joi, 30 decembrie 2010

Oameni II

Na, că m-am apucat în postarea precedentă să deschid terenul pentru pilde de naturel românesc, ş-am eşuat în consideraţii (poate nu tembele) despre mioritismul "perversei ca pe Tîrgu-Ocna"...

Voisem să duc discuţia pe faptul că naturelul uman, omenesc e posibil să fie departe de regulile de funcţionare pe care le vehiculează societatea, lumea bună, învăţătorul, priotul etc.
În dimineaţa asta, un cocoşat, la propriu, şi încă aproape la 90 de grade. În mînă, ziarul "Libertatea". Pentru proximă lectură
Cu ceva luni în urmă, ignoranţa îmi fusese perforată în domeniu de vederea unei pensionare ce-mi anterior părea spălată, dezgheţată, avînd la braţetă ziarul "Click".
Gazeta în chestiune fiind gazdă primitoare pentru fete cu sîni mari, escapade adulterine, dar şi predici religioase dorindu-se mai mult decît serioase (plus ridicări revoltate în apărarea credinţei strămoşeşti).
În filosofie personală completînd, "Click!" este viaţă din plin.

Pornind de la ultima idee, nu e de mirare că un nevolnic ori vreun golit de vitalitate îi caută compania...


Apropo de vîrstnici, mi s-a prăbuşit în praf şi o altă asemenea regulă a altora, cînd am aflat de caracterul belicos al unei doamne trecute ca etate, pe scara fostei mele soţii. Primul meu gînd a fost că sănătos i-ar fi acelei femei să stea în banca ei, deoarece nu ştii niciodată ce vecin te-ar putea servi cu un telefon la 112, la caz de paralizie (baba cu pricine are înclinaţie spre accidente cerebrale). "Ce dracu' i-o trebui ceartă cu palieriştii?
Am realizat apoi, încă o dată, că viaţa nu e cum credem noi... Pur şi simplu la aşa exemplare frustrarea plus frica de unele, altele duc la manifestări agresive... Cu cît acelea (decurgînd din teamă vîrstă, boli, moarte) sînt mai mari, cu atît ele sînt tratate cu atitudini compensatorii: agresivitate, declamaţii "Io-s nevasta lui cutare vestit scriitor!" (altminteri minor condeier şi oricum mort de zeci de ani)

Oameni

Am fost şocat şi eu, precum alţii, de limbajul emisunii la mare modă, "În puii mei!...".
Cerşetorul care spune: "Mă piş pe mine!", ba şi reia vorba.
Un Fernando pornit de-a dreptul sinistru pe vîrstnici.
"Fă!"-uri risipite la tot pasul.
Etc.

Nu m-am grăbit la concluzii, deşi fui curios în paralel cum va reacţiona CNA.
Şi am rămas în paralel deschis mental la problemă.

Nu ştiu cum e bine pentru societate, să evite aşa vorbe la televiziuni sau ba. Dar aşa vorbe sînt foarte răspîndite "pe teren", în lumea românească.
Am intrat ieri în Gara de Nord, în trecere... Înainte de prag, un (indiscutabil) interlop cu ochiul proaspăt scos, şi un sugar înfăşat în braţe. Pe buze: "Să moară fata mea!". La doi paşi mai încolo, o altă figură (taximetrist al locului, în căutare de fraier), cu limbaj mai mult decît asemănător.
Tot pe acolo, grup de autolaci. Mă şi mir că nu li se măresc pupilele a posibil jaf la vederea unei 50-genare aeriene de la ţară, trăgînd un troler.

Cam asta e realitatea... Nu peste tot, dar în multe unghere sociale rumîne.
Ce-i drept, de ceva timp am realizat că tipii "ca în Divertis" nu-s excepţii, ci majoritatea. Adică dacă ieşi în 90% din locurile româneşti găseşti cazuri, oameni zice-se ciudate, de rîs, dar reprezentînd majoritatea.
Stai, că personajul primar care îi inspiră pe Divertişi a căpătat nume, destinaţii clare de existenţă de cînd cu Mihai Bendeac. Ştii clar acum cum e, unde e de găsit - să spunem - un Bulgaru, patron de spălătorie auto în Rahova... Cel cu /lovitura de pumn/ "perversă ca pe Tîrgu-Ocna".

PS Simplă observaţie, ţîşnită în minte după ce am pomenit de "pervers". