioarele, poate că unde eram în trăsură şi nefăcând nici o mişcare, răceala se simţea şi mai mult. Un soare splendid ridicându-se majestos pe un orizont senin, fără nici o umbră de nori, arată că în tot timpul zilei nu aveam a ne teme de vreo intemperie a naturei. În depărtare, de pe albia Prahovei, se înălţau ca un fel de fum aburii reci din apa râului, care cu cât se ridicau mai mult, se pierdeau în atmosferă. Culmea Bucegilor, ce mărgineşte tot drumul în stânga noastră, se vede luminată în roşu, ca şi cum ar fi fost incendiată în tot lungul său de razele căldicele, ce se trimeteau în toate direcţiunile dela soare şi care, cu cât se ridicau mai sus, cu atât pierdeau mai mult din roşeaţa lor şi încetul cu încetul, îşi reluau lumina lor naturală, iar căldura devenea din ce în ce mai simţitoare.
O linişte extraordinară domina toată valea şi mai cu seamă în timpul dimineţei, când ar trebui să se observe o mare activitate pe tot drumul dela Sinaia la Buşteni, nu am întâlnit în drum decât câteva căsuţe şi prea puţini trecători mergând după treburile lor.
Nu cred să fie o oră mai propice şi mai plăcută de plimbare sau de călătorie, ca aceea de dimineaţă, şi cu cât ar fi mai înainte de răsăritul soarelui, cu atât e mai frumoasă şi mai agreabilă. Un cer albastru senin, aer curat, o răcoare plăcută, chiar un friguleţ, care te mişcă şi-ţi pune în mişcare tot corpul, ne înviorează, ne mişcă şi ne dă puteri mai mari atât la o muncă mai învierşunată, cât şi la un umblet mai anevoios.
La orele 6 exact, eram în Buşteni înaintea frumoasei şi drăguţei locuinţe a prietenului Nicolae Butmăloiu, cel mai vestit vânător şi cunoscător al tuturor stâncilor, colţilor şi colţişorilor de prin toate înălţimile şi văile învecinate. Casa este situată în strada Valea Cerbului, într'o poziţiune admirabilă, având în faţă-i întreaga culme a Bucegilor.
Îndată şi pornirăm..luând drumul cel mare şi străbatut chiar de care denumit «Valea Cerbului» şi udat de apa cu acelaş nume. Aceastsă vale aci este destul de largă, mărginită, cum, mergem pe stânga de munţii: Coştile şi Morarul, iar pe dreapta de plaiul Sasului, ce se lasă din muntele Dihanul. Urcuşul este foarte uşor, de abia se simte, însă în schimb trebue să trecem pârâul de mai multe ori şi prin unele locuri lipsind punţile, suntem nevoiţi să trecem prin apă.
Continuând drumul înainte, valea se întinde până la muntele «Căpăţâna Porcului», trecând pe dedesubtul muntelui Morar, cotind puţin spre stânga. Mergând însă drept înainte, se dă de o potecă foarte bine întreţinută, care continuată, prezintă un fel de alee foarte frumoasă şi uşor de parcurs. În tot mersul pe această potecă, se întâlneşte la fiecare pas câte un izvoraş cu apă limpede şi curată şi între atâtea izvoare se dă de un şipot, unde curge apa pe un jghiab cu totul rudimentar, însă rece ca ghiaţa.
Astfel urcând uşurel, ajungem la muntele «Dihanul» pe coasta căruia este frontiera ţărei. Aci, la gol, se găseşte şi o stână de mânzări, cum şi poteca cea bună construită de grăniceri. În partea dinspre Predeal, poteca ocoleşte puţin coasta Dihanului. Pe acest drum, d. Mack, administratorul moşiilor regale, a captat un izvor cu o apă atât de bună, cum rar se găseşte prin munţi şi aceasta este de un mare folos, căci multă lume de prin Sinaia şi Buşteni vine prin aceste locuri plăcute şi uşoare.
Urmând poteca mai departe, ajungem în baiul Sasului şi la dreapta în vale se face o mică potecuţă de picior, până la un izvoraş. Şi aci ca şi dincolo, o mulţime de lume de prin vecinătate vine în fiecare zi spre a petrece, fiind un loc mult mai deschis, ca la izvoraşul Mack, dar cu apa mult mai inferioară. În dreptul acestei potecuţe pe stânga, se face o altă pe teritoriul unguresc, care mai departe se numeşte drumul grănicerilor. Această potecă e de preferat pentru acei ce voesc să meargă spre Predeal, fiindcă mai scurteză din drum şi nu urcă aşa greu ca pe aceea a grănicerilor.
După un mers de trei sferturi de oră, se intră într'o pădure frumoasă, dar foarte noroioasă, de anini, fagi şi aluni, şi peste puţin se ajunge la localitatea numită «Râşnoava». Distanţa din Baiul Sasului până aci e de o oră şi un sfert, făcută cu un pas regulat.
Din Râşnoava se poate merge la Predeal prin două drumuri: sau pe valea Râşnoavei, eşind la sanatoriul din faţa bisericii, sau urmând culmea puţin cam grea, ţinând mereu frontiera şi tot urcând şi coborând când mai greu, când mai uşor; după o distanţă între 1 şi un sfert până la o oră şi jumătate, se coboară de a dreptul în Predeal, tocmai la barieră. Tot drumul acesta, după mine, este foarte frumos şi foarte plăcut. Frumos, fiindcă în tot timpul avem îndărătul nostru şi se distinge foarte bine culmea întreagă a Bucegilor, împreună cu colosul şi măreţul munte Bucşoiul; Morarul cu diferiţii săi colţi şi creste dinţate; apoi Omul, Coştile, etc. Plăcut, pentrucă nu mai avem aşa mari înălţimi de urcat, nici văi aşa grele de coborât.
Însă din tot drumul acesta, cel mai bun de vizitat şi de văzut este culmea Dihanului care începe dela poalele Căpăţînei Porcului, cam o jumătate de oră şi ţine până în valea Baiul Sasului. O panoramă splendidă se prezintă privirilor noastre, căci pe lângă culmea munţilor Bucegi, se vede şi o mare parte din Transilvania cu satele sale; iar în vale, de o parte şi de alta, păduri seculare, cu ape torenţiale al căror zgomot se aude din depărtări, pajişte întregi smălţate cu mii şi milioane de flori frumoase, apoi vrejuri întinse de afine, de fragi şi smeură, acoperă tot locul, încât par'că ţi-e milă să calci peste ele. Turme numeroase de oi străbat aceste culmi şi locurile învecinate. Pădurile acestei regiuni sunt culcuşuri a numeroase turme de mistreţi, şi ca probă despre aceasta este că locurile goale sunt aşa de râmate, încât par'că ar fi nişte ogoare tăcute de plug. Niciodată însă în multele mele excursiuni nu am întâlnit un mistreţ, de oarece, după cum mi s'a spus, ei nu umblă decât noaptea.
Partea înaltâi cu care se începe muntele Dihanul, se numeşte «Căpăţâna Porcului». Ea se numeşte astfel, căci văzută din depărtare, se aseamănă întocmai cu căpăţâna porcului, de unde, poate, i-a venit chiar numele. Urcuşul său este foarte anevoios, şi tocmai în vârf se uneşte cu culmea Dihanului. Pe la mijlocul său este şanţul frontierei, aşa că jumătate este a României iar jumătate a Ungariei.
Vederea de aci din vârf este splendidă, este minunată, întocmai ca de pe culmea Dihanului avem aceeaşi vedere. Însă toţi câţi merg aci, se mulţumesc a o privi de jos, fără a-şi da puţină osteneală de a se urca în vârful ei, căci până acolo sus, trebue multe sudori, multă trudă, de oarece panta este foarte înclinată şi astfel urcuşul foarte greoiu; în schimb însă ajungând în vârf, nimeni nu regretă osteneala făcută.
La Căpăţâna Porcului, Baiul Sasului şi Râşnoava, acum câţiva ani erau stabilite în nişte căsuţe drăguţe posturi de grăniceri, însărcinaţi cu paza frontierei; astăzi însă nu mai exista decât pichetul din Căpăţâna Porcului; celelalte două au ars şi nu se mai cunosc nici urmele lor. Oare nu era bine să fie păzite? Căci rămâneau case de adăpost pentru drumeţi la vremuri rele. Şi este de mirare, cum cel dintâiu mai există, deşi într'o stare aproape ruinată, aşa că nu te poţi servi de el la nimic, decât la un mic adăpost de ploaie sau de timpuri rele.
Dela Căpăţâna Porcului, de lângă pichet, drumul se bifurcă: o mică potecuţă, numită «Poteca Take Ionescu», ocoleşte muntele Bucşoiul, formând brâul lui în toată întinderea sa, trece frontiera în Transilvania şi se termină la cabana din Mălăeşti, unde se uneşte cu drumul unguresc în sus spre Omul, iar în jos spre satul Râşnov. Altă potecă este aceea a grănicerilor noştri, care trece pe sub muntele Morarul şi urcă spre valea Cerbului spre Omul.
Se numeşte «Poteca Take Ionescu», pentrucă a fost făcută cu cheltuiala D-lui Take Ionescu, fost ministru, şi asupra căreia voiu reveni cu o altă ocaziune.
Noi însă, având în fruntea noastră pe prietenul Butmăloiu, nu urmăm nici unul din drumurile până aci descrise, ci numai o mică parte din Valea Cerbului, luăm la stânga un drum cam greu şi plicticos, plin de noroiu şi fără nici o vedere. La orele 7 şi un sfert, ajungem în frumoasa şi încântătoarea Poiana Coştilei, despre care am mai pomemt în alte descrieri.
Aci, iarba peste tot era acoperită de un strat atât de gros de brumă, încât părea că ninsese în timpul nopţei, iar din pământ aburi deşi şi alburii se înălţau în sus, şi îndată ce dau de razele căldicele ale soarelui, piereau ca prin farmec. Munţii gigantici ce aveam să-i urcăm, se arătară în toată splendoarea lor, iar noi, entuziasmaţi la gândul că peste câteva momente aveam să fim în vârful lor, tresăltam de bucurie.
Făcurăm un mic popas, spre a ne mai odihni, a admira în deplină libertate şi linişte tabloul majestos ce ne prezintă culmile Caraimanului, Coştilei şi Morarului în acest loc şi mai cu seamă în timpul dimineţei. Amicul meu nedespărţit de excursiune, îşi prepară aparatul fotografic şi ia mai multe fotografii minunate. Răcoarea sau mai bine zis frigul era destul de bine pronunţat, căci mâinele şi picioarele ne îngheţaseră, mai cu seamă că umblam prin bruma groasă.
Această poiană a Coştilei este foarte mult vizitata în timpul verei de o mulţime de lume atât din Buşteni, cât şi din Sinaia, şi în adevăr merită a fi vizitată, fiind aşezată în una din poziţiunile cele mai pitoreşti şi în acelaş timp apropiată de Buşteni şi uşor de ajuns până aci, atât călare cât şi pe jos, o distanţă de o oră şi ceva.
O livadă cu o iarbă abundentă acoperă toată întinderea sa, iar de jur împrejur are numai păduri seculare de brazi, unde de câţiva ani a început să lucreze cu multă energie toporul pentru diferitele trebuinţe ale locuitorilor.
În această livadă, spre marginea ei, se află instalată o stână a bunului nostru prieten Zărnescu, un român neaoş din Transilvania.
Pe coasta Coştilei din văile ce străbat acest munte, se rostogolesc în jos spre poiană, bolovani colosali, desfăcuţi de ploi sau de zăpezi, în timpul primâverei, mai cu seamă, şi acoperă părţi mari dintr'însa. Apa lipseşte cu desăvârşire aci, totuşi, dacă urci puţin mica culme care mărgineşte această poiană şi cobori în poiana văiei Cerbului, cotind puţin spre vale, dai de un izvoraş cu o apă minunată, care, cu cât se coboară la vale, cu atât mai mult se măreşte. Lângă această apă adesea ori ne-am odihnit şi ne-am potolit setea, ba unii din noi luau şi câte o bae rece la picioare.
