duminică, 17 octombrie 2010

Adunate. Rivalitatea sportivă Nicu Comănescu - Nae Dimitriu

Rivalitatea sportivă Nicu Comănescu - Nae Dimitriu

Primul alpinist român care a atacat un perete (mai exact cel al Gălbenelelor) a fost Nicolae Comănescu.

"În vara anului 1935 am urcat cu un prieten, Marinescu-Slatina, Valea Gălbenelelor. Pe un brâu de piatră prelungindu-se în inima peretelui l-am recunoscut pe Comănescu. Era însoţit de prietena lui, Cécile Benkner, şi de Ion Marinescu, un alpinist de la asociaţia "CFR". Ne-am salutat şi Nicu, după ce mi-a spus că are de gând să atace peretele, m-a rugat să vin cu ei, să le fac câteva fotografii. Am acceptat. Marinescu-Slatina a rămas să mă aştepte în firul văii, urmărindu-ne cu privirea, dar după o vreme s-a plictisit şi a coborât cu un grup condus de Bubi Schefler, care venea dintre Strunga Gălbenelelor.
După ce am luat câteva imagini, Nicu, cu ciorapi groşi de lână în loc de espadrile, a început să urce. Aveam să ghicesc că nu era prima tentativă, rugat fiind la un moment dat să recuperez, prin pendulare, o carabinieră aflată într-o fisură paralelă, la câţiva metri distanţă. Înserarea ne-a apucat cam la mijlocul peretelui şi ne-am retras, în rapel." (cf. Nini Parhon, care urmase un curs de alpinism al Clubului Alpin Elveţian si îi adusese lui Comănescu cartea Technik des Bergsteigers)

Au fost urcate cu acel prilej primele (trei, cf. N. Baticu) lungimi din viitorul traseu al celor Trei Surplombe).
Premiera peretelui Gălbenelelor, întâia de acest gen în ţară, avea să aparţină însă noii generaţii de căţărători, pătrunşi in abrupt de cel mult un an.
Cu toţii fuseseră îndrumaţi de Nae Dimitriu, care i-a luat in calitate de participanţi la mai multe premiere. În toamna anului 1935, după un asiduu antrenament pe văi încununat între altele prin parcurgerea integrală a Crestei Picăturii (N. Baticu), escalada Hornului Central in numai două ore (S. Tulea) şi încercarea de a stabili pe cont propriu trasee noi (I. Trandafir), patru dintre aceşti alpinişti (cei trei menţionaţi plus Dan Popescu) decid să parcurgă Fisura Gălbenelelor.
Din Brâul Strungii, o primă lungime de coardă a fost urcată fără probleme. Apoi, panta accentuându-se, capul de coarda şi-a scos bocancii cu cuie, suind in continuare numai in ciorapi. Aproape de capătul fisurii s-a ieşit pe o fata verticala din dreapta, care i-a condus după câţiva metri intr-o strungă cu bolovan. De aici, în rapeluri, s-a coborât în Valea Scoruşilor.

La puţine zile, Ion Trandafir le-a propus lui N. Baticu si Dan Popescu să încerce escalada Peretelui Gălbenelelor.

" - O să se supere Comănescu [...] - Nu-i nimic, aranjez eu asta..."

În vederea ascensiunii au fost cumpărate "de la Obor două frânghii a câte 25 de metri [...] din acelea folosite de căruţaşi. Habar n-aveam noi, la vremea aceea, de rezistenţa pe care trebuie s-o aibă o frânghie la cădere. Ş-apoi, noi mergem să urcăm, nu să cădem...". În lipsa unor espadrile s-au procurat pantofi cu talpă de sfoară. Materialul alpin mai cuprindea şase pitoane, plus unul găsit pe Valea Gălbenelelor (pierdut pare-se de echipa Comănescu).
Duminica următoare, beneficiind de o zi uscată şi blândă de toamnă, cei patru au revenit în Valea Gălbenelelor. Spre deosebire de Comănescu, Baticu optase - in cursul unei precedente ieşiri pe Colţul Galbenele - pentru o traversare din Hornul Coamei către fisura care taie distinct partea dreaptă a peretelui (ceea ce le va aduce ulterior reproşul lui Comănescu: "Ce-aţi făcut voi, e doar jumătate de perete!" ).

"După o diferenţă de nivel de 50-60m. [de suiş prin stânga Hornului Coamei] apare o platformă lată de 1-2m; o urmăm spre stânga până în punctul unde se întrerupe. De aici coborâm printr-o balustradă de coardă, pe care o efectuăm tot spre stânga, şi după trecerea unui prim punct dificil, intrăm în fisura ce brăzdează faţa peretelui Gălbenelelor, pe toată înălţimea ei [...]
Primul obiectiv al escaladei - intrarea în fisură - este atins într-un timp relativ scurt şi fără a fi întâmpinat prea mari dificultăţi..."

In prealabil, pe când depăşea o zonă măi delicată, a ieşit in Strunga Colţilor sinăianul Florin Ştefănescu, care a reacţionat prompt: "Măăă, nu pe acolo-i drumul, dă-te jos!" Când a aflat identitatea celui din perete şi cu ce rost se afla el acolo, noul venit s-a măi liniştit. La scurta vreme in aceeaşi strungă şi-a făcut apariţia un alt cunoscut, Nini Parhon. Nici din partea acestuia nu a venit iniţial o încurajare: "Hei, ăla e peretele lui Comănescu!" " (urmat de replica "Eu credeam ca-i al Eforiei!" - Coştila, cel puţin până in şoseaua de astăzi a Văii Cerbului, aparţinea atunci Eforiei Spitalelor Civile), dar apoi Baticu, oarecum rătăcit, a fost ghidat de Parhon spre fisura căutată.

"După o escaladă de 6-8m. prin fundul fisurii, suntem opriţi de primul obstacol, constînd dintr-o surplombă pe care o evităm pe dreapta - printr-o zonă extrem de grea - după care reintrăm in fir.
Imediat după trecerea acestui punct fisura se îngustează brusc, auzind foarte puţin fata muntelui. Locul se prezintă foarte dificil, din cauza lipsei aproape complete a prizelor, iar înclinaţia care depăşeşte in acest punct 70 grade, face ca trecerea lui să ne răpească aproape o oră.
Cîţiva metrii mai sus fisura este […] întreruptă de o a doua surplombă, sub care o platformă îngustă oferă singura posibilitate de odihnă, în condiţii nu prea comode [...]
Din ţinutul în care ne-am oprit pentru câteva momente, după un mers de aproape trei ore, ieşim din fisura la stânga, direct pe perete, trecem o porţiune complet lipsită de prize după care reintrăm pe fir [...]
Trecută şi a doua surplombă, fisură, până aici îngustă şi puţin adâncă, împrumută aspectul unui horn de o lăţime ce variază între 80cm - 1,20m pe care-l urcăm in ramonaj.
Pe măsură ce câştigăm in înălţime, hornul se îngustează tot mai mult, iar la un moment dat dispare complet de pe faţa peretelui, care marchează în acest punct un al treilea mare obstacol, format şi de astă dată tot dintr-o surplombă. Suntem obligaţi din această cauză să ieşim din nou pe o faţă foarte expusă, pe care continuăm escalada din ce in ce mai periculoasă, până în punctul unde o nouă boltă de piatră situată pe fir pare a ne opri, de astă dată fără putinţa de a găsi vreo soluţie, orice posibilitate de continuare a ascensiunii.
Suntem insă salvaţi de o fereastră puţin vizibilă, ce sfredeleşte baza acestei bolţi uriaşe.
Trecem prin ea şi, deodată, apare in dreapta şi în stânga ferestrei o platformă largă şi ospitalieră, care ne oferă - după atâta tensiune nervoasă - posibilitatea de a ne regrupa şi odihnii în condiţii de perfectă siguranţă.
Din acest punct reluăm mersul, târându-ne mai întâi pe platforma care se continuă orizontal în stânga fisurii. O părăsim în locul unde devine măi largă, angajându-ne direct pe perete. O piramidă formată din trei ne dă posibilitatea să depăşim o faţă înaltă de circa 5-6 m, care fiind lipsită de prize, necesită utilizarea a 4 pitoane.
Din acest punct reintrăm la dreapta în fisură, urmînd mai întâi orizontal, faţa extrem de înclinata a peretelui.
Dar ca şi până aici, fisura [...] se închide complet şi ne obligă să ieşim din nou pe faţa muntelui, de această dată intr-un punct de maximă dificultate.
În sfârşit, după câteva tatonări grele şi după ce primul căţărător rămâne la un moment dat suspendat numai într-o priză de câţiva centimetri, deasupra uriaşului perete ce se lasă către fundul Gălbinelelor o adâncime ameţitoare, un piton foarte slab asigurat serveşte ca ultim punct de sprijin al piciorului, şi fisura, de astă dată mai adâncă, este recâştigată.
Cîteva zeci de metrii mai sus, pe firul aproape vertical al ei, atingem în sfârşit culmea ce ne separă de adâncile hăuri ale Văii Coştila...
Suntem covârşiţi; şi de oboseala atâtor ceasuri de efort continuu si de binecuvântată mulţumire ce ne strecoară in suflet acest sfârşit de drum greu si periculos.
Vreme îndelungata, privim in vag, fără a schimba intre noi nici un cuvânt..."

