marți, 9 noiembrie 2010

Patriotism

S-a pomenit mult la moartea recentă a lui Adrian Păunescu despre patriotism. Al acestuia şi al altora - iar aici cei care i-l sesizau pe-al Bardului fără îndoială se considerau în onoranta categorie.
L-am văzut pe Andrei Păunescu, la doi paşi (realmente) de catafalc ţinînd în mînă un steguleţ. Tricolor, se înţelege. Mi s-a părut o aiureală, dar cînd toţi îţi spun că eşti beat, rişti să crezi...

Că veni vorbam steguleţul colo-şa avea conflict, în opinia mea, cu ale religiei, cu Dumnezeu - la care aceiaşi fac de asemenea dese şi fortifiante trimiteri.

Cum spuneam, ajungi să spui că eşti tu aiurea. Iar dacă îţi aminteşti despre Hainele împăratului ori despre bucătăria nevăzută plebei despre care tratează marele Inchizitor lui Iisus însuşi, ajungi să-ţi pui problema unde o să ajungi între oameni, nu critic insaţiabil, cu aşa vedere a lucrurilor...

Văd eu unde ajung...
Voi face eforturi să nu mai sar în sus...
Dar, pînă acolo, tot o spun.

Patriotismul e o chestie de afacere.
(Vorbea ieri cu foc un dascăl despre naţionalism, patrie - iar netrebnicului de elev îi fugea prin minte întrebarea: "Unde naiba s-o fi dus asemenea energie, a milioanelor de oameni, înainte de secolul 19?". Şi corolarul: "Cum or fi trăit păcătoşii vreo cinci mii de ani înainte de venirea de acum două mii a lui Iisus?")

Statului îi pică bine pentru că aglutinează cît de cît populaţia, ba uneori o înflăcărează suficient cît să pornească la răzbel.
Omul de rînd se simte nemaipomenit în haina de patriot pentru că îl scoate din rîndul comunilor. Nu mai e Gică Vasilescu, ci Gică Naţionalu, cum fu cazul cu un Marin, de la 1848. Instinctiv, omul de rînd se fereşte să fie altfel pentru că ar intra în conflict cu majoritatea. Majoritate de capul ei, dar şi interesat strunită în direcţia respectivă de organele statului.

Nu am ştiinţă să întrebe cineva prea des care e rezultatul patriotismului cuiva, în afară de a văpsi stîlpii mărginind şoseaua din sat, eventual băncile clujene. Pariez că cel întrebat ar rămîne fără răspuns o vreme, apoi ar încropi ceva despre suceala evidentă a intervievatorului, care scapă esenţa unei aşa minunate îndeletniciri tricolore. Dar de obicei se răspunde voit pe alături.
Deşi, în opinia mea, nu să înjurăm pe unguri - de pildă - este esenţa problemei, ci să încercăm să-i depăşim ori, barim, să-i ajungem. Altminteri numai să pomeneşti despre carnea de sub şaua lui Attila... Deşi, de fapt,şi aşa ceva prinde bine: unde mai defulezi atît de amplu?

Dar aşa ceva nu se spune, nu?
Este echivalentul lui a vorbi în zilele plecării lui Păunescu despre accidentul nepedepsit al nevestei, despre mariaje în serie (în familie) cu minore, despre excesele pomenite fie şi pamfletar în "Porcul şi folkul".

Unghiuri diferite

Profesorul meu de la o cunoscută universitate particulare a venit luni la catedră cu un vraf de ziare. Era dezamăgit că din cele 6-7 de acolo doar unul scria "cum trebuie" despre Adrian Păunescu cel de curînd dispărut.
Cum trebuie, în opinia sa, însemna în ton cu televiziunile - ce transmiseseră acut favorabil poetului decedat.
Or gazetele, cu excepţia notată a "Jurnalului", vedeau lucrurile altfel...

Distinsul dascăl, probabil cărămidă de căpătîi a construcţiei spirituale a Universităţii în cauză, considera o situaţie aiurea contradicţia dintre ziare şi popor... Şi implicit faptul că tipăriturile nu urmează poporul, cel atît de zgomotos manifestat în favoarea lui Păunescu şi a valorilor atribuite acestuia.

