joi, 30 septembrie 2010

Articol demascator despre recenta conferinta ticaloasa MISA, la Pipera

Dlui Silviu Brumă, respectiv redacţiei Adevărul (de seară)


Sînt tare curios dacă, după ce este abandonată ideea de obiectivitate, linia pe care trebuie stropit cu noroi sau adulat cineva va este impusa, recomandata de la mai-marii din redactie...?
Barim în ale lui Bivolaru & friends, linia este neschimbată de cînd o tot purecaţi în "cel mai bun ziar glossy".

Poate v-a mai spus-o cineva, dar mă iertaţi în ăst caz dacă tot o repet... - şi poate observaţia-mi va prinde bine unui prim obiectiv despre MISA, mai exact despre Bivolaru.
Pornirea pe acesta din urmă vine dintr-o mare invidie, că el poate să facă ceea ce noi doar salivăm cu spor, însă nu ne dăm voie să punem în practică. Ori nu putem...
Treaba asta o poate simţi, identifica orice psiholog începător.

În acelaşi timp, Bivolaru pare să fie din categoria celor cu care statul (român, cel puţin) nu poate ajunge la compromisuri. Iara sta înseamnă un început de cancer social ce nu s-a pomenit, motiv pentru care domnul Stat nu-şi alege deloc mijloacele pentru a-i da la cap rebelului. Exemple sînt în istorie, vezi de pildă ce se mai pune cîte unui Corneliu Codreanu în cîrcă. Ori unui vinar Ştefănescu.

Nu-s nici legionar, nici yoghin.


Mircea Ordean

Tinerețe...

Dacă vîrsta tînără plus cea matură sînt indiscutabil cele care aduc avantajele materiale cele mai mari, aceleași sînt campioane în a plasa unele probleme cît mai departe de ele...
T + M țin indiscutabil la tăvăleală, acceptă multe frustrări, dar există destule neplăcute care-s pasate spre altădată. Iar dacă la vîrsta a treia ne treyim deodată în altă lume (deseori asociată redusei putințe), este probabil pentru că au rămas destule neplăceri pe care nu am avut curajul, dispoyiția să le înfruntăm în ocazii anterioare.

Situațiile în care pasăm neplăcutele spre mai tîrziu sînt diverse, dar uneori acele lucruri ghemuite (putem vedea, eventual, despre ce e vorba...) tot apucă să dea semnale...
O cunoștință montană își manifestă simpatia, dacă nu admirația, pentru un tip oarecare (50 de ani?) care s-a prăpădit de curînd. Dincolo de vorbele mari...
( http://www.facebook.com/album.php?aid=161832&id=776769562&ref=mf )
... asemănarea dintre omagiat şi omagiator îmi sînt vădite. De aici şi pînă la a bănui că cel viu azi de fapt se priveşte, se tratează pe sine nu mai e decît un pas...
Parcă exteriorizare numesc psihologii tehnica asta, de a spune despre altul ce nu avem curajul să ne spunem nouă, să spunem despre noi...

Revenind la ideea iniţială, cred că avem de a face cu o reducere a presiunii din partea unor sentimente (poate triste etc.) în ce priveşte propria persoană...

joi, 23 septembrie 2010

Sufleteşti şi de munte

I

Am luat-o niţel în barbă zilele astea...
La o recentă descriere montană, pomeneam eu acolo că merg(em) pe munte şi pentru a ne simţi mai cu moţ.
(Recunosc, cu 3-4 ani în urmă nu aş fi avut curaj să afirm public aşa ceva, dar uite c-acu o fac cu mai puţină jenă...).

Acel mai cu moţ e urmat, bineînţeles, de a te simţi superior altora, în sufletul tău dar şi în public (chit că nu o afirmi clar, căci nu?, pretenţiile de acest gen dau minunat învelite în haina modestiei).
Mica problemă este că al meu pasămite record de n metri la săritura în lungime fu depăşit scurt de alţi doi oameni (mai exact grupuri), cu nişte performanţe aiuritoare chiar...