Dintre toate poenile şi poeniţele de prin munţi, nici una nu prezintă înlesniri mai mari amatorilor de mici excursiuni ca aceasta şi ca Dihanul, despre care s'a scris în destul mai sus. Mai întâi, că este în apropiere de o oră şi un sfert de Buşteni şi se poate cu multă înlesnire urcă şi călare şi pe jos, apoi este şi frumos.
* * *
Ca să urci din Buşteni la Poiana Coştilei sunt trei drumuri. Unul pe care l'am urcat noi prin pădurea numită a lui Manuc Bey, puţin mai greoiu şi nu tocmai plăcut, al doilea, mult mai agreabil, mai uşor, dar ceva mai lung, se face înaintând ceva mai mult pe vale; se urmează cursul apei până când se ajunge în Poiana Văei Cerbului şi de aci în aceea a Coştilei, iar al treilea se ia din Buşteni, strada Văiei Cerbului, se trece în pădure printr'o potecă, se lasă în stânga, aceea care conduce la Valea Albă, se apucă spre dreapta, se urcă şi se coboară două dealuri şi văi adânci şi peste o oră şi ceva, se ajunge la poiană. Prin acest din urmă drum nu se poate merge decât pe jos, caii neputând trece prin cele două văi, fiind poteca astupată cu copaci trântiţi şi bolovani colosali. S'ar putea face aci, cu puţină bunăvoinţă, un drum mai practicabil, cel puţin pentru numeroşii excursionişti.
Această potecă este drumul nostru favorit, pentru că este mult mai scurt ca celelalte două, apoi şi mai plăcut.
Poziţiunea locului, unde este situată această poiană, a Coştilei, merită a fi vizitată şi cunoscută de toată lumea amatoare de excursiuni, căci este impozantă, splendidă ! Munţi înalţi, formaţi din mii de stânci cu colţuri ascuţite, de diferite forme şi dimensiuni, se înalţă majestos deasupra noastră. Sunt unele din aceste stânci şi mai cu seamă în Coştile de o înălţime colosală şi de formă conică, al căror vârf de abia îl zăreşti în învălmăşeala norilor. Văi profunde şi strâmte despart în toate direcţiunile şi sensurile aceste stânci, unele de altele. Păduri seculare acoperă până la o distanţă oarecare aceste înălţimi, iar în apropierea vârfurilor celor mai înalte, se zăresc arbuşti şi jnepeni par'câ ar fi un fel de iarbă, de coloare neagră. Adesea ori se mai vede şi câte un brad înalt, crescut în stânca de piatră sau câte unul uscat din diferite împrejurări.
Tolănit în această poiană, şi mai cu seamă pe mica culme ce desparte poiana de valea Cerbului, înfundat în iarba înaltă ce creşte în abondenţă aci şi cu ochii aţintiţi spre înălţimile pietroase ale acestor munţi, adeseaori am stat ore întregi contemplând şi admirând puterea nemărginită a celui Atotputernic, care cu atâta măestrie le-a creiat şi le-a dat o aşa splendoare, o aşa frumuseţe, încât mintea omului se rătăceşte, gândindu-se cum s'au putut forma şi cum li s'a putut da atâtea forme bizare, atâta majestate. Cu multă greutate poate cineva să se despartă de aceste locuri încântătoare, căci nu se poate în destul sătura admirându-le.
Mă mir, cum nimeni, până acum, nu a luat iniţiativa de a construi aci vreo căsuţă de adăpost, vreun pavilion, unde să se înfiinţeze un mic restaurant, prevăzut cu cele necesare pentru înlesnirea numeroşilor excursionişti şi vizitatori, cari zilnic se întâlnesc pe aci şi mai cu seamă că aci este locul de popas, aşa că s'ar putea realiza un bun câştig pentru înfiinţătorii unui asemenea mic bufet.
La orele 7 şi jumătate a. m., pornirăm în sus, pe vâlceaua numită «Vâlceaua Coştilei», care dă în «Valea Mălin». Suim pe partea stângă, ţinând un hăţaş (potecă făcută de oi) şi în zig-zag. Urcuşul este destul de penibil pe o pantă de 50—60, apoi crăcile brazilor, în cele mai multe locuri, acoperă şi micul semn de drum ce avem, astfel că suntem nevoiţi să trecem pe brânci pe sub aceste ramuri. Nu vedem nimic, înconjuraţi de păduri cu arbori înalţi şi stufoşi ce ne fac ca de abia să zărim drumul greu -şi anevoios. Cu cât înaintăm mai mult, cu atât suişul devine şi mai dificil şi când în linie dreaptă, când în zig-zag, ne sileşte a merge sau în picioare sau pe brânci, vârându-ne şi zvârcolindu-ne printre copaci şi copăcei, călcând aci crăci moarte, dincolo depărtând cu mâinile din drum pe acelea ce ne împiedica înaintarea şi cu multă truda la orele 8, după un chilometru de drum din Poiana Coştilei, puturăm schimba şi trece pe partea dreaptă a văei, urcând la urmă de tot o pantă cam de 70 m. înclinaţie.
Aci avem o vedere admirabilă, minunată!; în jos se arată Poiana Coştilei de unde plecaserăm, iar în depărtare peste hotare în Transilvania munţii: Piatra-Mare şi Postăvarul. În sus, stânci colosale, ale căror vârfuri de abia se zăresc, aşa că privite de jos, ni se par imposibil de atacat. Pe această parte a văiei urcăm în sus cam 150 m. Coasta devine din ce în ce mai grea şi mai înclinată, cam vreo 60—80, şi urcăm în zig-zag tot pe stânga văiei şi la orele 8 şi un sfert, după ce am suit pe aceatâ pantă înclinată, aproape, dacă nu şi mai bine 1 kilometru şi jumătate din Poiana Coştilei, ajungem în vârful unei creste, iarăşi cu o vedere splendidă.
Oprindu-ne puţin spre a ne mai odihni, îmi place a arunca o privire în toate direcţiunile şi a-mi dă mai bine seama de tot ceeace mă înconjoară. La picioarele noastre se arată renumita şi prea puţin frecuentată valea Mălinului, iar dincolo se ridică colţii şi coastele ascuţite ale Coştilei. Spre Nord vedem foarte bine şi foarte distinct muntele Dihanul cu Căpâţâna Porcului, frontiera şi drumul pe sub Dihanul care duce la Predeal, şi de care s'a amintit mai sus, iar spre sud şi est se arată Azuga, Buştenii, Poiana Ţapului, etc., deasupra cărora se întind dela nord spre est culmile munţilor: Urechia-Mare, Urechia-Mică, Zamora, Cumpătul şi mai mulţi alţii, al căror nume îmi scapă din memorie.
Această creastă, pe care ne-am odihnit, formează ca un fel de hotar între muntele Coştile şi valea Cerbului; distanţa e cam de 1.700 mm.
De aci pornim la opt ore şi 45 minute tot în sus, mai urcăm puţin, apoi cu cât înaintăm dăm de o pantă teribilă pe malul văiei Mălin şi ajungem la un horn, care trebuia coborât.
Prin horn se înţelege un fel de stâncă înaltă, cuprinsă între două ziduri ascuţite de stânci strâmte. Locul de trecere era destul de greu şi chiar periculos, totuşi, noi, deprinşi cu asemenea treceri, nu aveam nici o teamă.
Cu multă băgare de seamă şi prudenţă, sprijinindu-ne în picioare acolo, unde vedeam câte o mică pietricică eşită din stâncă; iar cu mâinile cât se poate de încet pe spate, ajungem teferi, alegându-ne numai cu câteva zgârieturi pe mâini, sub horn, şi astfei furăm scăpaţi de primul loc periculos.
Dacă s'ar uita cineva de sus în jos la acest horn, ar crede că este peste putinţă ca cineva să treacă pe aici, însă încet şi cu atenţiune, se poate face şi aceasta, fără nici un pericol.
Ca probă despre trecerea noastră prin acest loc periculos, sunt fotografiile ce s'au luat.
Nu-şi poate cineva închipui bucuria ce simţim când vedem în urma noastră locul greu, prin care am trecut şi cât suntem de satisfăcuţi, că s'a făcut fără nici un accident.
Stăm aproape un sfert de oră privind în toate părţile şi dându-ne bine seama de localităţile prin cari am trecut.
Acum suntem în fundul văei Mălin. Traversăm foarte uşor acest fund. plin cu bolovani colosali de piatră, trecem prin creasta din dreapta, acoperită cu o mulţime de jnepeni, pe cari îi străbatem, făcându-ne drum printre ei cu multă greutate, fiind foarte deşi şi foarte rămuroşi, ba în unele locuri deşi ca peria, încât nici nu poţi trece.
Aci însă, crescând ceva mai mici ca în alte locuri, atât cu mâinele cât şi cu picioarele îi dăm la o parte, sau îi călcăm deadreptul şi astfel trecem înainte.
În aceste locuri periculoase, jnepenii adeseori sunt ajutoarele cele mai puternice, fiindcă, apucând bine în mâini crăcile lor, cari sunt foarte solide din cauza flexibilităţii lor, poţi fără nici o frică escalada pantele cele mai repezi, căci orcât ai întinde, şi orcât le-ai suci, ele nu se rup, şi astfel poţi foarte bine să te încredinţezi solidităţii lor, însă în acelaş timp sunt şi duşmani ai hainelor, căci rar poţi eşi din ei fără a lăsa urme printre crăcile lor.
Nouă însă, în tot drumul, aceşti jnepeni ni-au fost de cel mai mare folos posibil, atât la urcuş, cât şi la pogorîş.
De pe această coastă coborîm tot prin jnepeni în ramura cea mai principală a văiei Mălin, şi la un urcuş de vreo 50 m., dăm de o binefăcătoare fântâniţă cu apă rece limpede, cu care ne potolim puţin setea, ce începuse a ne cam frământa; dar apa fiind prea puţină şi noi cum eram de însetaţi, o cam isprăvirăm.
La o mică distanţă, ceva mai sus, se vede o cantitate enormă de zăpadă îngheţată, de o grosime aproape de un metru, grămădită în această vale din timpul ernei şi încă netopită, care, cred, că rămâne în tot cursul anului, valea fiind adâncă şi razele soarelui străluciau prea puţin aci, şi apoi chiar ajungând la zăpadă fiind reci, nu o pot topi cu totul.
Acest fenomen se observă mai prin toate văile de pe aci, chiar şi în Valea-Albă, unde zăpada se întinde pe o întindere şi mai mare.
Alergăm şi urcăm tocmai sus pe zăpadă spre a se luă fotografii din împrejurimi, însă nu puteam sta mult, căci pe de o parte temperatura rece din împrejurimi,, iar pe de alta adâogată cu acea provenită din munţii de zăpadă, producea un frig aşa de intens, încât ne îngheţase picioarele întocmai ca în timpul ernei şi furăm astfel nevoiţi a coborî mai la vale spre a ne odihni puţin.
Pe la orele 9 jum. pornim şi de aci şi peste 6—io minute ajungem sus pe creastă în aşa numita «Poiana Mălinului »
Privim puţin în toate părţile şi coborînd dăm din nou de o scobitură, suim iarăşi un mic urcuş şi peste puţin ajungem în «Valea Poenei Mălinului» care dă treptat, dacă mergem în jos, în valea Cerbului. Acum începem a urca mereu, cam vreo 150 m., şi ajungem pe o şea-creastă.
Aceasta creastă are o direcţiune nord-estică, având şi la dreapta şi la stânga stânci gigantice cu înălţimi extraordinare, ale căror vârfuri începuseră a intra în luptă cu norii alburii, ce se ridicau de prin văile profunde şi care cu cât se ridicau în sus, cu atâta se pierdeau, până când în cele din urmă dispăreau cu desăvârşire.