In Amintiri... (pag. 71-77), N. Baticu oferă o descriere indiscutabil mai vie, dar am preferat-o pe cea din Buletinul Alpin, mai puţin cunoscută şi redând impresii nealterate de trecerea vremii.

Cum, de la nivelul crestei atins, I. Trandafir explorase cu alt prilej locurile din amonte, ieşirea chiar pe întuneric in Brâul Mare al Coştilei s-a făcut fără mări emoţii. În brâu, după ce doi dintre tovarăşi au coborât pe Scoruşi pentru a recupera rucsacii lăsaţi la baza peretelui, s-a mers pe platou până la cantonul Jepi si de aici la Buşteni.
În Bucureşti, Nae Dimitriu si apropiaţii săi au primit cu mare bucurie vestea reuşitei, sărbătorită la restaurantul Mercur din Pasajul Victoriei.

"Realizând traseul Furcile, nu mi-am dat seama curând că satisfăcusem ambiţiile şi orgoliul unora; dacă în lupta dreaptă aceştia nu se mai puteau măsura cu Nicu Comănescu, au pus pe alţii să-l împiedice să realizeze ceva mai mult decât ei." (N. Baticu)

Această din urmă afirmaţie priveşte rivalitatea dintre Nae Dimitriu si Nicu Comănescu.
O competiţie pare să fi existat dintotdeauna între aceste două mari personalităţi ale muntelui românesc, a căror statură de excepţie se profilează in 1931-32. Este perioada in care Comănescu ţine să aibă, pentru a-l convinge pe N. Dimitriu, dovezi fotografice ale trecerii pe Hornul Coamei.
Reuşita hivernală pe Valea Seacă l-a ridicat mult pe călărăştean in ochii lui Dimitriu, care plănuieşte şi pune în practică o tura pe Valea Urzicii alături de "excelentul trio Sincan-Beldie-Comănescu" :

"Ce frumoase sunt întâlnirile ce-ţi dai la munte cu un tovarăş bun si trebuie să adaug, N. Comănescu este unul din aceştia" , notează Nae Dimitriu cu acelaşi prilej.

Evenimentul rămâne însă multă vreme singular. În vara 1932 de pildă, Dimitriu este împreună cu "înjuratul grup" Beldie-Sincan-Belitoreanu, în vreme ce Comănescu alcătuieşte cu Mircea Badea si Vasile Nicolau un "trio" devenit clasic pentru contemporani.
Vor parcurge împreună în anul următor Valea Seacă a Caraimanului (iarna) şi Colţul Mălinului, după care Comănescu se căţăra din nou pe cont propriu. Între altele el urcă Hornul Central din Colţul Mălinului, în vreme ce Nae Dimitriu suie învecinatul Horn Ascuns.

Va fi activat aici acel "partaj" al muntelui între cei corifei, despre care vorbesc Al. Beldie (în culori neutre) şi Niculae Baticu:

"Am asistat odată în [...] 1935 la o [...] dispută în care s-a făcut o împărţire a muntelui intre ei doi. Nae Dimitriu şi-a adjudecat dreptul asupra Peretelui Văii Albe, Comănescu asupra Peretelui Gălbenele, şi altele. Această dispută îşî avea originea in orgoliul de a se stabili care este cel măi bun căţărător [..] Ei mai voiau ca niciunul din ei sa nu se amestece şi să intre in traseul încercat de una din părţi."

Un eveniment aparent neînsemnat, în iarna 1934-35, a precipitat conflictul: solicitarea inginerului Ion Nicolau, şeful secţiei alpine din cadrul asociaţiei cultural-sportive a C.F.R., ca oamenii lui să fie îndrumaţi pe munte de persoane competente din cadrul C.A.R. S-a convenit atunci ca o parte dintre ceferişti să se înscrie in Clubul Alpin, iar unii dintre colegii lui Nae Dimitriu să intre in asociaţia C.F.R., beneficiind totodată de permise gratuite pe calea ferată. Colaborarea a fost însă de scurtă durată:

"Între cei care conduceau colectivele alpine ale C.F.R.-ului mă număram şi eu. M-am simţit bine intre ceferişti. După un timp Nicolau mi-a cerut să întocmesc insa după fiecare tura un fel de raport, ca o justificare pentru asociaţie, zicea el. Asta nu era un capăt de ţară, dar ulterior mi-a făcut propunerea să părăsesc Clubul Alpin si sa rămîn la C.F.R. Acest lucru m-a deranjat, i-am spus lui Nicolau ca nu sunt de vânzare, după care m-am dus şeful pe linie de serviciu al acestuia, ing. Gh Frim: «Dumneata l-ai adus pe omul asta în club; uite ce vrea sa facă...» A avut loc o discuţie intre cei doi şi s-a produs o ruptura intre cele două grupări." (N. Baticu)

Pus probabil să aleagă, Comănescu a rămas la C.F.R., gest favorizat fără îndoială de ture nefericite precum cea din 4 august 1935 (când Dimitriu a cercetat fără Comănescu, contrar convenţiei anterioare, Vârful Strungii din Creasta Picăturii).

Ca urmare, în vara-toamna acelui an intrarea traseului explorat de talentatul căţărător in Peretele Gălbenelelor a fost marcată cu iniţialele noii sale asociaţii.
Dincolo de toate trebuie spus că întrecerea a fost in cea mai mare parte pur sportivă, lipsită de invectivele care au animat de pilda disputa C.A.R. - ADMIR. Mai mult, Comănescu a publicat in Buletinul Alpin (împreuna cu secundul sau, Leova Stolear, membru C.A.R.) descrierea traseului Crestei Văii Albe.

Rivalitatea s-a curmat la 15 martie 1936...

"Nu apucăm să ne regrupăm lângă cornişă si simt că a plecat zăpada cu mine. Am strigat: înfigeţi pioleţii. Ei au înfipt pioleţii, dar zăpada tot aluneca. Încerc retragerea la inca . Nu reuşesc. Se dislocă mase mari de zăpadă, căpătam viteză mare la prăbuşire. Se aud ţipetele echipei. Încerc să fac frână cu pioletul. În cădere primesc o lovitură. Mi se rupe coada pioletului şi acum mă simt complet dezarmat. Rămâne să încerc să fac frână cu mâinile. În acest timp vine un nou val de zăpadă, mă loveşte in faţă, mă răstoarnă. Simt că mă sufoc, şi la mijloc am dureri mari din cauza frânghiei (toate acestea s-au petrecut de la inca lui Jilipeanu până la brâna mare, …). La un moment dat iar prind aer. Respir, dau dopuri de zăpadă afară din nas şi din gură şi în acelaşi timp zburam prin aer. Iar aud ţipete. Nu văd nimic. Aşteptam lovitura de graţie. Pe nesimţite iau contact cu zăpada. Alunecam şi cu nu puteam să văd nimic. Prăbuşirea continuă. La un moment dat simt din nou că mă sufoc. Nu mai alunecam şi mă acoperă zăpada. Îmi dau seama că trebuie să ies din zăpada. Fac sforţări. Iar am aer. Respir din plin şi reuşesc să ies din zăpada."

In mod miraculos, autorul relatării (I. Marinescu) s-a oprit la numai un metru de peretele Văii Coştilei, in locul unde aceasta face un cot către est (cota aprox. 1800). Nicu Comănescu s-a izbit însă din plin de acel perete şi a murit pe loc. Şi-au mai pierdut viaţa atunci studentul arhitect Petre Catzian, Gh. Botez si Ion Iliescu.
După şase săptămânii, a fost descoperit aparatul de fotografiat al lui Iliescu, cu o singură imagine, luată în timpul popasului din Brâul Mare.
Cici Benkner (căreia Nae Dimitriu îi atribuia plecarea lui Comănescu din C.A.R.) i-a supravieţuit puţine luni prietenului ei. După două nopţi petrecute (fără voie) pe munte in primăvara aceluiaşi an, s-a îmbolnăvit de plămâni şi a murit într-un spital din Bucureşti.

Fratii Titeica, o privire in plus...


Intro.
Eugen Popescu mi-a dăruit un scanner de filme.
Că scula cu pricina nu e eprfectă, că mi-am mai uitat şi eu din bruma de pricepere probabil, dar imaginile ieşiră cam de necalitate... le-am pus totuşi pe net.
http://picasaweb.google.com/mmordean/FondFotoTiteica#
La acest stadiu am zis să însoţesc imaginile de nişte informaţii mai puţin ştiute... Îmi aminteam că le-am postat pe carpati.org, dar nu-mi ies la căutare... Oi fi uitat să le postez?
Ah, memoria!