Nasol.

Invidie.

Realizez acum că ăi de practică invidia de fapt... nu au de a face cu cea. reacţia lor este de fapt de a se feri de acels entiment de inferioritate. care vine din contactul cu altul mai furmos, mai tînăr, mai valoros şamd.
Aşa am senzaţia că-i cu invidia sub soare... De fapt, nu ne-o asumăm... Şi aşa e. Imediat după ce muşcă oleacă acel sentiment, încep pietrele în capul celui care a generat senzaţiunea. Încep strînmeble, adică a lua lucrurile pe arături şi nu prin locul ce doare... Spunem că are coşuri pe faţă, nu că a sărit în proba de lungime mai mult ca noi...
Dacă îţia sumi însă acea invidie, ideea că ăia-ţi sînt superiori, după un timp ce-i drept nu întotodeauna scurt şi suportabil te descoperi brusc niţel altfel. Acei oameni zice-se în slăvi, în ceruri faţă de tine îţi devin realmente egali. Nişte ăia (scuzată fie expresia!) mai valoroşi, dar oameni la fel, pe planeta asta, în domeniul ăsta. Eu fac asta, ei fac alta, fie şi mai bună...
Să fie sănătoşi! La mirosit şi gustat firul de iarbă (fie şi uscat, al Urzicii de toamnă) nu există competiţie. După cum poţi privi acţiunea lor şi chiar să te bucuri (trag gogoşi şi nu-mi dau seama? Parcă nu...), inclusiv pentru că te plimbă prin locuri pe unde matale nu ai reuşit să ajungi...

De unde vine sentimentul dintîi, cel pomenit în primul paragraf?
Cred că e o chestie de educaţie... Cînd ai ghinionul ca cineva să nu-ţi laude eforturile, ci să preamărească reuşita altora (aparent culmea, din altă familie, de alt sînge...!), prin comparaţie cu care copilul nostru să se vadă de doi lei...


II
Îndrăzneam să mai spun în acea descriere că, barim pe unii, ne mînă pe munte şi angoasele.
Nu ştiu - am limite... - cît de echivalentă este problema cu necesitatea eliberării de adrenalină, iar eu doar să dau un alt titlu unei probleme analizată şi de alţii.
Pînă una-alta, eu simt că în situaţiile mai delicate, de emoţie, teamă etc. pe munte apucă să iasă şi unele cărora nu le-am dat drumul anterior, cu precădere adunate în viaţa diurnă, în oraş. Eventual familie, dacă ai una mai sucită ori unde nu e voie să te exprimi...

E, aranjînd zilele astea tura viitoare, am ajuns să meditez cu ochii deschişi, să savurez prezenţa în - de pildă - mica deschidere a Văii Spălăturii (Caraiman, Bucegi), deasupra marii rupturi de pantă.
În acest caz, este vorba de consumul în avans de plăcere - ceea ce trădează mici-mari nevoi interioare de acest tip... Unii ar numi asta drept niscaiva nefericiri existenţiale de estompat..
Bineînţeles că mulţi procedăm aşa, iar cine nu o face (părînd un minunat ceas şi tanc în acelaşi timp) nu înseamnă că are contract a la longue cu viaţa, că nu începe să tragă la un moment dat, pe neaşteptate, un picior.








III
La lista chestiilor care ne îmoing pe munte, cel puţin prin zonele dorite de mine, se află - mi s-a raportat psihanalitic - ideea că Acolo de mai bine decît în Oraş...
Opţiunea este subiectivă, asta pentru că, de pildă, nu stăm mai multicel pe coclauri...
E ca la amantă...

vineri, 17 septembrie 2010

Vorbele mari

I
Prietena mea m-a rugat să merg la şedinţa cu părinţii a fiicei Alina.
M-am executat.
Între altele, dirigintele punctează la un moment dat că unele dintre elevele zăbovesc zeci de minute după orele de curs, în zona şcolii, la vorbă...
Şi că-i mai bine să alse aşa ceva pentru toamna viitoare, cînd vor fi scăpat de grija evaluării ce le aşteaptă la sfîrşitul acestui an, al VIII-lea...