Valea Malmului, fiind una din cele mai frumoase şi mai grele din culmea Bucegilor şi pe care am făcut-o în anii trecuţi de mai multe ori, dela începutul şi până la sfârşitul ei, socotesc că ar fi bine să fac o mică descriere asupră-i, ca să poată fi mai bine cunoscută de amatori.
Valea Mălinului începe din vârful cel mare al Coştilei din partea din spre muntele Omul. Povârnişul la începutul său se urmează pe un brâu nu tocmai aşa greu, acoperit cu o verdeaţa abundentă în flori rare şi cu un caracter cu totul alpin. Nu sunt botanist, ca să pot da aci şi numele lor, dar mi s'au părut cu totul străine de acelea care le văz şi prin alte locuri. În partea de sus, sub stâncile cari mărginesc această vale de vârful Coştilei, se află zăpezi mai în tot timpul anului, iar puţin mai jos, adeseori, după cum am văzut eu însumi, caprele sălbatice îşi fac jocul lor, încurcându-se alergând, sărind şi păscând iarba verde şi fragedă. Pe la începutul lui Iulie, cârduri de potârnichi de munte sboară greoi din loc în loc şi se lasă din sbor la câţiva paşi înaintea noastră, însă noi, nefiind vânători, pot în toată libertatea a-şi urma drumul lor fără teamă de a le face cel mai mic râu, ba adeseori aruncam cu pietrele în ele, aşa sunt de aproape.
Panta, după cum am spus mai sus, este dulce la început şi din când în când bolovani de piatră pare că ar mai îngreuia mersul nostru, totuşi este plăcut, este frumos! De te uiţi înapoi, vezi vârful impunător al Coştilei, cu stâncile drepte ce-l mărginesc; de priveşti în jos, o vale profundă, care pare că nu se poate descinde. La dreapta şi la stânga, stânci drepte cu pereţii verticali mărginesc valea şi printre ele, pe ici şi colea, de abia se zăreşte câte un brănişiar îngust, cu verdeaţă, făcut înadins poate, pentru caprele sălbatice. Mai jos, mai în depărtare, alte stânci, alţi colţi cu felurite forme şi înălţimi. La fiecare pas te opreşti, şi nu ştii încotro trebuie să te uiţi şi să admiri mai mult ! Suntem închişi de toate părţile cu păreţi stâncoşi drepţi şi prăpăstioşi. Dacă s'ar putea şi aci mi-aşi stabili pentru câteva zile cuartierul, ca să pot mai cu deamănuntul şi în delete examina şi cerceta fiecare stâncă şi fiecare colţ, având timp disponibil spre a-mi da bine seama de fiecare parte a acestei localităţi. Atât e de frumoasă, atât e de fermecătoare această vale! Edelweissul, miosotisul, rododendrul (trandafirul de ghiaţă sau alpin) cresc aci în toată libertatea lor şi abundă atât de mult, încât adeseori, fără să vrei, eşti nevoit să le calci, strivindu-le în picioare. Pe aici nu e nici hăţaş de oi (turme de oi), cu atât mai mult de om, nici chiar măgarul, ospitalierul munţilor, nu le străbate, o sălbătecie fără de margini. Numai de sus din înălţime se aud din când în când strigătele ciobanilor, care urmăresc coborîrea noastră, spunându-ne că râu facem a merge prin nişte locuri, pe cari ei, deprinşi cu greutăţile, nu au curajul de a o face. De aci se vede foarte bine casa noastră de adăpost dela muntele Omul, se pare aşa de aproape, încât ar fi să punem mâna pe ea, însă distanţa de aci până acolo e destul de mare, dar aşa se pare, fiind sus şi o vale mare separându-ne.
Cu cât coborâm mai mult, cu atât sălbăticia creşte, drumul devine din ce în ce mai greu, în loc să se mai amelioreze. Mergând pe brâne nu se prea băga bine de seamă ce era în jos, de oarece eram cu totul aţintiţi la privirea magnificenţei naturei din aceste locuri.
După un ceas şi mai bine, drumul se îngreuiază din ce în ce mai mult, până când suntem nevoiţi să lăsăm la o parte brâul, nemai fiind practicabil, căci pereţii verticali de piatră devin imposibil de escaladat, astfel că trebuie să intrăm într'o văgăună strâmtă, acoperită cu bolovani enormi de piatră, pe care cu sforţări mari suntem nevoiţi a-i sări spre a ne târî în jos pe ei.
La începutul acestei văgăune strâmte aveam de trecut un perete de stâncir greu şi periculos. Este un fel de colţ format numai şi numai din piatră, o săritoare. Înainte de a trece această săritoare, trebuie să se observe ce pietre conglomerate sunt eşite afară din ea, pe care din ele să se puie piciorul, şi de care să te ţii cu mâinile până să ajungi la baza ei. Acest loc este foarte anevoios, însă mergând cu multă băgare de seamă, se poate face, fără a se întâmpla nimic. Aci este rolul vestitului şi renumitului Gheorghe al Sandei din Secări, singurul dintre oamenii aflaţi cu cai în Sinaia, în timpul sezonului pentru excursiuni, care cunoaşte această vale; bine înţeles că prietenul Butmăloiu, ca vânător este incomparabil. Cu acest Gheorghe poţi trece orce loc, şi orcât de greu ar fi: cu el dispare orce teamă, orce frică de pericol, atât e de vrednic şi prevăzător. Cu ochiul său ager vede la distanţă şi indică precis pe unde locurile sunt abordabile şi neabordabile. Pe lângă aceasta, e vorbitor şi glumeţ natural, aşa că poţi merge cu el orunde fără a-ţi dă seama de lungimea drumului. Tot aşa buni ca şi ei mai sunt Ioniţă cu cei mai buni cai de munte, Megelea, David Turcu, Stanicei, Duţescu, etc.
Odată trecuţi prin acest colţ, intrăm într'o vale şi mai strâmtă, mărginită de amândouă părţile cu ziduri de piatră colosal ele înalte, iar fundul ei, ca şi până aci, este astupat cu blocuri enorm de mari, pe care le trecem numai în mâini şi pe spate. Nici vorbă de drum, nici chip de orientare după vreo urmă sau indicii de urmă. Aci numai ochiul aprig conduce pe turist sau pe vânător, aşa că trebuie să aleagă locurile pe care le vede mai uşor de trecut. Chiar prietenul nostru Butmăloiu, cel mai bun cunoscător al tuturor văilor şi vâlcelelor din întreaga culme a Bucegilor, merge mai întâiu înainte, spre a observa pe unde se poate trece mai cu înlesnire şi apoi urmează drumul.
Mergem astfel mai mult timp prin această strâmtoare, şi tot prin bolovani, care cu cât se coboară mai mult, cu atât sunt mai mari şi mai greu de escaladat, aşa că mai tot pasagiul se face mai mult cu mâinile decât cu picioarele. Ajungem la un loc, unde trebue să coborîm drept, fără nici un sprijin, o stâncă de vre-o 23 metri. Cei mai sprinteni, mai tineri, pot să sară, sau să se sprijine şi să ajungă la baza ei, însă cei mai mulţi aleargă la ajutorul frânghiei, sau la spinarea lui Gheorghe al Sandei şi iată cum: Gheorghe, apriga călăuză, se coboară jos, se pune cu spatele în sus; cei, care se dau jo.s, se reazimă în mâini pe pereţii stâncei şi cu spatele, până ajung la spinarea lui Gheorghe, care suportă orice greutăţi şi astfel îi scapă şi chiar fără frînghie de orice nevoie. Acesta este al doilea şi cel mai mare pericol de pe Valea Mălinului.
De aci se continuă drumul tot pe valea strâmtă şi mărginită de ziduri colosal de înalte, însă seacă şi în timpul lunei August lipsită cu totul de apă; aşa că de abia am găsit în tot lungul său, în nişte bolovani de piatră, închisă o mică cantitate de apă, pe care o sorbirăm cu multă aviditate. Aceeaş greutate, acelaş coborîş; blocuri enorm de mari astupă valea; astfel tot timpul trebue să ne întindem picioarele, să ne întărim în mâini, ca să ne apăsam în bolovani, iar partea dorsală să se obişnuiască a suporta tăria şi ascuţişul pietrelor. Nu se află nici iarbă, nici vre-o poeniţă, nici chiar cel mai mic şes, totul e blocuri şi bolovani enorm de mari, pe care suntem forţaţi ari trece fără încetare.
După un mers oarecare, punându-se înaintea noastră un perete inaccesibil, schimbăm valea principală a Mălinului, cu o alta mai secundară urcând mai întâiu o coastă acoperită cu jnepeni, apoi a o coborî pe partea cealaltă în valea secundară. Atât urcuşul, cât şi coborîşul acestei vâlcele este destul de dificil şi greutatea ar fi şi mai mare, dacă nu ar fi crăcile solide ale jnepenilor, de care ne servim atât la urcuş, cât şi la coborîş. Această vâlcea este şi mai strâmtă şi mai sălbatică; stâncile sunt şi mai drepte, iar bolovanii şi mai mari. Totuşi aci se găseşte un mic indiciu, că au mai fost şi alţi oameni, de oarece dăm de un buştean mare, pus de vânători, cu crăcile uscate, care servesc ca un fel de scară spre a se coborî de pe stânca, de care e rezămat.
Vâlceaua aceasta, care după cum am spus mai sus face parte tot din Mălin, este foarte grea, dar nu periculoasă, având aceeaşi serie de bolovani, de aceeaşi cantitate şi grosime.
La un loc oarecare spre sfârşitul său, dăm din nou de o stâncă înaltă de mai mulţi metri, aşa că suntem din nou forţaţi de a schimba şi această vâlcea şi a urca o coastă aproape de 65 gr.— 75 gr. înclinaţie, formată de un pământ moale, pe care urcându-o, pământul se sapă, scapă de sub picioare, aşa că cu greu se poate şi aci urca, mai mult cu mâinile decât cu picioarele. Mi-aduc aminte, că acum câţiva ani, d-1 Al. Florescu în societate cu d-nii Paul Catargi, N. Bogdan, Rudi Catargi, etc., urcând această coastă, puseseră de jos până sus o frânghie şi aşa o parte dintre dânşii s'a urcat până în vârful coastei cu ajutorul frânghiei.
Aceste locuri sunt prea puţin umblate, aproape nicidecum, şi ca probă despre aceasta este că d-1 N. Bogdan, uitând odată în creasta aceasta mantaua sa de ploaie, a trimis pe Gheorghe al Sandei peste vreo 2 — 3 săptămâni să o caute, şi a găsit-o tocmai în locul unde o uitase.
În această coamă am găsit adeseaori culcuşul caprelor sălbatice.
Ajunşi aci, drumul devine foarte uşor, căci se dă în vâlceaua Coştilei, despre care am vorbit la început şi coborâşul fiind lesnicios, se ajunge numai decât în Poiana Coştilei.
În general, cu toată truda, oboseala şi nevoile întâmpinate, frumuseţea ei este indescriptibilă şi oricine îşi poate dă seama cât este de impunătoare; căci după noi, turişti, cu cât un urcuş sau coborâş e mai dificil, cu atât e mai interesant, mai plăcut. Cu toate acestea, chiar poziţiunea sa, stâncile şi colţii săi, cu înălţimi colosale şi cu forme variate, blocurile enorme de piatră, cu care este acoperită, mă fac să apreciez foarte mult această vale şi în clasificată pentru frumuseţe şi sălbăticia ce prezintă, să o socotesc a doua după Valea-Albă, însă mult mai periculoasă, mult mai anevoioasă, însă ceva mai puţin frumoasă ca Valea-Albă.