Prin urmare, le mai aştern odată aici.






Un (pardon!) nebun aruncă o piatră...



Scrierile despre istorie apar îndeobşte cititorului asemenea unui obiect finit, cu afirmaţii în cea mai mare parte ferme.
Previzibil însă, „bucătăria” unui asemenea fruct trece însă prin faze de dubiu autoricesc... Ba uneori se întîmplă ca cercetările să rămînă la acest stadiu, după ce nu dai şi pace de capătul „firului”..., situaţie în care nu poţi decît să inciţi pe alţii la aprofundarea subiectului....


De pildă.
Un nume serios: Mircea Eliade.
Care semnalează în (articolul „Mi-e foame”, Cuvântul, IX, nr. 2992 din 26 august 1933) că "există 6.000 licenţiaţi universitari fără posturi, fără pâine, fără niciun rost în lume...)"(1) Peste trei ani, Eliade revine asupra subiectului, ba chiar întocmeşte (iunie 1936) un tablou al situaţiei materiale a exponenţilor noii generaţii (vreo 23 la număr), indicând şi gradul lor de ocupare.... (2)

„Cel mai bine plasat era M. Vulcănescu, cu 20.000 lei lunar în calitate de director al Vămilor. Trei erau asistenţi universitari (Eliade, Gh. Ţiţeica, Radu Gyr, între 5.000-8.000 lei lunar), unul era profesor de liceu (Anton Holban), unul era medic (Ion Biberi), unul avocat (Emil Gulian), altul (M. Sebastian) secretar de avocat. C. Noica, Al. Elian, Emil Cioran, Ernest Bernea n-aveau post, deci, nici leafă...” (3)

O ocupaţie mai mult sau mai puţin favorită a cercetătorului istoric (fie el şi amator, ca subsemnatul) este asocierea în grupuri cu alţi nouă înţelepţi, care apoi purced la scoaterea de pietre din fîntînă.
De pildă: oare, dacă Eliade susţinea atît de focos oameni precum cei numiţi, erau ei şi simpatizanţi legionari? Nu de alta, dar nu e văzut pe listă vreun stîngist precum Zaharia Stancu, Pandrea, Belu Zilber etc.

Pînă una-alta, să vedem ce este pe listă cu a noastră cunoştinţă montană, Gheorghe Ţiţeica.
Care nu poate fi însă G.Ţ., deoarece acesta era profesor universitar din zorii veacului XX, iar academician încă din 1914... Prin urmare, mintea merge aici către unul din cei doi fii ai săi, Radu şi Şerban.
Se întîmplă ca ambii să fie asistenţi universitari la acel moment.


La prima vedere, Şerban – mai dezinvolt şi mai exuberant de felu-i – ar putea fi bănuit (în lumina textului de mai sus) de simpatii legionare mai mici sau mai mari. Ca un făcut, un militant „verde”, George Manu şi-i alătură pe cei doi fraţi într-o acţiune împotriva Falangei, o grupare conservatoare din Ministerul Învăţămîntului ce limita celor din afara ei ascensiunea universitară. Separînd aici „minereul” de sterilul relatării (4), observăm că fraţii Ţiţeica nu optează în epocă precum alţi universitari de nivel secund, pentru candidatură pe listele Legiunii la alegeri. Totodată, eventualele lor obiecţii păstrează un ton urban, motiv pentru care nu suferă sancţiuni, precum belicosul G. Manu.
Radu şi Şerban păşesc apoi, peste puţini ani, la treapta de conferenţiar. Mezinul este numit în 1941 conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti, nivel atins şi de Radu, la Politehnica timişoreană.
Dacă ultimul nu a avut probleme în vîrtejul politic al anilor treizeci, necazurile îl cuprind peste un deceniu, cînd, după spusele lui Cezar Zugravu (5), Radu Ţiţeica este „anchetat, condamnat sau persecutat”, alături de colegi precum profesorii Plauţiu Andronescu, Ovidiu Ţino, Radu Ţiţeica, Adrian Stambuleanu, Kielburger.
Nici de această dată nu va fi fost vorba de o implicare vehementă, politică, deoarece Radu Ţiţeica a putut urma drumul profesional ales. În cazul lui Şerban, nu ştim să-l fi afectat incidente asemănătoare. A fost ales membru titular al Academiei Române, în 1955, instituţie căreia i-a fost vicepreşedinte între 1963 şi 1985 (cînd a încetat din viaţă).


Note subsol
(1)
“…Tragedia aceasta a intelectualilor tineri a fost până acum privită sentimental sau echivoc... Prea s-a abuzat mult de mitologia «crizei»... D-lor, ăi de mâncaţi şi beţi pe banii noştri, lăsaţi-o mai încet cu «criza» şi cu «vremurile grele», cuvintele astea nu mai conving azi pe nimeni... Nu se teme nimeni dintre dvs. de soluţii directe?"
(2)
Zigu Ornea, în „Anii treizeci. Extrema dreapta romanească”.
(3)
Idem. Pentru parfumul epocii, iată continuarea materialului Ornea,: „. Cei mai mulţi erau publicişti şi, după calculele lui Eliade, nu scoteau pe lună mai mult de 6.000 lei lunar. Şi, la sfârşit, insera această judecată acuzatoare: "Dacă Al. Elian sau C. Noica ar fi trăit la 1900 - ar fi fost chemaţi direct la catedre, cum au fost chemaţi d-nii Demostene Russo şi P. P. Negulescu. Nu e deloc de mirare că într-un stat reacţionar şi gherontocrat ca al nostru tinerii să ducă viaţa de mizerii pe care o duc. Nu e de mirare dar e de plâns... Asta în timp ce lumea se lasă condusă de energiile tinerilor şi de valorile spirituale pe care tot un om de ştiinţă, un filozof şi un artist le creează. Câte revoluţii trebuie să facem ca să suprimăm definitiv o asemenea mentalitate reacţionară?" (Mircea Eliade, Diurnele generaţiei tinere, Vremea, IX, nr. 440 din 7 iunie 1936.)”
(4)
Gheorghe Jijie, „George Manu – scurtă schiţă”, http://modeleromanesti.blogspot.com/2009/08/articole-george-manu-scurta-schita.html
(5)
Cezar Zugravu, “Mărturii ale suferinţei”, Iaşi, f.a., p. 281-282 (cap. Profesorii, absolvenţii şi studenţii Şcolii politehnice din Timişoara care au fost anchetaţi, condamnaţi sau persecutaţi în perioada 1945-1950). vezi şi http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Miscari%20protestatare%20ale%20studentilor%20timisoreni%20de%20Rusnac.htm

sâmbătă, 16 octombrie 2010

un interesant post (chit că nu neapărat nou) al Ilenei Bocanciu despre Baticu

( http://muntiicarpati.org/bin/articole/show.php?id=2555&lng=ro&sid=1 )

10 ani de la moartea lui Nea Baticu

Am mai publicat acest articol acum 4 ani. Dar cred că nu e niciodată prea mult, atunci când trebuie să ne amintim de cei dragi, care nu mai sunt printre noi...

NICULAE BATICU - AŞA CUM L-AM CUNOSCUT

Era în vara anului 1991, când ne-a venit o invitaţie din partea Clubului Alpin Român, pentru a participa la o şcoală de iniţiere în alpinism, organizată de Niculae Baticu. Personal, nu ştiam prea multe pe vremea aceea nici despre tehnica alpină, nici despre Niculae Baticu, despre ale cărui cărţi auzisem, dar pe care le-am citit abia după ce l-am cunoscut.

S-au înscris aşadar la această acţiune trei băieţi din club: Marcel Puiu, Miki Diaconescu şi Bogdan Toma, dar îmi doream nespus de mult să merg şi eu. I-am rugat să mă ia şi pe mine şi după îndelungi negocieri au fost de acord, cu condiţia să mă ocup de pregătirea mesei, pe toată perioada taberei. Nu-mi convenea deloc treaba asta, dar până la urmă n-am avut încotro şi am acceptat. Ca revanşă, mi-am luat "aghiotanţii", pe Cristi Şuţu şi Petruţ Stoian, nelipsiţii mei prieteni de la turele montane, care aveau pe vremea aia doar 17 ani.

Tabăra s-a desfăşurat în perioada 01-08 septembrie 1991 la Refugiul Coştila-Masivul Bucegi.

Din partea CAR au participat: Niculae Baticu, Vasile Lazăr şi Mircea Barbilian iar de la alte cluburi încă vreo 10 băieţi.

Nu ştiu din ce cauză, nu am putut urca împreună cu toată trupa, aşa că am ajuns în Buşteni pe la ora 19: 00. Dragii mei de băieţi, Cristi şi Petruţ (astăzi două nume importante în lumea presei), mi-au ieşit în cale şi am cărat toţi trei rucsacul plin cu de toate, pentru o săptămână.