M-am făcut brusc, subsemnatul, arici iritat (nu m-am exteriorizat...)

(Din Jurnal personal:)

Una la mînă, este ceva ca la profesoara [X] întîlnită la celălalt copil al prietenei, acum trei ani: nu îl simt o secundă să aibă în vedere decît propriul interes. Cu atît mai puţin nu ţine să-şi amintească modul propriu de gîndire din copilărie...
În acelaşi timp, nu îl simt nici să mediteze un pic la ale sufletului celuilalt... L-a luat pe Trebuie!... în braţe şi gata... Poate celălalt nu reacţionează aşa prompt şi fără tensiuni la Trebuie-ul pe care i-l adresează alt om!
Plus că acelaşi nene lansator de imperative pare să uite că el însuşi, dacă îl iei cu aşa ceva, are mari probleme...

II
Mi-a căzut sub nas o carte cu Înţelepciuni ale unui medic clujean din vechime, Iuliu Haţeganu...
Recunosc a fi etern un tip cu probleme legate de Autoritate (şi Neo, din matrix, era... Parcă nu a ajuns rău, cel puţin în prmul episod...). Dar ceva nu e în regulă cu acele vorbe mari...:
"Adevărul şi dreptatea sînt cele mai mari puteri, iar cele două puteri sînt aliatele noastre, sînt fundamentul eticii noastre naţionale."
Şamd.

Dincolo de povestea subsemnatului cu Autoritatea, o întrabare tot se naşte: dacă tot aţi lucrat cu aşa expresiuni şi ele or fi justificate, cum naiba de noi sîntem tot necivilizaţi şi vreo 95% din bobor se uită sideraţi la aşa fraze de om netrecut prin realitate, prin viaţă...


Legînd cele două bucăţi de mai sus (profesorul bucureştean de azi, respectiv Haţieganu cel interbelic), cred că, dincolo de voroave, medicul clujean H. era prea puţin atent la firea celuilalt...

joi, 16 septembrie 2010

Tot despre vise...

Continuînd o idee de ieri....
Nu am priceput mare lucru de acolo, din acel vis cu filme nedevelopate şi în pericol de a le atinge lumina... Simt un mesaj important, dar nu prea îmi dau seama ce.
În context, am avut vreo două vise - cîndva -, le-aş putea spune de răspîntie.

Pardon, a fost chiar un complex, mai multe vise pe aceeaşi idee, în mare, într-o perioadă de vreo doi ani.
Era vorba că ajung la vîrful Omul, cam după-amiază tîrzior.

Au existat şi variaţii. De genul ajutam un copil tăcut să treacă (la un moment dat) peste un mic prag de zăpadă, spre acel vîrf de munte... Pot să-mi exersez imaginaţia, dar nu ştiu la ce îmi ţine de cald, cine e acel copil (extrase goale din psihanaliză, despre copil interior şamd, nu mă ajută totuşi..).

E, la unul din primele vise de acest gen, cu ajungere la vîrf Omul, am dat peste un fel de mînăstire /.../ unde era înlănţuit un anumit personaj. Nu aş spune că era ăl mai paşnic din lume. Şi destul de neîngrijit...
Ulterior acel om s-a eliberat în mine, a ieşit din mine, i-am dat voie (cît de cît) să mă stăpînească, măcar din cînd în cînd. Măcar în idee.
A fi iertat că nu dau detalii...