Dar să dăm Cesarului ce este al Cesarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Cei d'întâi excursionişti cari au urcat această sălbatică vale, au fost vestitele şi primele excursioniste române, D-na Râmniceanu şi D-ra Fany Seculici, conduse de Gheorghe al Sandei. Nici una dintre dânsele nu cunoştea această vale, nici chiar unde duce, ci numai după nişte indicii vagi, date de unii ciobani, aşa că cu multă greutate au putut ajunge în vârful Coştilei. După aceasta au urmat d-nii N. Bogdan, fraţii Mihai şi Petre Gold, Paul Catargi, Alex. Florescu, Rudi Catargi, fraţii Grămăticescu, medicul veterinar Eustaţiu Ionescu, Tita Eftimiu, Fany Bogdănescu, Dr. şi inginerul Urechia, fraţii Costinescu, Dinu Arion, Petrică Ştefănescu, fraţii Turnescu Dan Rădulescu şi sub-locot. Gogu Ionescu-Sinaia.
Dupăce am făcut o descriere asupra acestei faimoase văi făcută în alţi ani, mă reîntorc, după o lungă digresiune, la mersul nostru ascendent.
Coborînd şeaua, luăm pe stânga văiei în susul ei pe o potecuţă sau mai bine zis, pe nişte urme făcute de caprele sălbatice, după cum ne spune amicul nostru Butmăloiu, şi pentru acest cuvânt, se şi numeşte «Brâul Caprelor».
Uitându-ne în jos, vedem că această vale dă în aceea a Cerbului, mai jos de Piatra-Pârlită. De aci se distinge foarte bine Culmea Morarului şi Valea Cerbului. Stâncile ce mărginesc acest brâu sunt foarte înalte şi drepte, iar partea pe care mergem este foarte înclinată şi greu de urcat. Din norocire pentru noi şi ceea-ce face a ne mai înlesni drumul, este iarba mare şi groasă, astfel că piciorul călcând-o, găseşte în ea un sprijin puternic. Urcăm, urcăm într'una, încât pare că acest urcuş nu mai are sfârşit în acest loc, pe unde numai caprele sălbatice umblă şi după spusele lui Butmăloiu, excursiunea aceasta întreprinsă de noi doi, nu a mai fost făcută de altcineva, afară numai de vânători, pe care interesele îi reclamă de a veni prin aceste locuri, numite «Brâul Caprelor» şi chiar dintre aceştia foarte rari, ca: Nicolae Butmăloiu, Belgeanu, Oancea, Nicolae Jinga.
Cu cât urcăm mai mult, cu atât frumuseţea locului îţi impune, te transportă! Stâncile, cari de jos se păreau colosale, acum te afli în vârful lor, iar la spatele lor se arată altele mult mai mari, mult mai înalte, mult mai frumoase, aşa că crezi că nu mai au sfârşit, iar formele lor sunt cu totul bizare şi cu vârfuri foarte ascuţite.
Eu unul, admirator pasionat al naturii, mă mir şi mă gândesc, cum aşi putea mai bine descrie farmecul acestei localităţi, cuvintele îmi lipsesc şi nu mă simt capabil a povesti într'un mod mai amănunţit splendoarea colţilor gigantici, de cari suntem înconjuraţi din toate părţile. Pare că nu suntem în lumea reală, ci în acea a visurilor, a feeriei, atât e de splendid, atât e de gingaş, atât e de majestos!
Am mers pe acest brâu al Caprei, cam vreo 300—400 m., apoi am coborît puţin într'o vale, am eşit în fundul acestei vâlceli; apoi de aci am început lupta cea mai titanică, cea mai uriaşă cu natura şi cu creaţiunile sale; nu mai păream oameni, ci nişte pigmei, faţă cu greutatea ce se prezintă înainte-ne.
Panta, ce urcam, era colosală, atingea în unele părţi pe neexagerate 80 gr. Înclinaţiune, şi noi eram siliţi să suim mai mult în patru labe, ca pisicile, acăţându-ne cu mâinile de iarba cea groasă, sau de bolovanii de piatră şi din când în când de câte un trunchiu de jnepeni. După un mers de aproape 600 m, ajungem la nişte stânci, care tapisează malul drept al văii.
Aci facem un popas de un sfert de oră şi căutăm cu multă aviditate câteva picătwri de apă spre a ne potoli setea; însă căutcrea noastră rămâne zadarnică: căci totul e sec şi noi trebue să râbdăm, cum am mai răbdat şi alte daţi.
Şi aci, ca pretutindeni, vederea este variabilă în sus, vârfuri, cari ating norii, în jos, vedem Predealul, Piatra-Mare, Postovarul, apoi drumul frontierii dela Dihanul la Predeal, iar jos, la capătul văii, avem frumoasa vale a Cerbului.
Valea, pe care o urcăm acum, se numeşte «Valea Seacă», căci nu e prevăzută cu nici un isvor de apă, ci numai cu bolovani de piatră, care în timpul primăverii şi în timpuri ploioase, picură printre pietre, o mică cantitate de apă, care, îndată ce se iveşte timpul arzător al verii, seacă şi nu se mai găseşte nici o mică picătură de apă.
Urcuşul se face pe partea dreaptă, unde ajunge apogeul său: părete colosal de înclinat şi stânci drepte ne forţează vrând nevrând a urcă mai mult în genunchi şi cu ajutorul mâinilor. Suim, suim mereu, când pe iarbă, când pe stânci, când prin jnepeni, un drum cu totul penibil şi foarte periculos: un picior alunecat, sau o piatră scăpată de sub picior şi nu ştii ce s'ar fi ales de noi; poate că vulturii în sborul lor maiestos, cu ochiul lor aprig, ar fi descoperit cadavrele noastre.
Mărturisesc că de 20—25 de ani, de când merg pe, munţi, niciodată nu am făcut o mai grea şi mai penibilă excursiune ca aceasta; chiar acum mă mir, cum am putut-o întreprinde. Nimeni nu-şi poate închipui şi nici nu-şi poate dă seama de panta grea şi prăpăstioasă, care ar trece peste 80 gr. aşa că tot mersul nostru ascendent, nu se făcea decât cu mâinile acăţate de pietre şi de iarbă, după ce mai întâi încercam soliditatea ierbei sau a pietrelor de care ne acăţam; numai încredinţaţi de tăria lor, le escaladam. Şi lucru ciudat, când ne credeam scăpaţi cu totul de greutate, alte greutăţi şi mai mari se desfăşurau înaintea noastră, aşa că nu se mai isprăveau! Bastoanele de munte, ajutoarele indispensabile ale unui turist, aci nu mai aveau nici o valoare; din contră ne jenau, ne împiedecau în escaladare; de oarece servindu-ne numai de mâini şi genunchi, ne venea foarte greu să mai ţinem şi bastoanele în mâini, ba adeseaori chiar ne împiedicau în suişul nostru. Singurele ajutoare, absolut indispensabile şi fără de care nu s'ar putea urca în locuri aşa de grele, sunt ţintele bătute pe toată talpa şi pe tocurile încălţămintelor, căci, călcând, ele se înfig în iarbă sau în piatră, aşa că ne împiedică de a aluneca; sau chiar, dacă călcăm greşit, ţintele ne ţin pe loc. De aceea recomandăm tuturor acelora care ar voi să întreprinză o ascensiune mai grea, să se îngrijească să-şi puie ţinte la ghete şi la Sinaia vor merge la cel mai dibaci cismar pentru punerea ţintelor: Manole, din stradela Vânătorilor (Furnica), care pentru câţiva gologani, te face să vezi locuri grele, fără nici o frică de vreun accident.
La orele 11 şi jum. ajungem pe o creastă mare şi frumoasă, acoperită de iarbă groasă, mare şi de jnepeni mici.
Apoi ne hotărîm a lua frugalul nostru dejun; căci locul fiind foarte greu, ne-ar fi fost imposibil de a ne încărca cu multe lucruri de ale mâncărei; astfel că luasem numai atât cât credeam că ne este trebuincios a ne potoli foamea; iar pentru sete, ne era cu totul peste putinţă a ne mai îngreuia şi cu sticle.
Locul ales fu din cele mai frumoase, deoarece vederea predomină pe toate cele de până acum; căci fiind mult mai înalt, natural că şi privirea se întinde mai departe, astfel că ochiul are înainte-i un orizont aproape nemărginit.
Valea Cerbului şi muntele Omul, de aci ni se par aşa de aproape, încât pare că am pune mâna pe ele.
La Vest, colţii cei mai superiori ai Coştilei, cu care se şi termină, sunt foarte aproape de noi, cum şi brâul cel mare al său, pe care l-am trecut adeseaori. În celelalte părţi suntem înconjuraţi numai şi numai de prăpăstii adânci, al căror fund ne este cu totul imposibil a-l zări, numai bolovanii de piatră, ce-i aruncăm de pe această creastă, prin căderea lor şi zgomotul ce-l lasă în cădere, ne puteau dă o ideie aproximativă de adâncimea lor.
Frumuseţea şi tabloul ce se arată ochilor noştri, este splendid, este grandios! Ce să vezi ? Mulţime de colţi şi colţişori, cu formele cele mai variate şi bizare, spânzuraţi atât deasupra, cât şi dedesubtul nostru; prăpăstii îngrozitoare, cu o pantă dreaptă perpendiculară, se deschid în toate părţile la picioarele noastre; un pas greşit şi te-ai prăvăli, fără greş, în fundul lor. Împrejur vezi lespezi de piatră netede şi lustruite de cursul repede al apelor, iar printre ele iarbă groasă şi grasă, care în acest timp al anului începe a se îngălbeni; un orizont imens, iar în depărtare se văd distinct mai toate satele de pe malul Prahovei. O tăcere sepulcrală domneşte peste tot locul, turburată din când în când de ciripitul vreunei pasări rătăcite pe aci, sau cloncănitul corbilor, or prin căderea pietrelor rostogolite de săriturile caprelor sălbatice; în sus zăreşti în înălţimea cerului zborul cercuit al pleşuvilor, al căror ochiu vigilent caută prin aceste prăpăstii hoitul vreunei oi sau al vreunui berbec căzut de pe o stâncă în prăpastie şi mort.
Şi aici, dacă mi-ar fi posibil, aş sta zile întregi, umblând, colindând şi cercetând cu deamănuntul toţi aceşti colţi şi colţişori, prin locurile pe unde as putea umblă, iar noaptea as petrece-o la dogoarea unui foc, pe care l-aş întreţine cu multele trunchiuleţe de jnepeni ce se găsesc pe această creastă. Aici aş voi să petrec o noapte întreagă, pe o lună frumoasa şi lină, fără nici o umbră de nor, unde în liniştea şi limpezimea sufletului meu să pot contempla un cer senin înstelat, iar formele colţilor şi colţişorilor să mi se arate la lumina palidă a lunci, întocmai ca într'o feerie teatrală. Aci aş voi să văd într'o dimineaţă revărsatul fermecător al zorilor, un răsărit splendid de soare, cum şi diferite faze de luminare a colţilor şi colţişorilor dela primele indicii de apariţia soarelui până la înălţarea lui pe orizont. Singur apusul soarelui de aci nu s'ar putea vedea, fiind împiedicat de pereţii înalţi ce se află în această parte. Aci aş mai dori să văd, cum înainte de răsăritul soarelui, odată cu revărsatul zorilor, caprele sălbatice îşi părăsesc culcuşurile lor, căci, după cum am spus, aci este locul lor favorit. Am văzut deseori cum trupe de câte 5 — 6 şi câteodată 20—30, suie şi escaladeză într'un mod minunat stâncile cele mai periculoase, spre a-şi căuta hrana lor, şi cum însoţite de micii lor iezi stau aţintite la cel mai mic zgomot, având un auz cu totul particular, aşa că cel mai mic vuet îl aud, îl observă mai întâiu şi apoi se pun la goană spre înlăturarea primejdiei, lăsând în urma lor un fluerat, prin care dau de ştire şi la celelalte, ivirea pericolului, şi în această fugă a lor lasă să cadă pietre la vale, căzute de sub picioare. Să le vezi, cum se pun de-a curmezişul şi astfel sar din stâncă în stâncă cu o iuţeală vertiginoasă ! Aci chiar mi-ar mai plăcea să vad, bine înţeles sub un cort, şi un potop de ploaie, cu trăsnete şi fulgere, după cum am văzut acum câţiva ani pe Valea Albă. Cu câtă plăcere nu aşi privi cursul torenţial ce l'ar face apele în căderea lor prin aceste prăpăstii şi cu cu câtă mulţumire nu aşi asculta zgomotul infernal produs de căderea torenţilor. Nu m'aş teme nici de bubuitul tunetelor, care aci fiind în vecinătatea norilor, are o uruitură îngrozitoare, nici de puterea trăznetelor, apoi nu m'ar intimida nici chiar lumina orbitoare a fulgerilor. Aş mai dori, în fine, să văd şi un viscol teribil, cum mi s'a întâmplat, sunt de atunci vreo 10 ani, pe frontiera între vama Strunga şi muntele Omul, unde infernul cu toate elementele sale predomină totul.