În timp ce urcam, se întreceau a-mi povesti despre "Nea Baticu", care, se vede treaba că-i impresionase în mod deosebit: "Să vezi ce om minunat e!", "Şi ce de ne-a mai povestit!", "A urcat singur până la refugiu!", "Da\' să ştii că e bătrân, are peste 80 de ani, noi l-am ajutat doar puţin la bagaj!" "Are nişte dinţi foarte frumoşi!" şi tot aşa, dându-mi tot felul de amănunte, care de care mai trăsnite, am ajuns la refugiu, pe la ora 21: 30, obosită, însetată şi flămândă cu convingerea că-l voi recunoaşte din prima pe vestitul Baticu. De recunoscut, e drept că l-am recunoscut imediat, dar de cunoscut, nu ştiu cât am reuşit s-o fac...

Înainte de culcare ne-a spus poveşti; dar nu poveşti de adormit copiii, ci întâmplări adevărate pe care le trăise în tinereţe sau la vârsta maturităţii. Era târziu în noapte şi eu stăteam cu capul în poala lui, ascultându-l şi mi se părea cel mai firesc lucru din lume să mă mângâie pe păr cu mâna-i obosită de vreme. Îi puneam întrebări fără nici o reţinere, pentru că nu era un om în preajma căruia să te simţi reţinut sau stingher, avea o mare căldură în voce şi o mare dorinţă de a transmite din experienţa sa. Vorbea cursiv, fără nici o greutate în exprimare, te făcea să vezi cu ochii minţii locurile prin care umblase, să simţi aievea pericolul sau izbânda.

În prima zi, dimineaţa mohorâtă, şi noaptea scurtă, ne-au cam tăiat din elan, dar coarda fiind montată pentru traseul "Muchia Ţancului" sau "Fisura Întreruptă" am început antrenamentul. Nea Baticu nu ne lăsa deloc, până nu executam corect: "paşii mici", "nu te grăbi", " foloseşte regula celor trei prize", "nu pune genunchiul" şi tot aşa, întreaga dimineaţă.

După-amiază am plecat în traseu. Am urcat pe Valea Gălbenelelor, firul principal, până în Strunga Gălbenele şi ne-a întors pe firul secundar. La plecare, Nea Baticu ne-a făcut cu mâna şi ne-a urmărit multă vreme cu privirea. Această privire, pe care am văzut-o apoi în ochii lui în fiecare zi când noi plecam spre creste iar el rămânea să ne aştepte, mi-a rămas în minte până astăzi. Era privirea îngrijorată a unui părinte care-şi vede copiii plecând, dar şi privirea unui om cu sufletul tânăr şi mintea limpede, pe care însă trupul nu-l mai ascultă.

A doua zi, era urât şi am învăţat noduri ("coada vacii", "dublu opt", "cabestan" etc) şi alte elemente de tehnică alpină: asigurare, autoasigurare, filajul corzilor şi altele. Am făcut apoi coborârea în rapel, în diverse stiluri şi folosind mai multe dispozitive specifice.

După-amiază, o urmat o treabă extrem de neplăcută: urcarea cu prusicele. Nea Baticu ne supraveghea din apropiere sau de pe stânca ce-i poartă şi astăzi numele, făcându-ne cel mai adesea observaţii. Era zgârcit cu laudele şi o apreciere din partea sa valora foarte mult. Fiind singura fată din tabără, am "avut onoarea" (!) să urc prima şi m-am chinuit destul dar am strâns din dinţi şi am ajuns până sus.

A treia zi, se anunţa splendidă! Cu toate că mă durea rău un deget (îmi căzuse o piatră pe el în prima zi în Hornul dintre Fire) am dat deşteptarea înainte de răsăritul soarelui şi după pregătirea micului dejun (intrasem acum în regim de egalitate şi băieţii mă ajutau!), ne-am echipat pentru traseu şi am pornit la drum. Am urcat pe Vâlcelul Policandrului, am ajuns "La Pândă", iar de aici până la Brâna Suspendată care conduce la Peretele Vulturilor. Am continuat urcuşul şi după ce am străbătut Brâna Aeriană am ieşit în Creasta Văii Albe. Peisajul era copleşitor şi de fiecare dată când am revenit pe acest traseu am retrăit această senzaţie. Ajunşi în Brâul Mare al Coştilei, sub Hornul lui Gelepeanu, am mâncat şi ne-am răsfăţat o vreme la soare.

Am străbătut apoi Brâul Mare al Coştilei şi am coborât pe Valea Cerbului, ajungând la refugiu pe la ora 16: 00, destul de obosiţi şi înfometaţi. Dar era tocmai rândul meu la cărat apă!

Era pe vremea acea în refugiu, un bidon mare, albastru, de vreo 10-15 litri, în care se aducea apă de jos de la izvor, cel puţin de două ori pe zi, apă pe care apoi o foloseam cu mare economie. La coborâre, cu bidonul gol, totul era grozav, dar după o oră de aşteptare până se umplea, urcarea ţi se părea interminabilă... Când în sfârşit am ajuns, am început să pregătesc masa, pentru că - evident - tot eu eram de serviciu. Nea Baticu era singur în refugiu şi mă privea în tăcere. Nu eram prea pricepută la bucătărie (nici astăzi nu sunt!) dar îmi dădeam toată silinţa, simţindu-l cu ochii pe mine. Am umplut o oală de vreo doi litri cu apă şi am luat-o cu cleştele, cu gândul să o pun pe sobă. Dar până să ajung acolo, nu ştiu cum s-a întâmplat că oala era pe jos, iar apa cărată cu greu în spate, se scurgea printre scândurile podelei. Nea Baticu n-a zis nimic, iar eu cred că am bolborosit ceva, dar îmi era tare ruşine şi mai ales ciudă pe neîndemânarea mea. Cu toate astea, am ridicat oala cu un calm care nu era al meu, am umplut-o din nou, am luat-o cu acelaşi cleşte, dar înainte de a ajunge la sobă, pleosc! Şi alţi doi litri de apă spălau inutil podeaua... Ne uitam unul la altul fără să scoatem un cuvânt. Aş fi vrut să râdă de mine, ori să mă certe, dar mă privea lung, fără să zică nimic... Când nu am mai putut suporta încordarea, am ieşit din refugiu, dar eram sigură (cum sunt şi astăzi!) că nu cleştele a fost de vină!

Ziua a patra na-am petrecut-o "la bază" antrenându-ne pe traseele de lângă refugiu în "Fisura Întreruptă" şi "Traseul Începătorului". Prânzul a fost un festin! Nea Baticu stătea cu plăcere cu noi la masă, îl invitam de fiecare dată, dar nu mânca ci doar ciugulea de ici de colo. Avea propria lui mâncare, bine aleasă şi porţionată, mânca numai pâine uscată tăiată cubuleţe, pe care o ţinea într-un sac de pânză şi din care îmi dădea şi mie, aşa de poftă, câte o bucăţică.

A cincea zi, cu toate că era ziua plecării, am pornit devreme pe Valea Coştilei, urcând cu sârg şi ajungând din nou în Brâul Mare al Coştilei. Am coborât pe Valea Scoruşilor, am urcat în strungă şi am coborât din nou pe Gălbenele ajungând la refugiu în jurul prânzului. Nu mai era timp pentru masă, aşa că ne-am făcut rapid bagajele şi luându-ne rămas bun de la Nea Baticu, am pornit-o rapid la vale pentru a reuşi să prindem singura maşină care ne putea duce acasă.

După o zi de pauză am plecat în Retezat şapte zile, apoi în Leaota, pe Valea Albă, în Munţii Cindrel tot pentru şapte zile şi în sfârşit din nou în Bucegi. Toate aceste ture le-am pus apoi pe hârtie dintr-o suflare şi pe 16 noiembrie 1991 am trimis împreună cu pozele de la Coştila, prima mea scrisoare către Nea Baticu. Mi-a răspuns imediat cu bucurie, povestindu-mi la rându-i despre planurile sale. Am corespondat multă vreme şi, paradoxal, în timp ce eu (care aveam puţin peste 20 de ani) îi descriam mai mereu cu lux de amănunte ce am făcut dar mai puţin despre planuri de viitor, el (care avea peste 80 de ani) îmi vorbea mai puţin despre ceea ce a realizat şi mai mult despre câte voia să facă: " Suntem pe cale de a cumpăra două locuri, pentru construirea a două cabane: una în Cheile Turzii şi una în cheile Bicazului. Aşa că la anul vom avea mult de lucru (scrisoarea este datată 24 nov.1991 când avea 82 de ani) în tabere de construcţie. Vom face şi tabere şcoală, precum şi excursii-ascensiuni colective. Mai rău stăm cu apariţia revistei. Costă mult... Ce să facem mai întâi? să construim, sau să tipărim? Cu bună voinţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, poate vom face şi una şi alta." sau "Pentru iarnă vom face o tabără, fie la Lacul Bâlea, fie în Retezat. Vreau să retipărim revista dar costă mult. În rest, ne sbatem să recăpătăm sediul, refugiul şi Căminul Alpin."