Mi-am amintit însă brusc de faptul că, în Piaţa Universităţii, la vremea Golaniadei participanţiei aveau senzaţia că toată naţia simte lucrurile asemenea lor. Se pare că aşa simţi lucrurile din mijlocul unei mulţimi entuziaste, să zicem de 100.000 de persoane. Îţi închipui că identic tratează lucrurile, viitorul şi celelalte 20 de milioane ale ţării.

Este un fenomen răspîndit, se pare. În prima parte a lui 1992, la doi paşi de o manifestaţie a Convenţiei Democrate, o Sală a Palatului scanda peunerist: "Funaru', Funaru'". Din mijlocul acelor comilitoni, optica lor era ca şi întinsă la nivelul întregii ţări.


Au existat şi excepţii. De pildă sentimentul generat de moartea lui Corneliu Coposu. Străzi şi Belu pline ca la plecarea lui Adrian Păunescu.
Simpatia pentru cel dispărut nu s-au stins apoi, ci chiar au sporit. Graţie acestui fenomen poate singular (era să uit de milionul de oameni fără urmări atras de prima venire a regelui Mihai!), CDR a cîştigat următoarele alegeri, iar Coposu reprezintă şi azi, la 2010, un mit, un nume respectat.

duminică, 7 noiembrie 2010

Intervenţii pe lista Clubului Alpin Român ( II )

IV


Dragă Eugene,

Ţin foarte mult la amiciţia ta şi sper din tot sufletul că lămuririle următoare nu te vor indispune.


L-am cunoscut pe nea Nae foarte bine, am petrecut cu el foarte mult timp, eram doi nebuni care se plimbau prin tara pe la procese, am fost ultima perosoana cu care a vorbit si de aceea iti spun ca l-am cunoscut foarte bine. Eram manati in lupta amandoi de motive convergente, el cu amintirea libertatii din tinerete si primele realizari ale CAR-ului, eu de amintirea tineretei mele cand dormeam pe jos intr-o cladire construita de alpinisti cu mult timp in urma si unde la acea vreme aveau prioritate nuntile si botezurile. Ultimite lui cuvinte au fost "Eugene ai grija, te rog, de Clubul Alpin Roman".

De felu-mi sînt un om prudent, probabil datorită prea multor "plase". De aceea privesc lucrurile pe toate părţile. Şi îndeosebi sînt foarte atent la vorbele mari, pentru că nu prea le lipsesc în spate încercările de manipulare. Cu sau fără intenţie conştientă.
Cînd cineva este chitit în a servi asociaţia cutare, ba se şi apropie de finişul vieţii cu grija acesteia pe buze, eu nu pot să nu constat că acel om avea totuşi o dezvoltare unilaterală. Ştiu că senectutea este o perioadă cînd, vorba unui literat, "deşertul interior înfloreşte tare greu". Şi prin urmare găseşti greu lucruri care să te încălzească... Dar am totuşi senzaţia că acel om nu a găsit şi altceva plăcut în grădina ce ne înconjoară...
Sînt personaje care dau bine social, dar asta - dincolo de observaţia mea - este apreciat de semeni mai ales datorită nenaturaleţii gestului...


De atunci m-au marcat aceste cuvinte si am incercat sa in permanenta sa respect dorinta unui muribund. Cand nu eram pe la procese impreuna, venea la mine la birou si discutam ore in sir, nevasta-mea era indragostita de el si imi zicea in permanenta "sa nu cumva sa-l dezamagesti vreodata pe acest om".

Chiar zilele astea îmi notam în caietul meu de însemnări că-i sănătos să acceptăm că putem dezamăgi pe cineva. Unii spun că aşa ceva e chiar una dintre cheile sănătăţii psihice. Nu spun că eu am reuşit în a nu face cap de ţară că (pasămite) am dezamăgit pe cutare, dar mă strădui...


Nea Nae avea o boala foarte grava si foarte rara in Romania, care se numeste - CORECTITUDINE SI LEGALITATE - ne-am inteles totdeauna foarte bine, din prima si pana la utima, datorita faptului ca si eu am aceeasi boala. Urmarile acestei suferinte, asa cum ai observat si tu, sunt atacurile virale ale celor care nu inteleg aceasta boala, fara vina lor bineanteles, pentru ca boala asta este foarte rara, nu se transmite de la om la om probabil este ereditara, nu exista tratament cunoscut in lumea medicala, unii o confunda cu nebunia si este cam necunoscuta prin partile locului.