Toate acestea ar face cea mai mare satisfacţiune şi mulţumire sufletească a mea. Însă ar trebui să am un adapost: un bordeiu, un umbrar, lucruri ce nu se pot face aici, aşa că dorinţa mea nu s'ar putea îndeplini nici odată.
După ce terminarăm dejunul, ţinurăm un mic consiliu de trei, dacă trebuia să continuăm înainte urcuşul, care era aproape făcut, sau să ne întoarcem îndărăt prin alte văi noui, necunoscute de noi şi tot aşa de frumoase ca şi acelea de până acum.
A urca mai sus, crezurăm de prisos, căci numai decât ajungeam în brâul cel mare al Coştilei, pe care îl cunoaştem foarte bine, fiind făcut de mai multe ori de noi şi de aceea hotărârâm că e mult mai bine şi mult mai nimerit să ne reîntoarcem prin Valea Verde, un drum nou şi cu totul necunoscut de noi.
Astfel la orele 12, luarăm calea înapoi. Coborâm puţin prin nişte jnepeni groşi şi foarte deşi, de care ne acâţăm în tot timpul coborâşului, luăm un brâu şi de aci trecem pe creasta ce mărgineşte la stânga Valea Seacă şi dincolo de ea, se află Valea Verde, pe care avem de coborât.
Această vale se numeşte aşa, căci pe la începutul său este acoperită cu o verdeaţă abundentă; aşa că noi, care nu o cunoşteam credeam că acum suntem scăpaţi de orice nevoi, având a face un scoborîş aşa de frumos şi plăcut, dar în curând a urmat decepţiunea noastră.
Ea este o mică vale, aşezată în stânga văiei Mălin, de care este despărţită printr-o mică coastă, cam la vre-o 2100 m. înălţime. De aci se văd în depărtare înaintea noastră munţii: Piatra Mare şi Postovarul din Transilvania; Predealul şi Azuga cu fabricele sale; toţi munţii din stânga Prahovei; iar în fund de tot muntele Tigăile din apropierea apei Teleajenului. Partea cea mai înaltă însă a acestei creste poate să aibă şi 2.200 m. înălţime.
Distanţa parcursă de noi din Poiana Coştilei până aci este, cred, de vre-o 9 km.
La orele 1 p. m., după un mic repaos, începurăm coborîşul Văiei Verde. La început printr'o văgăună, apoi mergem tot în jos pe vale, dăm de dreapta văiei de o pantă verde, luăm brâul acesta şi cu cât coborîm mai mult, cu atâta greutatea şi pericolele se înteţiau, căci încetând iarba, nu întâlnim decât pietre, bolovani şi panta era aşa de înclinată, încât mai în tot parcursul văiei nu ne mai servim de picioare, decât numai de formă, mâinele erau factorul cel mai important al coborâşului; pe când spatele, pe care îl târâm pe lespezile de piatră, era crunt atacat de ascuţişul lor. Din cele scrise se vede, că urcându-ne, cea mai mare parte din drum am făcut în 4 labe ca pisicile; acum, coborându-ne, facem tot pe 4 labe, însă pe spate şi s'a constatat, că un coborâş în modul acesta este mult mai practic ca în picioare, neavând teamă de a aluneca sau a cădea.
La o distanţă de 100 m. brâul devine extrem de periculos şi de greu. În două locuri este aşa de groaznic, în cât chiar curajul cel mai mare, ce l'ar putea avea omul încercat, în faţa acestui pericol eminent, cred, că ar slăbi. Ce să vezi! Un perete drept de piatră, de câţiva metri de înălţime, iar jos o prăpastie adâncă poate de 60—70 metri. Pe aici trebuia să trecem, neavând ca sprijin pentru picior decât nişte mici conglomerate de piatră, care, eşite puţin afară din bloc, ne serveau a pune piciorul pe ele, iar mâinile cu unghiile sa le înfigi acolo unde ai vedea în perete o mică găurice sau o pietricică eşită afară şi să te ţii bine de ele. Era ceva teribil, îngrozitor! Îţi vedeai moartea cu ochii, căci o mică greşală, o punere de picior rău peste aceste petricele şi mormântul adânc de jos te-ar înghiţi pe dată.
Chiar acum, când scriu aceste rânduri, şi mă gândesc la această trecere periculoasă, mă cuprind fiori şi nu ştiu încă, de ce atunci, în acele momente, nu aveam nici o teamă; din contră: cântam, spuneam glume şi râdeam. Se vede că în faţa pericolului se uită orice frică şi înfrunţi orice nevoie.
Scăpaţi de aci, întrebăm pe amicul Butmăloiu dacă mai avem de trecut prin nişte asemenea locuri grele, şi la încredinţarea dată de dânsul, că suntem salvaţi de orice nevoi, plini de curaj, o luarăm ceva mai repede spre valea tot aşa de grea şi înclinată, dar nu periculoasă.
Ajungem la Poiana Mălinului, pe unde am mai trecut şi în urcare. De aci am luat-o la vale, apoi printr'un fel de cheie, foarte înclinată, 60—80 gr., scoborîm mai mult pe spate pe bolovani colosali de mari şi cu multă băgare de seamă ne pomenim jos de tot în fundul văii Mălinului. Drumul se mai ameliorează, şi deşi panta este tot înclinată, totuşi avem urme de potecuţă, pe care le urmăm cu pas milităresc.
Aci din nou suntem închişi între stânci înalte, acoperite în parte cu jnepeni şi brazi; bolovanii însă continua a acoperi întreaga vale.
A urma drumul în jos, până acolo, unde se uneşte cu valea Cerbului, ne este imposibil, căci puţin mai jos, se află o stâncă pusă în cale, şi aşa de înaltă, încât este imposibil de a o descinde cu piciorul, ci poate numai cu frânghia.
Suntem dar nevoiţi a trece pe pantă la dreapta şi a o urca puţin cam greu, fiind şi aceasta destul de înclinată; aşa ca şi aci avem nevoie mai mult de ajutorul mâinilor decât de al picioarelor; dar aci avem de ce ne acăţa mâinile, fiindcă se găsesc bolovani bine fixaţi în pământ; apoi crăci şi trunchiuri puternice de jnepeni, de care ne putem sprijini în toată siguranţa.
Aproape 10 minute, cât a durat acest urcuş, destul de dificil, am mers în patru labe, până când am ajuns în vârful crestei, care desparte valea Mălin de valea Coştilei.
În alţi ani, când am făcut valea Mălin, am urcat această creastă printr'alte părţi.
Din creastă la vale se arată o potecuţă, formată de turmele de oi ce vin în păşune până aci. Povârnişul este destul de pronunţat, însă uşor de coborît, căci avem după ce ne orienta, dar nu mai prezintă nici un interes, fiindcă pădurea deasă de brazi ne opreşte orice vedere şi de abia jos se mai zăreşte puţin Poiana Văii Cerbului.
După un coborîş pietros şi acoperit cu pulbere şi frunze vechi şi uscate, peste un sfert de oră ne vedem ajunşi în Poiana Văii Cerbului, având drumul şi excursiunea noastră aproape terminată.
O sete îngrozitoare ne chinuia în mod îngrozitor, când, din norocire, aci în poiană, întâlnim pe bunul şi drăguţul nostru prieten Costică Duport, care îşi stabilise aci cartierul de noapte, spre a porni din zori de zi la vânătoarea de capre sălbatice. D-sa, cu multă bunătate şi amabilitate, ne pune la dispoziţiune damigeana sa plină cu un vin excelent. Cu mult nesaţiu se repede scriitorul acestor rânduri asupră-i şi-şi potoleşte focul setei cu câteva păhărele de vin, care în acest loc şi în acest timp era un nectar divin.
Cu toate nevoile şi pericolele întâmpinate, atât la ducere, cât şi la reîntoarcere, şi cu toate peripeţiile prin care am trecut,— noi, în inima şi în sufletul nostru, am fost pe deplin mulţumiţi, căci am văzut nişte locuri splendide, minunate, încântătoare, pe cari nimeni înaintea noastră, ca turişti, nu le-a văzut, afară numai de vânători şi prea puţini dintre ciobani; aşa că noi, după spusa prietenului Butmăloiu, am fost primii turişti cari am escaladat stâncile, colţii şi colţişorii colosului Coştilei.
Am spus atât de multe despre frumuseţea Coştilei, în cât ar fi de prisos a mai adaogă ceva, decât atât, că rar munţi se pot găsi în ţară cu aspecte şi vederi aşa de frumoase, fermecătoare şi variate pe ici şi colo cu o vegetaţiune bogată, formată din tot felul de plante rari şi străine. În drum am găsit Edelweiss (Floarea Reginei) de un diametru colosal de mare şi aşa de mult, încât adesea ori îl călcam în picioare, însă sezonul fiind cam înaintat, mai toate se veştejiseră.
Ajunşi aci în Poiana Văiei Cerbului, bucuria noastră fu şi mai mare, căci scăpaserăm teferi şi sănătoşi, fără nici un accident, numai cu oarecare mici sgârieturi pe mâini şi cu câteva ferestre pe la haine, făcute de ascuţişurile bolovanilor şi de crăcile jnepenilor.
Mulţumim amicului Duport pentru bunătatea sa şi luându-ne ziua bună dela dânsul, urându-i succes în vânătoare, (ceeace s'a şi întâmplat, căci peste două zile mi-a trimis o pulpă de capră sălbatecă) o luarăm în jos la vale pe cursul apei Vâiei Cerbului, urmând al treilea drum arătat la începutul acestei descrieri.
Pădurea de brazi seculari, numită a lui Manuc-Bey, este dată în exploatare pentru fabrica de hârtie din Buşteni. Aci întâlnim multă lume ocupată: unii cu tăierea copacilor, iar alţii cu încărcarea lor în care, spre a fi transportate la Buşteni.
Cam pe la orele 5 iată-ne în fine reîntorşi la Buşteni, unde de-a dreptul alergarăm pe terasa lui Oancea, mare comerciant de aici, care în anul trecut a deschis lângă vechiul său local o băcănie cu totul modernă, aprovizionată cu toate cele trebuincioase, având alături o terasă, unde se servesc mâncări şi băuturi excelente.
Aci băurăm vreo două halbe de bere cu bunul şi nepreţuitul nostru conducător Nicolae Butmăloiu, la care se asociază şi vestitul şi simpaticul vânător Gelipeanu, care cerea să-i povestim drumul.
Mulţumim din toată inima şi rămânem recunoscători lui Butmăloiu, de oarece fără ajutorul său nu am fi putut vedea nişte poziţiuni aşa de splendide, şi nişte locuri pe care piciorul turistului nu le călcase încă.
Alergăm la gară spre a luă trenul accelerat, ce tocmai acum şosea, şi la orele 6 şi un sfert p. m. eram reîntorşi în Sinaia, plini de bucurie şi cu o bucurie sufletească extraordinară.