Îmi scria întotdeauna tare frumos, începând cu "Draga mea Ileana" ori "Scumpă şi Dragă Ileana" şi terminând cu urări de bine şi "Cu dragoste şi prietenie". Ne-am mai revăzut o singură dată, într-o miercuri când a venit la noi la club la o şedinţă. De atunci nu ne-am mai întâlnit, cu toate că în scrisori, ne transmiteam dorinţa şi speranţa că ne vom revedea: "...iar lui Ileana, draga, cele mai bune gânduri şi...să ne revedem curând." sau "aştept cu nerăbdare primăvara şi vara când, să sper, că ne vom revedea." Ultima scrisoare pe care am primit-o, datează din 29 aprilie 1996. Peste trei luni plecam în Caucaz. Nu mai ştiu dacă i-am scris despre asta la întoarcere, oricum în 97 a fost tăcere, nu am mai primit nici o scrisoare. Noi ne pregăteam de Kilimanjaro, era destulă agitaţie la club. Apoi am aflat că sunt însărcinată şi am renunţat la Africa. Au plecat de la noi doar doi băieţi: Geo Badea şi Dragoş Chiţulescu. Niculae Baticu a murit pe 20 ianuarie 1998 la Bucureşti, Dragoş Chiţulescu a murit o lună mai târziu, în Bucegi, după ce cu două săptămâni înainte ajunsese pe cel mai înalt vârf din Africa-Kilimanjaro. A fost o tristeţe grea în sufletele noastre (Niculae Baticu este membru de onoare al ATC), plecau dintre noi, unul după altul, doi oameni minunaţi, care porniseră pe acelaşi drum. Unul se afla la sfârşitul drumului, celălalt abia la început...

L-am întâlnit pe Nea Baticu şi l-am cunoscut, dar nu l-am văzut ca pe "unul din titanii alpinismului românesc" ci ca pe un om cu mintea sprintenă şi spiritul tânăr, care iubea stânca, pasărea liberă a cerului, floarea de colţi şi capra neagră, l-am îndrăgit şi îl port în suflet, împreună cu acel dor de ducă ce ne macină pe noi montaniarzii şi ştiu că de acolo de sus ne priveşte, ne înţelege dacă am greşit şi ne ocroteşte, când paşii ne poartă pe creste.

Ileana Bocanciu - Asociaţia de Turism Chindia

Nae Dimitriu spre Acul Mare

I-am scris recent lui Marian Anghel, fondatorul Gruuplui de Istorie Alpină:



Să trăieşti!

I

Notezi undeva (http://giaro.wordpress.com/2010/06/23/precursorii-lui-baticu/ ):

....Vârful Gusella există în realitate, în pasul Giau, dar cine este Alexandru Vătămanu şi cum a ajuns el să se caţăre în Dolomiţi, în anii 20?
În acest moment nu se ştiu prea multe detalii.
Ca şi în cazul Th. Rosetti, Baticu vorbeşte doar în treacăt despre el, în cartea „Amintirile unui alpinist”: „La 1 septembrie 1935 am fost cu Nae Dimitriu, Costi Ţico, fraţii Rodica şi Dan Popescu, Radu Sturdza şi Sorin Tulea în Acele Morarului. Am urcat faţa de nord a Acului Mare… Nae Dimitriu a considerat aceasta drept premieră. Greşit, zic eu, deoarece pe Acele Morarului fusese în anii de după 1921 Theodor Rosetti-Solescu — care avea şcoala austriacă de căţărătură din Keisergebirge — însoţit de fraţii Vătămanu, doctorul şi maiorul.”



Nu ţine de a căuta intenţionat bube în cap dacă opinez aici că nea Nae nu avea dreptate... E ca şi cum ai spune că nimic nu mai e premieră în zona Mont Blanc, după 1786...
Dimitriu a venit peste versantul nordic al Acului Mare, chiar astfel şi-a denumit tura.
Baticu mai scrie, în contextul turei echipei Dimitriu:
"Din Brîul Acelor a început ascensiunea, o lungime de coardă destul de uşoară."
În discuţia cu mine preciza chiar că a fost vorba de o lungime de coardă din acea vreme, adică 30 metri. Cum ştiam zona, l-am contrazis, fiind acolo cel puţin două de 40 - dar a ţinut morţiş să nu dea înapoi, a ţinut-o pe-a lui.

Iar... în context, Dimitriu trece ca parte a traseului inclusiv zona dintre brîurile de Mijloc şi Acelor (Baticu indică aici: [Din] Brîul de mijloc /.../ am urcat un alt horn, am mers la dreapta şi în sus şi am ajuns la Brîul Acelor.. )
Îl înţeleg pe Dimitriu că - în contextul epocii - i s-a părut porţiunea demnă de un traseu alpin serios, nu şi faptul că segmentul fusese parcurs de fraţii Ţiţeica încă din 1926.


II

De notat este că am ajuns la acest articol net al tău în căutarea celui pe care l-ai scris despre Nae Dimitriu. Asta în urma constatării că prietenii din CAR nu par să fi purces la crearea vreunuia, lăsat implicit la condeiul celor dinafara Clubului... Şi nu o spun cu răutate, pur şi simplu ei au nevoie să admire, iar pentru aşa e contraindicat să priveşti de aproape, în amănunt...


Mircea

vineri, 15 octombrie 2010

Cum e de tratat un personaj istoric, idol pentru unii

I

(trimis pe lista CAR de pe Yahoo)


Am avut privilegiul acum cîteva zile - la Caminul Alpin - să-mi arunc ochii pe un voluminos pachet cu file din arhiva unui înaintaş al nostru. Interesante. Foarte interesante.
La un moment dat am citit cîteva pagini care se constituiau într-un atac extrem de dur la adresa unui confrate. Mie unuia nu mi-a dat bine acea inflamare, mai ales că emitentul nu nimerea întotdeauna adevărul.

Problema se pune aici - între noi fie vorba - cît se poate afirma în asemenea cazuri, precum Aristotel, că mai aproape ne este adevărul..., respectiv a pomeni şi de asemenea gesturi, cînd vorbim despre un om.
Ştiu că la majoritatea caselor se poartă sportul cu datul sub preş, cu discreţia. Ba te înfurii chiar pe cine ar scoate la lumină aşa ceva.
Ca om cu pretenţii de simpatie asupra istoriei, mi se pare totuşi aiurea aşa ceva. Acel om a fost alcătuit inclusiv din acea trăsătură. motiv pentru care, în opinia subsemnatului, şi-ar pierde realmente din viaţă dacă ne-am face că plouă...
Recunosc totodată că nu dă bine aşa pleaşcă în biografia sa, mai ales cînd nu vine de la duşmani. Iar noi, altminteri stimăm, simpatizăm imens spre acel om.

Cum naiba sînt de împăcat lucrurile?


Am senzaţia că dacă o întorci frumuşel din condei (nu mistificare!) lucrurile pot ieşi onorabil.
De pildă să investighezi cu amiciţie şi înţelegere din ce meandre ale unui suflet deseori chinuit veneau asemenea porniri... Eventual să împănezi măsurat cu mulţimea de calităţi a aceluia.

Părerea mea.

Mircea



II
(Răspuns un mesaj adresat mie şi legat de cele anterioare)

Să trăieşti!

Le iau pe rînd...

Am vazut mesajul tau de pe grupul Yahoo, as vrea sa te gandesti ca documentele respective sunt absolut personale, eu le-am preluat de la nea Nae dupa ce s-a prapadit, si le-am pus in arhiva CAR ( gresit sau nu - asta e, el m-a rugat cu limba de moarte sa pastrez totul - eu am fost ultima persoana cu care a vorbit, daca te intereseaza amanunte iti povestesc totul e foarte interesant )...
Nu e rău de pus pe hîrtie, ultimele lucruri...

Apoi, e greu de spus cît de personal este ceva, cîtă vreme materialul (vreo două file A4, despre Ionescu-Dunăreanu) avea clar tentă de informare. El aparţine perioadei în care nea Nea nu era ascultat, pentru gură care nu convenea acelei epoci montane...
Oricum ar fi, eu îi ştiam această înclinaţie a lui NB, nu aveam pentru prima oare de a face cu ea, am mai văzut la el cîteva texte din categoria asta...

daca el nu le-a facut publice in timpul vietii inseamna ca nu a dorit acest lucru.
Ce am văzut eu acolo - în plicurile A5 pe care le-am răsfoit (le ştiam de cînd le avea în casă, de la el am preluat şi eu procedeul unui asemenea aranjament) - nu erau lucruri de publicat, ci informaţie brută.