Îndeobşte, rînduri ca ale tale dau gata... Cred totuşi că am trecut de faza cînd cădeam eu însumi pe spate la auzul lor...
Dacă nea Nae şi cei ca el (eu de pildă, dar nu ţin să bat toba, vei vedea de ce) sînt corecţi, este că pe vremuri unii i-au tratat cu parul fizic sau psihologic - îndeobşte - pînă au ajuns să se comporte ca atare. În copilăria lor, acei tipi erau ameninţaţi cu moartea dacă nu sînt corecţi etc. Da, moartea, căci, dacă părintele era nemulţumit de tine la vreo găinărie, atitudinea lui era egală cu abandonul sufletesc, carele era o treabă tare neplăcută copilului... De aici dresajul în a si cît mai corecţi.
Asta e una... În cazul lui nea Nae (de fapt şi al celor ca el) totul era să le oferi preţul pentru care să încalce corectitudinea. Nu ţin acum să-l pun la zid pe mentorul nostru din tinereţe, dar nu pot să uit că, la 1990, a veit cu ideea să-l punem preşedine de onoare pe Alexandru Balaci. Academician, montaniard la juneţe, dar şi un colaboraţionist notoriu în vremea comuniştilor. De unde pînă atunci Baticu tuna şi fulgera împotriva comuniştilor şi a incorecţilor în general, totul a mers pînă fu vorba să obţină un ce profit din renunţarea la principii...
Nu e un exemplu singular... Cu cei de la revista România Pitorească a fost duşman pînă i-au oferit spaţiu editorial (şi, în pană de dosuri, l-au luat pe el la lăudat). Să vezi ce iute a lăsat tonul moale (a se compara cu misivele anterioare spre redacţie)


Daca doresti sa intelegi ce s-a intamplat in perioada 91-93, pe de o parte poti vedea ce se intampla astazi, iar pe de alta parte sa studiezi documentele acelei perioade. Eu am citit absolut totul si am o imagine destul de exacta a faptelor. Documentele le-am preluat de la nea Nae, dupa ce s-a prapadit, conform testamentului sau scris si se afla in arhiva CAR. Cu unele ocazii noi doi am avut pareri divergente in ceea ce priveste subiectul Baticu, e posibil ca pozitia mea sa fie si subiectiva, dar te asigur ca am mai multa informatie decat tine. Informatiile pe care le am nu sunt din ziare, maculaturi sau alte foi volante ci din documente cat se poate de oficiale.

În ziare, maculaturi sau ba, era reprodus mesajul lui nea Baticu, nu inventau gazetarii ceva... Din principiu, şi acelea-s pentru mine documente...
Îmi fluturi aici ideea de document, în opoziţie cu aceea de maculatură, dar credem că astfel mergem pe un drum greşit... Cu toatele-s nişte oglinzi, mai ales dacă nu pici repede la prestidigitaţii...
Eu am văzut o notaţie în registrul de procese verbale, să fie un 1992, la care Baticu spunea că nu este prins cu fundul de scaunul de preşedinte CAR (cunoşti probabil fila...). În practică, a cam ţinut de el, de acel scaun... Dau aici exemplu de lucruri instructive care apar din documente. Nea Nae se dădea tip ponderat, dar cînd scăpa caii îi scăpa bine, spunea nişte trăznăi... Pe mine de pildă, la adunarea generală din 1995, m-a trecut în categoria Securităţii, pentru că am venit cu 15 ani înainte să îi înregistrez vorbele despre munte. Şi cîte nu a mai zis atunci, din plopi, atît el cît şi vicepreşedintele în exerciţiu (alt stăpînit care, logic, la furtuni vorbeşte aiureli).
În fine...


De multe ori nu m-ai inteles in contrazicerile noastre, dar vreau sa te asigur ca niciodata, si ABSOLUT niciodata nu ma lansez in afirmatii fara acoperire.

Mmmm... Un Errare humanum est e sănătos să ne însoţească în viaţă... Ni se pare nouă că nu spunem una sau alta fără acoperire... Mă ierţi că-ţi spun, dar la tine (dincolo de poate prima cedare, de mai sus, cu posibila-ţi subiectivitate) o problemă este că pui prea multă inimă în subiect (ai avut vreun bunic ce semăna cu Baticu?). Iar ale inimii în general conţin destulă neacoperire - ca un făcut, studentul întîrziat ce sînt tocmai despre argumentaţie studiază ...
Recunosc, eu am bosa lipsei de Dumnezeu, de finale parti-prisuri în materie de ce observ, dar am senzaţia că adevărul / acoperirea e mai aproape pe astă cale...