vineri, 20 august 2010

Alexandru Beldie - repostat

Este un text mai vechi, nu sînt sigur că l-am pus şi aici (nu apare la google!), aşa că îl reiau...




In memoriam Alexandru Beldie


(vezi şi seria de poze din:
http://picasaweb.google.com/mmordean/IstorieMunte#5475211960618217938
)
Aflu abia acum (dintr-un ziar, „România Liberă”, ce care îl citesc doar din obligaţie) că a plecat dintre noi unul din pionierii alpinismului românesc, botanist de excepţie şi în acelaşi timp un excelent causeur: Alexandru Beldie.
Din start, o dueroasă poate precizare. Într-un mic lanţ al slăbiciunilor, şi autorul notei din România Liberă (marţi 15 iulie) aflase prin terţi de plecarea lui Beldie, care s-a petrecut la... 4 iunie acest an. Pentru mine, care avu o mare simpatie pentru dispărut, este niţel blamabil să nu fi păstrat un minim de relaţie, dacă nu pentru a arunca un bulgăre de pămînt pe sicriu, barim să nu aflu la o lună jumătate despre moartea confratelui întru munte. Lucrurile suportă însă ceva nuanţe, dintre cele care îndeobşte nu se rostesc. Chit că în cărţi ori în discursuri se vorbeşte de respectul pentru vîrstnici, le faci ceva mai greu vizite după o anumită vîrstă. Aceasta pentru a nu constata involuţia minţii, ca să nu mai vorbim de cea trupească a respectivului, preferînd să-l ai în minte pe cel deplin performant cunoscut cîndva.


Alexandru Beldie pare să fi fost cel mai năstruşnic dintre contemporanii săi alpinişti. Se naşte la 28 august (sau 30? Cînd este Sf. Alexandru?) 1912, ca fiu al lui Constantin Beldie, între altele secretar de redacţie la revista „Ideea europeană”. Urcă de timpuriu pe munte, într-o vreme (deceniul trei) cînd actuală zonă a Cotei 1400 din Sinaia constitua „La sfîrşitul lumii”. Colindă temeinic potecile Bucegilor, pînă cînd îl cunoaşte, într-o excursie pe Valea Albă, pe Nicolae Dimitriu. În jurul acestuia din urmă se grupează, în 1931-32, mai mulţi doritori să cerceteze muntele pe rute cît mai grele pentru acele timpuri. Respectivii alcătuiesc după un timp „Gruparea Alpină” (în cadrul asociaţiei ADMIR), apoi, independent, Clubul Alpin Român (1934).
Este şi epoca celor mai importante realizări alpine semnate Alexandru Beldie. Astăzi de o importanţă tehnică absolut neînsemnată, trasee precum Claia Mare-est, Colţul Gălbenele (din strunga omonimă, respectiv creasta nord-estică) ş.a. constituie întreprinderi pe umerii cărora au continuat coloana realizărilor alpine alţi alpinişti, ajungîndu-se la performanţele de azi. Beldie semnează în epocă şi cîteva hărţi cu zone din abruptul Bucegilor (Coştila-nord, Moraru-nord, bazinul Văii Bucşoiului), copiate de zor pînă în ziua de azi. Deşi era cu Nae Dimitriu precum sacul cu peticul (amîndoi inşi de spirit, mari amatori între altele de calambururi şi epigrame), se desparte cu ţîfnă de acesta, şi implicit de CAR, activînd din 1935 în Clubul Carpatin Român, dar pe o pantă valoric categoric descendentă. Va rămîne însă decenii bune un atent observator al mişcării montane. Mai mult, întîmplarea face să urmeze silvicultura, care va conduce între altele, peste trei decenii, la acea lucrare de referinţă numită „Flora şi vegetaţia munţilor Bucegi”.