Nea Nae, prin stradania lui a contribuit enorm pentru ca seara de sambata sa fie posibila si nu e corect sa fie atacat cu probe strict personale chiar din interiorul CAR. Eu sunt de parere sa pastrezi pentru tine aceste informatii si sa nu le faci publice, daca le-ai vazut inseamna ca niste oameni au avut incredere sa te lase sa le vezi.
Aici nu se pune problema de a publica eu acele ciorne. Oricum, aşa cum am spus, probabil aş cosmetiza oricum din plin acea trăsătură a sa, vizibilă şi acolo...
Eu personal nu ştiu dacă a pomeni de aşa ceva este un atac. Mă interesează, binar, dacă e adevărat sau nu.

Ca idee de atac, eu consider astfel gestul, adevărat sau nu, care defulează de fapt lucruri de prin alte părţi ale iniţiatorului. În general, prin atac înţeleg mitocănie, lipsă de inteligenţă. De asta nu m-aş preta la aşa ceva.
Intervine însă o problemă. Cînd cineva prezintă un personaj numai în lumină pozitivă, atunci ţin să-l trag de mînecă, nu o dată vehement. Iritarea mea pe E. Cristea şi ai săi vine şi de aici, că-mi puneau sub ochi un zeu cînd, de fapt, ăla era plin de calităţi, dar şi de bube...


Memoria lui Nea' Nae nu poate fi umbrita de nimeni din CAR, orice ar fi facut el in viata lui personala, pentru ca, daca exista CAR i se datoreaza intr-o foarte mare masura si lui. Nu facem cultul personalitatii dar nici nu putem amesteca CAR-ul cu viata personala a lui nea' Nae si cu relatia lui cu alte persoane care nu au avut tangenta cu CAR.


/.../ Eu cunosc de multişor zona asta cu viaţa personală a cuiva. De acolo unii extrag chestii luminoase şi nu se irită nimeni, dar cînd scoase lucruri negative pasămite nu mai e bine... Parcă e judecată cu două măsuri!... De pildă, statul în închisoare al lui nea Nae e tot viaţă personală, dar se face deseori trimiteri la ea, la închisoare...
"Umbrită de cineva din CAR"... Păi, pînă una-alta, eu nu fac parte din CAR, care m-a sancţionat pentru gură dură la 1995 (aici ţi-aş relata eu cum a decurs acea AG...), iar de atunci m-am ferit să mă mai apropii prea tare. Tot pentru că am o eternă gură proastă.
Legat de ultima ta frază de mai sus, opinez că se face din plin cultul personalităţii NB în CAR - lucrul e prea vădit pentru a-l mai argumenta (materialele lui Mircea S. sînt barim epocale). Dar la o adică e opţiunea liderilor Clubului.
"...Relatia lui cu alte persoane care nu au avut tangenta cu CAR"
Nu ştiu exact la ce te referi aici. Dacă e vorba de lucrurile la care făceam eu aluzie în postul meu, păi au legătură cu CAR! Personajul luat în vizor este II Dunăreanu, membru în Club la un moment dat. Despre IID şi în parte traiectoria acestuia în acei ani vobeşte Baticu în fileele de arhivă pomenite de mine. De pildă, că s-a folosit de calitatea de membru pentru a-şi lucra un ghid montan - chestie pe care eu nu o cred însă adevărată.


As vrea sa te rog sa incerci sa nu folosesti public nimic din ceea ce ai aflat datorita faptului ca, din incredere, nu ti-a restrictionat nimeni accesul la acele documente.
Nu am folosit nimic, i-am atras atenţia doar dlui Mititeanu asupra unor interesante pentru dînsul scrisori provenind de la Bulinel (Dinu M. este un bun cunoscător al vieţii acestui apreciat confrate al nostru).
Apropo de accesul meu acolo, eu l-am văzut şi ca pe un posibil serviciu făcut de mine CAR. Mai exact, eu fiind un om cu oarece dragoste de documente din acea categorie, le-aş putea arhiva şi populariza.
În primul caz, nu-s orb să-mi scape că unii colegi spun multe şi fac puţine...
În acelaşi timp, aceiaşi nu au ştiinţă de a populariza, de a declanşa la alţii dorinţa de a comenta, de a lărgi orizontul ideilor din vreun document scos în lume... Nu e lipsă de modestie, ci pur şi simplu mă pricep la asta, iar la făcut bani ori sociabilitate ba... (nu le pot avea pe toate...).

Mai vreau sa-ti spun ca in cadrul CAR ( cum este si lista de discutii CAR yahoo ) nu intereseaza pe nimeni viata strict personala a lui Nea' Nae, pe cine a injurat el sau cu cine a fost el prieten, ci in exclusivitate ce a facut el pentru ca CAR sa existe si sa fie posibila o atmosfera intre alpinisti ca cea de sambata, intr-un loc al lor - Caminul Alpin.

Ce să zic, nu am loc de întors aici...
Nu pentru că aş fi de acord cu tine că "nu interesează pe nimeni viaţa strict personală a lui Nea Nae", ci pentru că semnalul din partea liderului CAR care eşti e mai mult decît clar în privinţa a ce e binevenit sau ba acolo, pe listă... Am ridicat doar la un moment dat ceea ce mi s-a părut mie a fi o problemă (mă crezi sau ba, sînt mulţumit de cum am prezentat lucrurile). Că veni vorba, Marian Anghel (animator al grupului de Istorie Alpină) vede lucrurile asemănător mie, ca mod de prezentare a faptelor istorice...
Mă ierţi pentru întinderea acestui mesaj, dar adaug aici că (legat de "ce a facut el pentru ca CAR sa existe si sa fie posibila o atmosfera intre alpinisti ca cea de sambata, intr-un loc al lor - Caminul Alpin"), prinde bine ca o asemenea atmosferă să fie relevată nu doar de membri ai Clubului, care pot fi bănuiţi de partizanat, dar şi oameni de din afară. Eu pot fi unul, mai ales că - ia-o de lipsă de modestie - posed un condei care se poate citi şi peste decenii (Nae Dimitriu mai avea aşa ceva, mai puţin Baticu, chit că pe la 1970-80 era de avangardă).


Sambata viitoare CAR-ul are evenimentul "Memorial Niculae Baticu", pentru ca Nea' Nae a fost un pion important in istoria acestei asociatii, nimeni nu se va gandi la acest eveniment sa scotoceasca in viata privata a lui ci toata lumea va evoca numai meritele lui pentru existenta CAR, restul nu conteaza pentru CAR.
Incearca, te rog, sa decelezi cele doua posturi ale tale, istoric al activitatii alpine si cea de apropiat CAR si sa pui pe fiecare la locul ei, in mod separat. Incearca sa nu le amesteci ca nu este corect.

Păiiii... În situaţia asta eu mă aflu într-o situaţie imposibilă. Nu am cum să evoc doar merite şamd. Aici mi-aş jigni nu doar mie dramul de inteligenţă, dar şi pe al celor cărora m-aş adresa... Cînd ai impresia că un aspect negativ /mai puţin luminos într-o prezentare umană, alături de altele bune, distruge acel personaj, păi în faţă ai în mod sigur un infantil, care nu ştie că omul e format din bune şi rele. Ai în faţă un fel de bigot, care are nevoie de un Dumnezeu şi, în consecinţă, nu-l acceptă pe acesta nici măcar zgîriat.
Asta e părerea mea, sper să nu te simţi jignit de ea...
Pe de altă parte eu ştiu din literatură că personajele care îţi merg realmente la inimă, care te marchează chiar nu sînt cele din categoria Maica Tereza.
/.../

Mircea

joi, 14 octombrie 2010

Despre istorie (inclusiv montana)

(Din postări mai vechi, pe diferite locuri net, pe care încerc să le adun aici)


Despre istorie



Legat de cunoasterea istoriei mersului pe munte, domeniul nu a suscitat interesul egal al tuturor generatiilor.

In ce-i priveste tineri, acestia au ignorat ca lucrurile sint trecatoare, privind in consecinta cu dispret moarta stiinta a trecutului (atitudine amplificata de modul nu tocmai juvenil in care generatiile experimentate prezinta lucrurile de altadata).