Noi doi in tinerete, am umblat mult impreuna ne-am inteles foarte bine si sper ca tot asa ne va gasi momentul in care ne vom incheia socotelite existentiale.
Există toate auspiciile în direcţia asta.


Sunt convins ca pasiunea si sarguinta ta de a scoate la lumina istoria lumii noastre alpine sunt necesare, in conditiile in care nu am mai vazut asta la altcineva si vreau sa fii convins si tu ca sunt dispus, asa cum spuneai nu demult, sa pun un umar, doi, zece, pentru a te ajuta.

Mulţumesc anticipat, deşi, dacă ambele tabere nu renunţă la unghiul de cercetare al arhivei CAR, totul rămîne vorbă în vînt...


Oamenii cu care eu nu ma inteleg sunt in exclusivitate oameni incorecti si certati cu legea, iar tu sub nici o forma nu te incadrezi la acest capitol.

Mie mi-e greu să mă pronunţ punctual în chestiune. Instinctiv, simt că anumite două persoane au dreptate. Sînt cele pe care le-am numit "foarte valoroase" (doar citez, nu iau în derîdere prin ghilimele).
Beleaua pe care viaţa o puse însă CAR-ul este că nu merge fără aceia "doar valoroşi"... Dacă cineva a greşit grav, atunci realmente e o problemă pentru respectivii. Însă uneori greşeala e una mai mică, poate chiar umană. Iar omul în cauză are şi bune...
Nu sînt eu din fire omul reconcilierii şi al împăcării tipurilor umane.... Dar am văzut unde s-a ajuns în deceniul 10, cînd unul a avut dreptate, dar a cam rămas doar cu acea dreptate...

Nu o dată, în spatele celor hipercorecţi se ascunde, o spune orice... tratat (pomeneai tu de aşa ceva, de curînd...)de psihologie, multă dorinţă de dominaţie a semenilor, respectiv de apreciere din partea acestora...
Recunosc, fac parte din această nefericită categorie...



Din mesaj ulterior:

Mi-a atras atentia in mesajul tau "cel-de-pus-la-rană Ion Manof (bunicul Cristinei)."
Din cate am citit, acest personaj a fost dat afara din CAR prin 93 sau 94. Ce soarta a acestei familii, si nepoata-sa este pe picior de a fi data afara din CAR dar pentru motive mult mai grave - delapidare -. Probabil ca aceasta famile este blestemata sa faca numai rau CAR-ului.


Uf.
Vezi cum e cu istoria-doar-din-documente, care în cazul nostru urmează docil doar optica unei tabere?
Eu l-am cunoscut pe acel om şi ştiu ce spun... Nu era geniu, nu era nemaipomenit, nu-i voi scrie osanale, dar era o plăcere să-l ai în preajmă... Radia onestitate şi plăcere de a trăi (am mai întîlnit 2-3 asemenea veterani alpini interbelici). Punea suflet în ce făcea, inclusiv la CAR.
După cum mi se pare nefericit să-l leg de o rudă, ea în sine o altera pars pe care nu am audiat-o, căreia nu i-am aflat părerea... Iar apoi să vorbesc de întreaga familie, sub semnul lui "blestemată să facă numai rău CAR-ULUI", mi se pare o mare exagerare...


Mircea Ordean



V


Eu te inteleg ca doresti sa scotocesti toate amanuntele cu predilectie cele
care l-ar incrimina pe Baticu, dar ca sa ajungi pana a ridiculiza si batjocori
relatarile de bine despre acest om, ajungand pana si la contestarea
judecatorilor ca i-au dat dreptate, depasesti limita si duci prea departe
conflictul tau personal cu Baticu. Vrei sa scrii istorii obiective sau vrei sa
te razbuni pe Baticu ?
Incepi sa nu mai fii credibil.
Nu ma indispune, ma scarbeste.




Asta e...

E un paradox (de fapt, asta stă la baza oricărei adunări umane: "Minte-mă
frumos...!")
Aceia care toarnă tromboane, gogoşi favorabile despre cineva sînt în regulă, în
vreme ce ăl de trage de mînecă asupra existenţei şi a altor lucruri decăt
glorioase, păi acela scîrbeşte...
Ca să nu mai vorbesc că adevărul despre unele momente Baticu scîrbeşte, dar
minciunile despre Ion Manof nu... Să dai absolut aiurea de pereţi cu familia
acestuia, aia emană apă de trandafiri...