Nu insist mai mult decît e cazul cu date precum cele de mai sus. Prefer să vorbesc despre relaţia mea cu Alexandru Beldie, cu informaţii inevitabil inedite, care consider că întregesc fericit portretul înaintaşului nostru. L-am cunoscut în 1985, venind din partea celui care mi-a fost adevărată placă turnantă în abordarea unor alpinişti interbelici în viaţă la acea epocă: Niculae Baticu. Bineînţeles că în prealabil citisem cu atenţie interviul său acordat autorilor cărţii „Ani de drumeţie” (1976, Valentin Borda şi Ion Simion), avînd cîteva idei despre activitatea personajului.
Pare să fi locuit toată viaţa întrun imobil din strada Jules Michelet, în buricul Bucureştiului. Aici, la etajul 2, ajuns în faţa uşii apartamentului întîlneam plăcuţa cu numele locatarului: „C. Beldie”. Iniţial nu ştiam despre cine e vorba, dar ulterior Baticu mi-a furnizat prime detalii despre tatăl alpinistului (este drept că afectînd un domeniu neaşteptat: „am citit de curînd că bătrînul Beldie făcuse o pasiune pentru Cora Irineu, o fîşneaţă a vremurilor şi avînd acelaşi timp ceva interes pentru munte [are un necrolog în primul anuar al Bucegilor, a teceriştilor sinăieni, 1926, n.M.O.]. Constantin Beldie venea deseori la mormîntul iubitei sale”). Apoi, am nimerit paginile lui Şerban Cioculescu („Amintiri”, 1975) despre Constantin Beldie, între care se vorbeşte de un volum de memorii ale acestuia din urmă, dar spre ruşinea mea nu am apucat să-l răsfoiesc pînă azi.
Despre tatăl său vorbeşte şi viitorul botanist. Avea vreo 20 de ani şi frecvenţa ieşirilor pe munte pare să-i fi fost condiţionată de prezenţa unui însoţitor ceva mai temperat. Scrie Nae Dimitriu: „Am ajuns un fel de... tutore alpin al acestui simpatic băiat şi aceasta din cauză că tatăl său nu vrea sa-i dea, sub nici un motiv, drumul la munte decît cu mine. Are omul confienţă în mine şi basta. Ori acum o săptămînă Beldişor ţinea, cu orice risc, să ia puţin aer pe Gălbinele. Eu eram extrem de ocupat [...] aşa ca nu puteam merge. – Domnule Dimitriu, vă rog, o scrisoare pentru tata în care sa-l rugaţi să-mi dea drumul şi-n care să-i comunicaţi că mergeţi şi dvs. Vremea rea, incertitudinea pe care o ai asupra bunului rezultat al unei escapade în timpul iernii, pe o vale grea, m-au determinat să-l refuz [...] Îi scriu domnului Beldie numai dacă îmi dai cuvîntul de onoare ca vei face unul din drumurile următoare: Vîrful cu Dor, Urlători, Val. Cerbului, Val. Mălăieşti. Pentru alte drumuri nu-ţi pot da... autorizaţie [...] Mi-a declarat că-i fac şicane etc. şi a amînat pentru o dată cînd urmează să plecăm împreună”.
Revenind la plăcuţa de pe uşa apartamentului din Jules Michelet, văzînd-o aveam senzaţia că pătrund în alte vremuri. Este drept că, inevitabil, vraja se risipea trecînd pragul. La întîia vedere, Alexandru Beldie nu s-a dovedit nici pe departe insul înalt, distant şi stăpîn pe sine, cum îi confecţionasem în lipsă portretul (a fost cazul şi cu N. Baticu ori R.Ţiţeica, pentru a da doar două nume; mai înalţi erau Ion Manof, Matei Dănăţoiu, Dorin Grigorescu, Sorin Tulea, dar erau în minoritate). Era scund şi rotofei, cu mare plăcere de a vorbi.
După ce părăseai vestibulul, nu o dată te întîmpina la picioare o pisică (iniţiaţii îi intuiau în prealabil existenţa, datorită mirosului), ulterior cuibărindu-se în braţele gazdei ori deplasîndu-se chiar pe masă. Ca om de munte, îmi captau imediat privirea două fotografii înrămate, una reprezentîndu-l pe amfitrion în vremea băştilor lăsate pe o ureche, alta în escalada săritorii II din Rîpa Zăpezii, în acelaşi deceniu patru. După un timp apărea şi doamna Beldie, o persoană placidă căreia prezenţa mea nu părea să-i trezească entuziasmul. Nu o dată la radio se ascultau, în acel al 20-lea an al Epocii Ceauşescu, voci pe unde scurte, mai exact BBC (părea un moft, dar peste ani, trecînd prin zona brusc părăsită de miliţienii în uniformă, aici mi-au fost deschise pentru prima dată urechile că revoluţia română nu este pe cît de cusher avusesem naivitatea să cred). Audiţia avea loc la un volum inimaginabil pentru locatarul de bloc ce eram, dar amfitrionul părea să fi trecut prin prea multe pentru a mai lua în seamă inclusiv existenţa locatarului vecin, fotbalist în vogă şi căpitan MI totodată.
Odată emisiunea încheiată (erau „calupuri” de 30-45 minute, dacă-mi mai aduc bine aminte), gazda îşi mai aprindea o ţigară şi treceam la ale noastre. Chestia asta nu ţigara nu o înţelegeam pe atunci, chit că mai duhăneam şi eu din cînd în cînd: cum poate un pasionat cîndva de aerul minţilor să se afume în aşa hal? Cum nu pricepeam dezinteresul pentru o deplasare măcar la poalele Bucegilor, dar ulterior am început să pricep, să simt că deceniile modifică modul de a vedea al omului. Mai înţelegător deveneam la paharul de tărie propus de gazdă (dintr-o sticlă adusă îndeobşte de mine, după ce am priceput înclinaţiile gazdei, altminteri beneficiarul unei pensii îndestulătoare).
Discuţiile dintre noi mă străduiam să le notez, într-un carnet. La un moment dat am mers acolo cu un magnetofon (stil care, la o supărare prin 1995, l-a făcut pe N. Baticu să mă bănuiască de securism), ba chiar, în vremuri mai recente, şi cu un reportofon, după apariţia articolului meu despre Jepi-nord ¬– dar ultima sculă a dat rateuri îngrzitoare. Pixul a dus însă greul imortalizării, iar degetele s-au străduit să nu scape nimic din afirmaţiile savuroase ale interlocutorului.
Într-o primă fază am aprofundat interviul de care pomeneam, dar în virtutea efectului de cerc (parcă aşa îi zice) am abordat şi alte subiecte. Alexandru Beldie a căzut repede în reproducerea de epigrame. Unele aveau legătură cu muntele, altele ba.
Numeroase erau cele care nu cochetau profund cu decenţa, dar venind din partea acestui adevărat Svejk al alpinismului românesc, nu trebuie să mire:

„Greu a fost momentul-n care
Nae [Dimitriu] rămăsese ţeapăn
Agăţat în vid de-un jeapăn.
Şi de s-a-ntîmplat minunea
Să nu vadă-atunci pe dracul,
E că i-a venit ideea
Să-şi... descarce-n gol stomacul”.

Cu completarea:

„Greu de cel ce stă pe vine,
Dar mai greu de cel ce vine
Pe sub cel ce stă pe vine!”

Şi mai licenţioasă era amintirea unei producţii ad-hoc Dimitriu. Ca orice lucru curajos din categoria anonimelor caragialiene, era lansată în lipsa terfelitului.
„Tu eşti Cristache Dedula?! Hai sictir, b...”
Reproduc invectiva de mai sus probabil din aplecare pentru lucruri scabroase, dar mai ales pentru a dovedi că părinţii, bunicii noştri etc. nu erau atît de breji pe cît le place să pozeze, mai ales la bătrîneţe (inclusiv Al. Beldie cade niţel în păcatul acesta, ţintuind de pildă exemplarele de cabană, doritoare de coniac cu noaptea-n cap).
Rămînînd în domeniu, reproduc întîmplarea dintr-o zi cînd Alex. Beldie pornise cu un alt botanist, Paul Cretzoiu, să caute/regăsească flori din specia Daphne Blagaiana în zona Sf. Ana. N-au dat de ele vreme îndelungată. Pînă cînd Cretzoiu, retras temporar pentru necesităţi ce nu suportau amînare, a început să răcnească (menţinîndu-şi poziţia): „Uuuite-oooo!”.
Într-o vreme cînd cărţile de istorie a muntelui trăzneau a apă de trandafiri, căscam cu interes urechea la faptul că Nae Dimitriu îl considera pe I.I. Dunăreanu „mangustă” (specie, între altele, capabilă să ucidă şerpi veninoşi) sau la gluma datorată aceluiaşi Dimitriu: „Un părinte a avut doi fii: unul era inteligent, celălalt geograf alpin” (aluzie la Mihai Haret, preşedintele Turing-Clubului României şi om cu pretenţii de mare alpinist. Fondatorul Clubului Alpin Român avea de altfel cui perseverent împotriva lui Haret; de pildă, contestînd denumirea de Creasta Viilor Senzaţii, în Coştila, răbufnea: „Doar el era în stare să descopere vii senzaţii acolo, că s-a c... pe el de frică”).
Nae Dimitriu pare să fi fost cel mai împătimit dintre alpiniştii epigramişti. Respingînd ideea marcării văilor de abrupt (după cum se vede, ideea nu e nouă), el perora: „Acest semn de veţi urmări / Drept în rai veţi nimeri!”. Pentru ca mai tîrziu, despre o monografie a Retezatului semnată I.I. Dunăreanu, să compună: „Atîtea bărbi ai pus în viaţă / Încît era de aşteptat / Ca pîn-la urmă să le poarte / Şi vulturii din Retezat!”.

Uneori bancurile spuse de Alex. Beldie, la ceas de seară hivernală, părăseau zona muntelui, dar îşi păstrau savoarea. Erou le era nu o dată actorul Iancu Brezeanu, intepret al cetăţeanului turmentat nu numai pe scenă. Dialog pe peronul gării: „Iancule, să-mi aduci şi mie ceva de la Paris..” „Ce?” „Un s... [boală venerică]”. „Interesant... Dar dacă nu te găsesc acasă, pot să-l las nevesti-tii?”. Sau: „Bine, nene Brezeanule, dacă eu aş veni la cîrciuma dumitale şi, în loc să mă duc la closet, aş face sub masă, ca dumneata, ce-ai zice?!” „Păi ţi-aş zice: «Hai sictir, porcule!»”.
Abstinenţi nu erau nici montaniarzii epocii. „Domnule Schmidinger, ce consumaţi?” „Vitamine.” „Cum vitamine?” „Da, vitamine Be-Re”. Sau profesiunea de credinţă a lui Ion Colman, secretar general TCR într-o vreme, iar ulterior dispărut tragic în închisorile comuniste: „Domnule, eu sînt democrat. Beau cu oricine, numai să nu-i pută picioarele!”. Nu mult diferit gîndea Victor Pascu, călăuză sinăiană interbelică, în faţa unei sticle cu vin: „E hrănitor... E bun de tot. Şi să ştiţi de la mine: nu se zice beţiv, ci amator!”. O ţuică nu-şi refuza la cabană nici principele Nicolae, fratele lui Carol II. „Plata, domnu”, îi striga în urmă cabanierul Niţoiu. „Trimite nota la castel!”, venea augustul răspuns.
Toate acestea nici nu trebui să mire, în condiţiile în care întîlnirile după tura montană aveau loc la restaurantele „Pandelescu”, respectiv „Oancea”, iar în Bucureşti lumea se revedea la „Blanduzia”, la „Duque”, „Mercur”, „Modern” ş.a. Existau ce-i drept şi excepţii, precum doctorul Pisoschi (cel care se nota la un moment dat pentru a 102-a oară în registrul casei Omul), dar nu trebuie băgat mîna în foc că în prima tinereţe avusese pasiune tot pentru ceai... După cum unele excepţii erau de fapt false: „Domnule doctor Dumitrescu (preşedinte ADMIR, în capul mesei la agapele asociaţiei), nu beţi nimic?” „Nuuuu, doar apă minerală ... Vîrsta...”. Peste o săptămînă, trecînd prin localul „Cănuţă”, vizavi de laboratorul doctorului Dumitrescu, Nae Dimitriu îl întîlneşte pe vajnicul abstinent într-un separeu, cu o litră de vin în faţă... Merită notat aici şi păţania unui ins altminteri bonviveur, dar căruia i s-a întîmplat să cîştige o ediţie a Crosului Bucegilor, prin 1926. Premiul era un butoi de bere, dar obosit-praf de efortul alergării nesfîrşite prin masiv, lui Filică Pascu nu i-a mai ars nici să-şi înmoaie buzele măcar lichidul din vastul recipient...
Despre doctorul Dumitrescu, încă o întîmplare. Într-o zi caldă de vară, şedinţă ADMIR la cabinetul doctorului, cu geamurile larg deschise. „Nu ştiţi cu ce eforturi am realizat această hartă... Cîtă muncă... Împreună cu colegul X, de la ora 8 pînă la 4! Eu o ţinea să fie întinsă, iar colegul trăgea... Eu o ţineam, el îi trăgea...” „Domnu’ doctor, propun să închidem fereastrele, întrucît trecătorii ar putea interpreta altfel!...”
Într-o perioadă cruntă din punct de vedere politic, Nae Dimitriu şi Al. Beldie nu se fereau să producă şi să vehiculeze epigrame de genul: (ceasul din turnul clădirii BNR fusese înlocuit cu portretul lui Stalin) „Imensul ceas furat mai ieri / De pe frontonul forului / A fost înlocuit de procuror / Cu chipul infractorului!”. Sau, pornind de la titulatura „Banca Republicii Populare Române – bancă de stat”: „Că-i BNR, de bună seamă / Din titlu clar reiese / Cine priveşte azi frontonul / Vede şi Be-Se!”