Ma vad obligat aici sa-i dezamagesc aici pe cei in floarea virstei cu o apreciere. In ciuda impresiei de moment, inevitabil le va sosi si lor timpul cind, fatalmente afectati de schimbari, vor da credit istoriei, ideii ca timpul nu sta, ci fuge ireparabil. Ca argument, culeg din aceeasi pacatoasa istorie un exemplu. Un cunoscut (cu numele de familie poate cel mai raspindit in România), in anul in care ambii serbam un sfert de veac sub soare, s-a declarat iritat de "mosi". E, cine credeti ca peste numai 10-12 ani vitupera asupra lipsei de deferenta fata de un presedinte de club alpin? Ati ghicit...
Cazind in extrema opusa, cei in virsta au exagerat cu trimiterile siropoase ori chiar intentionat inexacte la vremurile de demult (mai intotdeauna favorabila siesi ori amicilor):

"Douazeci si cinci de ani n-am cunoscut alta gazduire de noapte (decit a bordeielor ciobanesti, n.M.O.) pe munte si n-am avut altfel de acoperamint decit bolta instelata, ori cerul innourat, amenintator, chiar ploaia persistenta." (Mihai Haret) La 1929, "drumetia de munte se facea in conditii care intrau de-a dreptul in categoria actelor de eroism; aceasta in ceea ce priveste Bucegii, caci despre ceilalti masivi, cu exceptia regiunii nordice a Fagarasilor, ce sa mai vorbim..." (Ioan Nistorescu) "Fiecare cuta de pamint, fiecare scorbura a Carpatilor a fost pentru noi, Românii, un loc de adapost si mintuire, si Carpatii providentiali au tinut front alaturi de piepturile ostasilor nostri in contra navalitorilor [...] Ma adresez tineretului in special, ca evocindu-le trecutul sa stie a spune urmasilor ca muntii nostri isi au legendele lor, ca muntii Carpati au fost casa strabunilor si leaganul românismului, aparati apoi prin energia si puterea bratelor predecesorilor [...] A cunoaste cuiburile de adapost ale stramosilor, caci numai asa se poate intelege, caci numai asa se poate intelege marile greutati infruntate de ei spre a lasa o mostenire atit de minunata." (Russe Stanescu)
Cu asemenea repere, autorii postbelici au renuntat doar in parte la excese.

In ce ma priveste, drept suport al interesului pentru trecut sint tentat sa reproduc (aproximativ) afirmatia: "Exista doua lucruri a caror greutate nu o simtim, dar care ne sint indispensabile: aerul si istoria". Asemenea vorbe mari insa, o stiu si sper sa nu o uit prea curind, produc interlocutorului o impresie oarecare sau generind chiar ironii, daca nu demonstrezi, cu pragmatismul debutului de nou mileniu, cui prodest.

Sa vedem de aceea la ce i-ar servi montaniardului.

Una, iti ofera un plus de satisfactie cind strabati o zona. Orice s-ar spune despre excesiva imprastiere a mintii numita imaginatie, este de un sarm incontestabil sa te stii pe urmele unui Radu Titeica, Nae Dumitriu sau Niculae Baticu (puteti adauga aici un Floricioiu sau Viorel Nicolaescu), sa-ti imaginezi ce-o fi gindit omul strabatind pentru prima data pe Creasta Picaturii, Furcile Galbenelelor ori depasind surplombele Fisurii Albastre.

Prinde bine si cind stai iarna, la gura sobei, cu o noua aparitie editoriala in brate si-ti spui satisfacut: Uite, dom'ne, ca am si eu habar de domeniu!

Nu strica, de asemenea, sa inveti din erorile altuia (semnatarii unor memorii alpine, de pilda), ca tot omul vrindu-se inteligent. Si, bineinteles, din reusitele acelorasi.

Ceva istorie turistica ne mai scuteste, indeosebi in primii ani de munte, sa cadem in extaz la expunerile cite unui specialist (in 2-3 poteci clasice) asupra hornului de doi lei din cutare faimos traseu. Ori în fata rîndurilor, zice-se docte, ale vreunui parinte de masiv

"Si eu am fost tinar, dar in drumetie am fost educat altfel [...] Noi aveam o conduita exemplara din momentul facerii rucsacului si pina la cel al desfacerii lui." (I.I.Dunareanu)
Mircea Ordean