Să ne hotărîm ce e aia obiectiv... În alte zone perorezi despre corectitudinea
spuselor tale... Păi, în ton cu ambele, întreb şi eu timid: unde am spus ceva
incorect despre Baticu ? Dă-mi şi mie citate plus contraargumente... Altminteri,
numai să spui că e răutate şi că te scîrbeşte, asta nu ţine loc de opinie
serioasă ... Sînt familiarizat de multişor cu aşa tehnică, practicată de emulii
lui Cristea..


Să ne hotărîm: nu am nici un conflict cu Baticu. Am ţinut şi voi ţine doar ca
despre acesta să se spună ambele, şi bun, şi mai puţin bun.



Că veni vorba.
Uită-te la ce am scris eu despre Baticu, şi uită-te ce scria, CUM scria el
despre Dunăreanu (documente la care am îndrăznit să întreb şefii CAR cum naiba
să dregem busuiocul cu aşa inflamări). Să vezi acolo "obiectivitate"!
Aşa doar, ca la piaţă, pe principiul care e cu gura mai mare, se pot pricepe
mulţi...


În legătură cu judecătorii... Mă bucur că a ieşit cum a ieşit, deşi victoria lui
Baticu a costat Clubul ani buni de negură. Dar nu pot să nu constat că de vreo
două ori au cîştigat ai lui Cunescu, şi la ultimă tărăşenie judiciară (cam cu
aceleaşi dovezi) a ieşit deodată dreptatea de partea lui nea Nae! La aşa suceală
a sorţii, dă-mi voie să-mi fugă mintea şi la întîmplare...


Voi încheia ceva mai direct şi personal. Nu se face, dar e cazul să punctez...

Eşti teribil de influenţabil, deşi te străduieşti să afişezi contrariul.
Ai auzit la un băiat bun şi timid din preajmă-ţi, care nu a fost în stare să
mi-o spună direct, una sau alta: "Conflict personal Ordean spre Baticu",
"răzbunare cu Baticu" şamd.
Nu ai rumegat o secundă ce ţi-a trecut acel tip spre creier. Ba te arunci şi cu
capul înainte (Berbec de zodie?).
Asemănător, povestea cu Manofii. Ai luat pe nemestecate cele din scrisele Baticu
- n-ai stat o clipă în bănuiala că adevărul n-o fi integral de partea lui nea
Nae.


Eu unul n-aş lăsa Clubul pe mîna ta - chit că între cei doi tipi foarte valoroşi
pomeniţi de mine esopic figurezi (la timpul prezent plus viitor) şi tu.
Fără tine la cîrmă, CAR poate îşi va vedea curînd Căminul prăbuşit sub povara
vechimii şi a neîngrijirii.
Cu tine, însă, acolo sus, nu cred că va mai fi Club...

Intervenţii pe lista Clubului Alpin Român ( I )

Ii dau de pe acum acordul meu lui Mircea Ordeanu de a prelua in Tratatele lui de istorie, viitoarele mele relatari ale istoriei CAR-ului de dupa anul 1989, mai ales ca el are un apetit mare de a scotoci interactiunea dintre personajele care au facut istorie intr-un fel sau altul in lumea alpina romaneasca.


Eugene,

Sînt onorat de ce spui tu în mesajul tău... După atîţia ani în care am mimat că-s tare în domeniu, uite c-am păcălit în fine pe cineva!

Recunosc din start că nu-i o treabă simplă să scrii echilibrat despre încurcătura de acum, dacă vrei să fie cît de cît aproape de adevăr - iar în fire adăposteşti (eu!) un tip cam leneş, başca aerian...


Altminteri, mă uit şi eu la spusele voastre şi probabil nu mai devreme de 10 ani e de însăilat ceva, istoriceşte... Acum abia cred eu că se coace de vreo primă relatare a ce fu pe la 1990-92, dar şi acolo e o problemă dacă nu ai cît mai multe informaţii, în condiţiile în care pentru contemporani probabil că tărăşenia cu taberele este o treabă încă foarte dureroasă...
Dar, dincolo de această reticenţă care mă marchează chiar şi pe mine, cred că o relatare serioasă despre ce fu atunci prinde bine, în sensul că poate nu am mai repeta erorile de atunci. Eu cel puţin mă strădui să nu le repet...