La Omul mi-a existat cam întotdeauna, în acele vise, o îngrijorare: că nu a avea timp să ajung în vale. Valea fiind Buşteni iar drumul spre acolo pe... valea Cerbului.
Nu era o îngrijorare acută, dar era. Altminterei domnea acolo un soare blînd şi călduţ...
Ulterior am văzut ce şi cum. Am trecut şi trec printr-o furtună la care nu mai e sigură atingerea unei senectuţi medii (ce să mai vb. de mai apoi...). Iar asta din motive psihice, nu de vreo maladie pur trupească.

Nu am priceput nici atunci nici acum faptul că la Omul descopeream un mare număr de case. Destul de vechi, din categoria acelora de acum 100 de ani, fără etaj. Una din ele, la stradă, cu un oblon metalic şi tras O avea legătură cu magazinul la care lucră tata o vreme? - dar mai departe nu miros...

PS Bineînţeles am tratat ideea de vis apropiat de psihanaliză, şi mai puţin de alte genuri de investigaţie a lor..

miercuri, 15 septembrie 2010

Diurne...

I

Vorba vine, diurne...
Pentru că prima problemă este legată de un vis. Deci de ale nopţii.
Am două filme de developat. Ba le-am pus şi la gît, într-o încăpere destul de întunecată.
Dar nu îndeajuns de întunecată...
Mi-i teamă să nu se voaleze, să nu influenţeze lumina care intră totuşi de afară - acele două filme.
Două.
Le feresc eu prin mijloace proprii, dar nu pare să fie de ajuns. Aşa că aproape mă răstesc de la cei din jur să-mi dea ceva de pus peste ele, peste filme. Mi se dă, fără comentarii, o pătură.

O altă problemă este că soluţiile în care voi lucra sînt vechi... Ba revelatorule ste în două recipiente (sticle!), dintre care unul ceva mai concentrat, dar mai puţin parcă...
Fixatorul e şi el vai de mama lui...

Pe undeva prin preajmă este o femeie cu un copil...


Sînt destul de iritat/dezamăgit/deprimata cum că nu reuşesc să dau de simboluri, de mesajul care reuşeşte să iasă din marea (poate şi necesara...) închisoare a sufletului.
DOUĂ filme.
Soluţii de lucru VECHI. Nu-i plăcut să auzi asta, că nu ai metode potrivite momentului...

Departe de a putea penetra misterul, gîndesc totuşi că există un mesaj clar. Că-l pricep sau ba, am un semnal, un mesaj, poate un strigăt de acolo.
De asemenea, legat de developare, de filme ce riscă să se voaleze... Teoretic procedeul nefast este să ajungă lumina acolo... Dar, ca îndreptare a sufletului, a psihicului, chiar trebuie să ajungă! Aici poate ar trebui procedat invers, dacă ne putem influenţa măcar puţin adîncul, s-mi propun să duc acele filme - uite-aşa! - la lumină. SĂ LE VOALEZ INTENŢONAT.
Cred că durerea, spaima din acel moment ar face bine.
Mda... Să acţionezi altfel decît eşti tentat să o faci...

Mai de multişor îmi puneam problema dacă nu te poţi programa măcar în parte să te duci spre situaţiile care te îngrozesc acolo...


II

Mă uit la nişte poze. Cutare dă detalii despre urna lui Emilian Cristea, cum a fost pusă ea la 1982 în Peretele Văii Albe...
Mi-e mi-i greu să pricep cum nu se irită lumea de acest personaj (istoric, contemporan odată...).
O să mi se spuie că lumea nu ştiu ce ştiu eu despre Cristea.
Cred însă că nu ar judeca tare diferit...