Istorie montana. Turingul din Mircea Voda

Turingul din Mircea Voda


I
Din 1971 şi cam pînă în 1986, în Bucureşti a funcţionat aşa-numitul Turing din strada Mircea Vodă. Era o asociaţie care se voia, cu toată îndreptăţirea altminteri, o continuare a Turing-Clubului românesc interbelic.
La vremea respectivă, mai exact prin 1985, personal am văzut asociaţia ca pe o adunare de persoane în vîrstă (o recunoştea şi un V. Borda). Astăzi îmi recunosc subiectivismul, dar îl şi scuz: erau realmente acolo persoane în vîrstă, în condiţiile în care nu ştiu la noi vreo grupare turistică ce a reuşit să adune tineri şi vîrstnici; separarea a fost dintotdeauna clară (nu am idee cum decurgeau lucrurile la SKV-ul antebelic, al saşilor transilvăneni - chit că avea secţie chiar la Bucureşti -, dar oricum era la mijloc influenţa germană). De obicei apele au fost separate. Simptomatic a fost ADMIR-ul iniţial, care atribuind pîrghiile de conducere generaţiei binişor coapte, sprijinul şi chiar prezenţa celor tineri a lipsit; iar în momentul în care conducerea a fost trecută junilor, activitatea lor susţinută a eclipsat - nici nu se putea altfel - vorbele pline de duh şi atît ale foştilor dominanţi.
Şi pentru că a venit vorba de marele Turing Club interbelic, este de spus că iniţial acesta a reuşit să capteze interesul tineretului turistic autohton. Apoi însă, sub imperiul unei legi inevitabile poate, gruparea a îmbătrînit o dată cu neclintitul ei conducător, mai exact cu Mihai Haret. Un asemenea om devine factor coagulant, dar totodată îi împiedică primenirea sîngelui.
Faptul că atunci priveam pe cei din Mircea Vodă doar prin prisma vîrstei lor, nu şi a activităţii lor, se datorează şi faptului că prezentări interesante de diapozitive aveau pe atunci în Bucureşti şi alţii, dintre care îi amintesc cercurile turistice de la Casa Schiller sau "Floarea de Colţi" iniţiată de Emilian Cristea.
Cu timpul însă, mai exact în ultimii ani, am descoperit un mare merit al celor de la Turing-Clubul "socialist" (ca epocă, în rest atmosfera se voia departe de penibilul ideologic al timpului). Este vorba de eforturile lor pentru întocmirea istoriei turismului românesc.
La o asemenea întreprindere gîndiseră, merită menţionat, şi alţii.
Primul om care s-a hotarit să întocmească o istorie a mersului pe munte în România a fost Mihai Haret, în 1938, a cărui iniţiativă nu a depăşit stadiul de proiect însă. Tot atunci, Radu Tiţeica a alcătuit un material despre "etapele cuceririi Bucegilor", rămas însă vreme de trei decenii la stadiul de manuscris.
La modul în care vor fi reflectate evenimentele epocii lor în istoria alpinismului au gîndit şi alţii în deceniul patru - unii în glumă...
"Ce s-ar face posteritatea şi prin ce dificultăţi ar fi nevoit să treacă acela care s-ar încumeta să scrie istoria alpinismului la noi, dacă printr-o minune, ar dispare într-o bună zi de pe monumente şi indicatoare, de pe arbori şi zidurile cabanelor, acea profunzime de inscripţii, unele mai groteşti decît altele, care informează - luăm un caz dintr-o mie - că "în ziua de 2 noiembrie [...] Crucea Caraiman a avut onoarea să primească vizita alpinistului...Popescu" !" (Nae Dimitriu, în Buletinul Alpin , 1934).
...alţii cît se poate de serios (liderii asociaţiei ADMIR, convinşi că faptele lor"vor ocupa în trecutul istoric al alpinismului românesc locul de frunte..." ).
În 1943, preşedintele Federaţiei Române de Turism, Dem Popescu era de părere că "turismul românesc este prea tînăr şi ideea unui istoric se află în faza preliminară" . După război, Emilian Iliescu, fondatorul grupării "Hai la Drum", nu făcea un istoric, dar stabilea deja "mari figuri ale drumeţiei româneşti": Mihai Haret, Fr. Kepp, Calistrat Hogaş, Ion Simionescu şi Nicolae Ioan. Peste un an (februarie 1948), Iosif Salter, preşedinte de onoare al "României Pitoreşti", a conferenţiat, poate primul, despre "istoria turismului şi alpinismului în România" .
Instaurarea regimului comunist a pus ceasurile domeniului la zero, între altele prin acreditarea ideii că numai după 23 august 1944 "turismul şi alpinismul au căpătat un caracter de masă, s-au înfiinţat secţii turistice şi alpine, cabane noi... [au avut loc] excursii în ţară şi străinătate" . De această optică unii nu au ezitat să profite: "Am avut cinstea să conduc (în 1959, n.n.) acest prim curs de alpinism din ţara noastră"(atare şcoli fuseseră consemnate însă la noi încă din 1938).
În deceniul şapte, oameni precum braşoveanul Virgil Ludu se aflau "în aşteptarea cronicarului care va scrie cu înţelegere şi pasiune întreaga viaţă turistică de peste o sută de ani" .
Concret însă, este drept că iniţial la nivel de simple (dar documentate) contribuţii, primii care purced serios la întocmirea unei istorii a turismului românesc sînt membrii asociaţiei din Mircea Vodă, condusă de avocatul Mircea Dumitrescu. O fac în scris, dar şi în conferinţe. În ce priveşte prezenţa în publicaţii, remarc aici în primul rînd revistuţa proprie, pe nume "Comentar"...
Cum au reuşit să obţină acceptul autorităţilor totalitare pentru aşa ceva, cum au reuşit unii din corifei să călătorească de pildă la Paris fără mari probleme ori cum li s-a permis să funcţioneze ca asociaţie, asta e o problemă a cărei cercetare poate duce la descoperirea unei colaborări mai mult sau mai puţin asidue cu Securitatea. Ea priveşte şi alte cercuri turistice de pînă în 1989 (perioadă de stare de asediu nedeclarată, cînd adunarea a mai mult de două persoane era privită cu multă suspiciune). Subiectul poate deranja astăzi destui, dar trebuie dezgropat.
... unde apar articole tratînd despre Turingul interbelic, despre "Biblioteca turistică" animată în aceeaşi perioadă de Emilian Iliescu, despre lucrări vechi precum "În plaiul Peleşului" de I.G. Babeş. Iată şi alte titluri: Mihai Haret şi Turing-Clubul României", "Momente şi figuri din istoria turismului românesc", "Bucura Dumbravă", "Literatura turistică veche". Şi multe altele.
Astăzi toate acestea pot părea performanţe minore, iar nu o dată afirmaţiile lor pot trezi justificate semne de întrebare. Mircea Dumitrescu considera de pildă, în "Caietul Turing Club" (care a urmat din 1980 "Comentar"-ului), că poteca Take Ionescu a fost "pămînt austro-ungar alipit" României. Sau un V.Z. Teodorescu afirma cu maximă seriozitate că liderii tecerişti interbelici drămuiseră "fiecare bănuţ". Dincolo de toate, aceste contribuţii au constituit fundamentul, solid şi serios, al realizării unei istorii aturismului în România. De altfel, la TC se constituise un "cabinet de istoria turismului", care, după ştiinţa mea, a cercetat în premieră inclusiv documente din Biblioteca Academiei (ce-i drept, iniţial prin intermediul unei membre angajată a acestei instituţii, Dalia Aramă). La o adică, totul seamănă cu paşii pe care îi făcuse în deceniul patru alpinismul românesc. Dacă îmi este permisă o relaţie grosieră, la 1931 reprezentanţii săi îşi dădeau în cel mai bun cu ciocanul peste degete, pentru ca în puţini ani să urce la coardă dublă...
Filonul avea să fie curînd luat în exploatare şi de unele personalităţi turistice ale epocii din afara grupării lui Mircea Dumitrescu. Unii dintre aceşti oameni erau apropiaţi ca spirit Turing-Clubului, ba erau chiar foarte apreciaţi aici. Îl am aici în vedere pe Ion Ionescu Dunăreanu. Fără îndoială suflul îl atinge şi pe relativ tînărul redactor al Editurii Sport Turism, Valentin Borda, care iniţial scoate (cu un coautor) o colecţie de interviuri cu pionieri ai turismului de la noi (1976), iar peste trei ani "Călătorie prin vreme". Carte care, deşi îşi refuză condiţia de istorie a turismului autohton, chiar aceasta reprezintă.
Interesant aici este că nu izbutesc o asemenea performanţă tocmai cei care avuseseră drept ţel declarat o asemenea lucrare. Privind lucrurile poetic, am putea spune că viaţa joacă nu o dată asemenea feste: apelînd încă odată la repere interbelice, mintea fuge aici la cel mai bun alpinist al epocii, Nicu Comănescu, care în ciuda tentativelor repetate nu a reuşit să urce peretele Gălbenelelor (1935), care a cedat însă în acelaşi an unui cvasi- necunoscut. Ceva mai pragmatici, putem considera că un profesionist, chiar solitar, a fost mai eficient decît un colectiv dovedit prin rezultate totuşi hăis-cea.
În ce priveşte o istorie a alpinismului la noi, scenariul pare că s-a repetat. Performanţa a aparţinut lui Niculae Baticu şi a văzut lumina tiparului la sfîrşitul anului 1985. În cazul acestuia din urmă a lipsit o pregătire "tehnică", cea decurgînd din absolvirea unei facultăţi (care se simte la V. Borda), ci tenacitatea rezultată dintr-o prelungită detenţie, iar apoi dintr-o ostracizare datorată inclusiv caracterului incomod al lui N. Baticu. Se pare că demersul acestuia a fost amorsat şi de apariţia cărţii de interviuri a lui V. Borda, în care în special I.I. Dunăreanu şi E. Cristea au făcut nu odată afirmaţii fără acoperire. Ca urmare, Baticu îl contactează pe redactorul Editurii Sport-Turism, îi furnizează documente şi finalmente influenţează hotărîtor capitolul de istorie a alpinismului din "Călătorie prin vreme" (în ciuda aşteptărilor, Borda va servi cu egală osîrdie şi pe E. Cristea, singurul alpinist dintre "Călătorii şi exploratorii români", 1983). Pornit pe această pantă, Baticu (altminteri fragil ca fizic) va fi totuşi de neoprit. Într-o primă fază va izbuti să-şi publice Amintirile (1981), apoi, avînd drept coautor pe Radu Ţiţeica (cu merite în studiul turismului "vechi", dar şi de temperare acolegului său, cît şi de obţinere a bunăvoinţei mai-marilor editoriali), va publica "Pe crestele Carpaţilor" - prima "încercare de expunere a activităţii alpine din munţii României cît şi a celei realizate de alpinişti români în diferite masive ale lumii" .
Este unica pînă astăzi - poate e prea devreme pentru o alta, dar esenţial este să nu se repete cazul monografiei dedicate Bucegilor, care deşi descrie cel mai circulat masiv muntos al României, este singulară chiar şi după 40 de ani (în ciuda pretenţiilor, o recentă lucrare este, în opinia subsemnatului, prea subţire pentru un asemenea rang, cel puţin la nivelul anului 2000).

II
Dincolo de toate, cei amintiţi pînă acum au folosit în principal ceea ce poate fi numită memoria colectivă a turiştilor cu vîrf al activităţii în perioada interbelică.
La 15 ani după apariţia lucrării lui N. Baticu, ce a încununat, putem spune, eforturile pleiadei de cercetători din strada Mircea Vodă, se poate spune că... în spatele ei nu sînt semne că ar veni o alta.
De exemplu nu povesteşte nimeni pe larg cum a decurs stabilirea traseului Lespezile Lirei ori a Fisurii Mult Dorite (dacă vreunul din animatorii acestora s-a prăpădit - Doamne fereşte!- aceasta se datorează şi liniştii care le înconjoară munca şi viaţa). Sau nu interveviează nimeni un Emil Fomino, un Alex. Floricioiu ori Sergiu Cunescu (e valabilă şi aici paranteza de mai sus). Nu scrie nimeni despre ce vedeau şi simţeau colindătorii munţilor de la jumătatea secolului recent încheiat.
Explicaţii ar fi.
Una duce cu gîndul, sper să nu pară exagerată trimiterea, la volumele de poezii care se vindeau înainte de Revoluţie în zeci de mii de exemplare, iar astăzi ating tiraje mai mult decît debile. Eforturile lui Emilian Iliescu (nume ales relativ la întîmplare) şi ale cogenerilor săi s-au dorit nu o dată o prezentare a activităţii proprii, şi o evadare din prezentul sumbru al epocii comuniste. Demersul a fost favorizat de fereastra întredeschisă de conducătorii politici ai Românirei prin 1968; chiar închisă în iulie 1971, multe mlădiţe au căpătat atunci suficientă forţă pentru a nu mai fi retezate vreodată.
Apoi, dacă evenimentele interbelice au fost şi sînt privite într-un unghi favorabil (minus categoriile orwellizate), nimeni nu găseşte forţa de a declara drept minunate escaladele în cinstea celei de-a 33-a aniversări a Armatei Roşii, de pildă. Sau excursiile "în stea" (din cinci direcţii adică) ale muncitorilor spre vîrful Omul. Ori depăşirile de surplombe inspirate de performanţele sovieticului Abalakov.
Deci reţinerea ar fi cu totul justificată. În condiţiile în care animatorii mişcării montane din primele decenii de după 1945 au ajuns la vîrste nu departe de venerabile (iar nu peste mulţi ani, parafrazîndu-l pe V.A. Marinescu, vom putea spune şi în cazul lor că "rîndurile [li] s-au rărit simţitor" ), merită încercat totuşi imposibilul.

Mircea Ordean

P.S. Nu am pretenţia că deţin adevărul, cu atît mai puţin integral. În consecinţă, criticile şi completările din partea cititorilor sint binevenite.