Tot din schimbul vostru de mesaje relalizez odată în plus cît de complicată e firea umana, respectiv cum valsează adevărul deasupra capetelor noastre, cîte un pic la unul, cîte un pic la preopinent...
Iar cînd adevărul ocoleşte vreun amic, acesta te poate trage de mînecă despre cîte altele a făcut el în problema CAR, şi zău că va fi pus un umăr, două, zece...




II


De la precedentul meu mesaj pe lista am iesit dupa niste cartofi, la Obor, iar
aerul curat mi-a pus mintea in lucru...

Neînţelegerile din 1991-93 şi cele de acum au în comun faptul că s-au purtat
între nişte oameni valoroşi şi alţii foarte valoroşi, din punct de vedere al
aportului la Club.
Mai ales oamenii foarte valoroşi sînt pe măsură de orgolioşi şi doritori ca cei
din jur să se comporte după ştacheta lor de performanţă.


La 1990, oameni foarte valoroşi erau de fapt unul. Nea Baticu. Valoarea de care
pomenesc decurgea atît din statura lui legată de mersul pe munte (eventual şi de
suferinţele prin închisori, dar nu trebuie uitat niciodată că nici comuniştii nu
ar fi dus-o mai bine în eventualele puşcării legionare!), de aportul primordial
la reînfiinţarea asociaţiei, cît şi din energia, timpul, interesul pe care le
punea în slujba CAR.
Dincolo de un oarece impuls dictatorial în sine, nea Nae dorea ca şi ceilalţi să
se implice asemenea sieşi în munca legată de Club.
Ceilalţi făceau foarte mult, dar nu la standardele lui Baticu, care le atrăgea o
aferentă frecare de ridiche.

Iritarea a mocnit, apoi a explodat, împărţind fruntaşii Clubului în două tabere,
ajunse finalmente într-un război mai mult decît dezagreabil (am în faţă de pildă
un articol antiBaticu din Cotidianul, de o reavoinţă evidentă, dar în clinci se
ajunge lesne şi acolo...- cine nu cunoaşte sentimentul?)

În opinia subsemnatului, personalităţile CAR, cîte erau, alături de oamenii în
stare să depună muncă eficientă au fost - cel puţin la Bucureşti - aproape toţi
împotriva lui Baticu. Inclusiv cel-de-pus-la-rană Ion Manof (bunicul Cristinei).
Personal cred că a depins doar de hotărîrea omenească... a unui judecător faptul
că a izbîndit Baticu.

A urmat însă o adevărată hemoragie umană pentru CAR, decurgînd inclusiv din
faima de teren al disputelor crîncene care i fusese lipită (probabil justificat)
grupării. Multă lume bună s-a ferit ca de ciumă să se apropie, să se alăture...
Eugen Popescu, ajuns spre fruntea CAR prin 1996, nu a putut inversa fenomenul
(chiar dacă s-a zbătut imens). Lucrurile au mers spre bine după 2000, cînd a
venit Mihai Pupeza, însă noua direcţie am eu senzaţia că s-a datorat şi unor
oameni precum Dan Vasilescu şi Liliana Becea (iertat să fiu de nu pomenesc şi pe
alţii!).


Cum mi-am dat cu părerea la începutul acestui mesaj, am impresia că s-a ajuns
din nou la un conflict între valoroşi şi foarte valoroşi (cel puţin la scară
românească)...


Zic şi eu...


Mircea Ordean


PS Fără să vreau am deschis o rană asupra căreia ne-am dat mai mulţi cu
părerea, după ce pe subsemnatul l-a pus naiba să întrebe ce e de făcut cu unele
documente mai delicate ale Mentorului nostru.
Mă uit acum la ce se întîmplă (perfectul simplu) în 1991-93 şi zău că nu-l pot
trece pe Maestru între sfinţi...
Nu ţin să irit pe nimeni, nu voi bate mîine tobă şi fanfară, dar pînă la urmă de
acum e problema de maturitate a celor din Club de a lua pe Baticu cu bune şi
rele...
Mai ştiu de la Gustave le Bon că o mulţime, inclusiv de club alpin probabil, se
"lasă" la nivelul celui mai infantil... dintre membri ei. Carele vrea idoli şi
nu se omoară cu nuanţa. La el e în alb şi negru. La el Idolu' e idol, de neatins
cu o floare.