De curînd, am descoperit în paginile României Pitoreşti un material al lui mihai Vasile. Omul vorbea de respectul şamd personal pentru Cristea.
Eu îl ştiam pe MV ca frecventator al lui Baticu, adică al duşmanului de moarte al lui EC. Şi, judecănd după cod propriu eu, mi se părea aiurea să fii rpecum părintele Burducea, şi cu steaua, şi cu Crucea.
După un timp lista celor dispuşi la atare atitudine, de a frecventa spiritual pe ambii corifei alpini ai noştri a crescut, în ştiinţa mea.
Cum şi aici e ca la beţie, mi-am zis că problema o fi un pic şi la mine, dacă mai mulţi îmi transmit (fie şi indirect) că-s băut... De exemplu peste patru milioane de oameni nu au ezitat să se facă frate cu dracul (cf. Codului meu...), în 1945-89.

Cred că, pentru a putea traversa viaţa în România noastră (şi nu numai,poate), e nevoie de aşa capacitate... Că nu pot ajunge eu la aşa binecuvîntare şi că voi rămîne de aceeaşi intransigenţă bizară majorităţii, asta e altă discuţie...

vineri, 3 septembrie 2010

Coduri umane. Inerenta ciocnire a codurilor în chestiune

După decenii de ţinut un jurnal (iniţial scri pe hîrtie, apoi computerizat), m-am trezit - să fie vreo două luni - renunţînd la el.
La început de septembrie însă, apărură semnale interioare de re-dor acest tip de notaţii.
Numai că interveni ceva, aş minţi să spun că plăcut!, care te face mai reticent în a-ţi expune taraba (chit că nu e neapărat vorba de aşa ceva...)...

Am avut un clinci cu un grup de montaniarzi tineri şi teribilişti (adică normali?). Unul dintre ei m-a pus la zid şi pentru nişte afirmaţii ale subsemnatului de pe un post, unde spuneam că nu reproduc şi filele cutare dintr-un caiet (să zicem de impresii de pe Acele Morarului), deoarece acolo se consuma o polemică a mea cu dl. D.G.
Deci eu cad la o facere de bine cu punere de file interesante pe net, iar totodată anunţ o situaţie ceva mai delicată a subsemnatului - care este luată de un nene şi folosită drept topor.
Probabil că de aşa tratament avusese respectivul parte în viaţă, de nu ezita (altminteri nu foarte eficient, spre mine...) s-o folosească... Că ce pus pe polemică eram io încă din A.D. cutare - altminteri reţinut prost...
Aici, el totodată vedea probabil în polemică o chestie foarte condamnabilă...

De treburi d-astea avui parte şi într-o relaţie foarte apropiată. N-am avut de lucru şi am mărturisit persoanei dragi (psiholog după studii) că mă freacă etribil SuperEgoul şi că, neavnd chef ori forţe de lupte cu el îi cedez, trebăluind de-a dreptul compulsiv prin casă. lacare se nimereşte să intru peste un mess uitat deschis, unde acţiunea mea cu pricina este catalogată, cu o terţă, drept obsesie... Să îţi tot deschizi inima şi mintea a doua oară...

Aici, de fapt (şi cu riscul de a mina comunicarea de care aceeaşi persoană face îndeobşte mare caz -1-), este pur şi simplu o nepotrivire de Cod.
Eu funcţionez se pare după unul care evită să folosească împotriva celuilalt mărturisirile delicate din vremuri bune. la alţii, aşa ceva e fleac, fiind după toate aparenţele dispuşi să folosească asemenea drum, căt şi să primească în vintre lovituri ale altora, din aceeaşi categorie...

PS
Frecventam cîndva un domn în vîrstă, pe un subiect comun. Am ţinut atunci să înregistrez pe un magnetofon cît casa discuţiile noastre (întîmplător ajunse însă la gunoi, după nişte decenii).
Omul nu mi-a zis nimic pe moment, dar la un clinci după vreo 12 ani a clamat public că e foarte posibil să fi avut legături cu securitatea, de recurgeam la aşa ceva...
De unde ideea-mi de azi că tipul avea Codul de a nu spune eventuale suspiciuni la vremea lor, ci doar la vreme de rupere relaţie, de ceartă cu fostul amic...