Avînd în vedere întinderea pasajelor închinate mai sus lui Bachus, era inevitabil ca şi Alexandru Beldie să aibă călcări pe bec. Una s-a petrecut pe cînd aduna material pentru ghidul „80 de trasee în munţii Bucegi” (1968). După consumul unei cantităţi considerabile de vin şi de vermut la două cabane de pe Platou, montaniardul a pornit la treaba preconizată, notarea de altitudini şi a priveliştilor din anumite puncte, pe drumul Schiel. Foarte curînd, cum se spune azi, i s-a rupt filmul, deşteptîndu-se abia la casa de bilete a gării Buşteni. Indispus că a pierdut o zi, a privit totuşi în tren, din întîmplare, în carnetul de însemnări, descoperind cu uimire un scris de copil, ce relata cu apreciabilă exactitate detalii ale potecii Schiel. Peste un timp, un cunoscut i-a spus că-l zărise în ziua cu pricina la marginea potecii, cam balansîndu-se dar notînd cu maximă seriozitate în carnet. Întîmplarea a fost prilej pentru ca Alex. Beldie să-mi vorbească despre alcoolii din băuturile curente: „propilic, amilic şi etilic”, cît şi despre fazele prin care trece „consumatorul”: „1. simpatic, comunicativ, povestitor, exuberant; 2. agresiv 3. melancolic, plîngăcios 4. pupăcios 5. erotico-exhibiţionist. Expunerea nu putea înceta fără o trimitere la mărcile de secărică (rachiu verde) de la jumătatea secolului trecut: „Adio, mamă!”, „Te-am zărit printre morminte”, „Te-am şters din cartea de imobil” ş.a. Anii în care, la şedinţele Asociaţiei Excursioniştilor Români, Nae Dimitriu îi trimitea de afară, preşedintelui Dedula prin oberlicht, un pahar cu şpriţ rece...

Bineînţeles că discuţiile noastre nu priveau numai aspecte precum cele de mai sus. Relatările dlui Beldie au făcut multă lumină în ce priveşte evoluţia alpinismului românesc, în anii acelui salt uriaş, cînd în 3-4 ani, ştafeta performanţei maxime a trecut de la Valea Seacă a Caraimanului la Furcile peretelui Gălbenele. De fapt, Beldie era singurul în viaţă la 1985 dintre cei opt care alcătuiseră cîndva Gruparea Alpină. Aceste amănunte reprezintă piloni ai colecţiei de contribuţii la istoria mersului pe munte la noi, alcătuită de subsemnatul şi găzduită actualmente de siteul lui Frank Schobel. Informaţiile datorate alpinistului-botanist pot fi lesne recunoscute, prin hazul lor, dar şi prin dorinţa de exactitate. Căci Alexandru Beldie, ca orice Fecioară, era totodată omul amănuntelor, al categorisirii exacte. Şi aici nu este vorba doar de gîndacii prinşi cîndva în bucătăria casei şi duşi spre identificare la muzeul „Antipa”... Sau de alpinistul care, dornic să stabilească foarte precis o curbă de nivel în viitoarea hartă a Morarului, măsura Brîul Mare cu frînghia.


Există şi alte întîmplări povestite mie de Alex. Beldie care nu au văzut lumina monitorului, cu atît mai puţin a tiparului. Este vorba de relatarea unei şedinţe de prin 1950 a Consiliului turistic, unde meteorologul Topor i-a avertizat că, în jurul datei de 20 august, vine ninsoarea la altitudini înalte. „Cine să-l creadă? În Bucureşti îţi intrau pantofii în asfalt!” Şi curînd a căzut în Bucegi zăpadă de jumătate de metru. Pentru ciobani a fost o adevărată calamitate. Dintre turmele aflate la înălţime, a scăpat doar a baciului a îndemnat-o toată noaptea să meargă în cerc, bătătorind zăpada. Un cioban a rămas doar cu măgarul, refugiindu-se cu toţii la Caraiman, unde cabanierul Niţoiu se afla plecat în Buşteni şi o lăsase la cabană pe fiica lui Englitera. În lipsa hranei, măgarul a găsit cuvenit după o vreme să ronţăie din portretele celor şapte granguri comunişti ai epocii, aninate pe pereţi. Ciobanul, distrus de pierderea turmei, a declarat după un timp că el pleacă în viforniţă să moară. S-a ţinut de cuvînt: în scurtă vreme era mort ...de beat.
Spuse ale lui Alex. Beldie au privit şi zona sudică a Caraimanului, acolo unde la insistenţa lui a fost înfiinţată la un moment dat o zonă ştiinţifică. Ştiam dintr-o carte că el explorase aici mai multe brîuri, acţiune pe care mi-a confirmat-o; între altele bătuse locurile la un 15 august, cînd se alesese din partea turiştilor de la apropiata cabană Caraiman cu apostrofarea (cunoscută şi lui Nae Baticu, la atacul „Furcilor”): „Mă, nu pe acolo e drumul!...”. Ce-i drept, botanistul a ţinut să facă lumină: cele cingători nu erau continue pe faţa muntelui, dar exista o „Cheie a brînelor”, „pe unde poţi trece dintr-una în alta”. Amfitrionul mi-a desenat ceva pe-o hîrtie, dar n-am priceput mare lucru, mai ales că amintirile lui se estompaseră. Într-o primă fază am bănuit că e vorba de vîlcelul numit de Haret al Dracilor, unde se poate trece într-adevăr dintr-un brîu în altul. Opinia mea era sprijinită de relatarea turei din pomenitul 15 august. Şi din acest motiv am propus ca valea cu pricina să poarte numele botanistului. Ideea poate fi contestată, între altele pentru că Beldie nu pare să fi urcat şi partea de jos a vîlcelului. Colac peste pupăză, Cheia Brînelor (o bijuterie, după constatarea arhitectului Dan Oprescu, care o descrie cel dintîi în literatura montană) pare să se găsească ceva mai departe, spre învecinatul vîlcel numit de mine Cuminte. Îmi menţin totuşi propunerea, inslusiv pentru faptul că M. Haret nu a călcat deloc pe „Vîlcelul Dracilor”, iar ultima denumire, fără a fi neapărat un superstiţios, este total aiurea, conferită în principal pentru a epata.


Dintre colegii lui Alex. Beldie am avut plăcerea să-l cunosc pe Ion Manof. Aproximativ acelaşi material, deschis, minus statura (era/este înalt). Şi mult mai pudic. Dacă Beldie era pasionat de botanică, Manof îndrăgea pictura, e drept nu pînă la a şi-o face meserie. A executat numeroase reproduceri ale unor locuri din Bucegi, dintre care mi-a cadorisit şi mie pe aceea Clăii Mari. Locuia pe strada Ţepeş Vodă, undeva între Bariera Vergului şi Hala Traian. Neobosit, a pus mult suflet în reapariţia după Revoluţie a Clubului Alpin Român, hărnicia fiindu-i stopată doar de separarea apelor din 1991. Fără a fi un fan al grupării Cunescu, Alex. Manof nu agrea încrîncenarea, stilul dictatorial al lui Niculae Baticu.
Am nişte fotografii cu el, Alex. Beldie şi Cristache Dedula, cu un prilej nefericit (la Belu, la moartea lui Radu Ţiţeica), dar par făcute în faţa Căminului Alpin, la Buşteni. Într-atît de optimişti şi plini de viaţă sînt subiecţii! Manof făcuse ultima dată valea Mălinului la peste 70 de ani, în vreme ce Dedula ţinuse morţiş să se aleagă pe munte, la 80 de ani, cu un infarct...
Ion Manof era, al vremea cînd l-am cunoscut eu, şi un împătimit al Bibliotecii Academiei, calitate în care a semnat cîteva articole apreciabil de erudite, în „Muntele”, după 1990.


În încheiere, sînt inevitabile cîteva trimiteri la o însuşire a lui Alex. Beldie pe care el însuşi nu se ferea să şi-o afirme.
Autorul notei nesemnate din „România Liberă” vorbeşte la un moment dat de „personajul insolit de la distanţă, pin nonconformismul său dezinvolt”. Este un mod delicat de a vorbi despre înclinaţiile sexuale aparte ale botanistului, rezultat poate al faptului că tatăl său a fost un „berbant” (expresia îi aparţine lui C. Beldie) neobosit, cu afecţiunea iremediabil fixată pe mîndre precum Cora Irineu, şi mai puţin pe fiul aflat în curs de maturizare. În consecinţă, viitorul alpinist are prima experienţă homosexuală la 14 ani, şi nu va renunţa întreaga viaţă la această orientare. Socotitor exact, numărase şapte contacte sexuale mari şi late cu o femeie, dar aceasta nu l-a împiedicat să aibă două mariaje, dintre care cel puţin ultimul de durată. Din jenă, am evitat subiectul, dar gazda mea din Jules Michelet mai preciza din cînd în cînd despre vreo duduie care, în tinereţe, se fîţia în jurul său, fără să bănuiască cu cine are de a face.
Va fi fost după 1960 un personaj insolit, cu basca, pantalonii de golf şi geanta pe umăr. Un amic mai în vîrstă îmi spunea că-l cunoaşte din vedere, cît şi din folclor, ultima sursă răzbătînd la un moment dat şi dintr-un articol de ziar care mi-a căzut întîmplător sub ochi. Deşi ţinuta interlocutorului meu, mai ales cînd trecuse de o vîrstă, era de o bizarerie care mă ducea cu gîndul la opinia celor din jur, nu mă puteam opri să nu conversăm, îndeobşte în zona Pieţei Amzei. Ba îmi făcusem o glumă, pe cînd îl abordam: „Nu vă supăraţi, pe unde pot găsi Strunga Colţilor?”, la care înaintaşul nostru marşa admirabil, relatîndu-mi cu maximă seriozitate detaliile drumului de apropiere.

Dumnezeu să-l odihnească!

Mircea Ordean