III

http://picasaweb.google.com/105039784676866091971/AdunariGeneraleCAR199293#5536409884467316514


Vrînd-nevrînd fac o informare.
Cei ajunşi împotriva lui Baticu aveau acces la coloanele ziarului "Cotidianul". Nu ştiu dacă s-a ajuns la patron, Ion Raţiu, direct sau prin intermediul lui Sergiu Cunescu (pe atunci preşedinte al Partidului Social-Democrat, cel cu tradiţie antebelică, ulterior dus de Alexandru Atanasiu în ograda partidului lui Ion Iliescu).
Şefa "Cotidianului", Doina Bîscă, îi sprijinea necondiţionat pe Beleaua, Antemir şi ceilalţi, fără să ţină cont de observaţiile altora legate de articole precum cel reprodus ori de seria de suplimente lunare alpine ("Verticale").

După opinia mea, articolul reprodus în facsimil este jenant nu neapărat prin afirmaţiile propriu-zise, ci prin uşurinţa cu care Gabriela Dinescu a trecut totul sub pana sa. Nici nu văzuse bine prenumele lui Baticu!
Acesta din urmă nu rămînea mai prejos - mi-aduc aminte de o încrucişare de săbii în "România Pitorească".

În paralel, Vlad Petruşca ştiu că a intervenit la Nicolae Manolescu (preşedintele Partidului Alianţei Civice), pentru ca acesta să trimită vorbă lui Ion Raţiu pentru a mai tempera articolele în genul celui menţionat. Nu ştiu dacă Onorabilul a făcut-o, dar oricum Doina Bîscă nu avea vreo treabă în a-şi refuza şeful....

Observaţii (cum aţi vrea să-i spun: "Senzaţional!!!!!..... Amiază la ora 12 din zi!!?)"

Cînd te raportezi la oameni sau la fapte ale acestora, e sănătos să fii atent la păcălelile ce pleacă din propriul interior.
De pildă, cînd mă indispune Oreste, trebuie să mă întreb cît de fapt mă irită propria persoană (eu fiind tot ochelarist şi tot rotund la faţă, între altele...).
Similar, în cazul dlui Tudor Octavian, e de meditat cît cam de fapt treabă cu... tata. (Pentru ce am treabă cu Seniorul meu? Pentru multe motive probabil, nepomenite ori ascunse cu grijă în cartea despre Cum să ne purtăm cu dragii noştri genitori...)

Dar despre ce auzii de foarte curînd la Tudor Octavian tot îmi voi da cu părerea!
Omul, la parastasul mediatic al lui Adrian Păunescu, vorbea la Realitatea TV despre faptul că prieteniile nu mai sînt ce erau odată, de pildă pe vremea cenaclului Flacăra.

Dincolo de povestea cu tata de care pomeneam, sînt conştient c-oi nutri vreo invidie că un om aparent lansator de aiureli e primit şi se cască gura la el pe la televiziuni. Mai stau atent la faptul că dac-oi fi la fel de critic (să zicem că justificat) cu multă lume, păi nu-mi prinde deloc bine la sociabilitate, unde rişti să cauţi la tot paie din ochi tuturor, iar prin asta aceia să-ţi devină străini...

În fine...
Legat de ce spune Tudor Octavian, eu aş fi mai prudent... Dacă mai citeşti cîte ceva, vei descoperi în toate epocile indivizi convinşi că Pe vremea meaaaaa.... erau lucrurile mai cu moţ (ori mai dure, penibile etc. - după cum îi prinde bine conferenţiarului).
Sînt afirmaţii care în fapt atenuează din disconfortul constatării inconştiente că vremea s-a dus, respectiv că viaţa e grea (raza de lumină că altădată fu mai uşor, mai simplu, mai însorit mai temperează din disconfortul teribil al prezentului, mai ales după o vîrstă).

Eu unul sînt convins că peste 20-30 de ani sumedenie de inşi sărunţi vor clama că prieteniile se legau mai cu spor şi mai din suflet la un 2010. Asta se va întîmpla întrucît din principiu legi amiciţii mai lesne la tinereţe. Pur şi simplu ulterior merge mai greu, întrucît nu mai ai iluziile (şi ele diminuatoare de angoasă existenţială) pe care le aveai la 20 de ani...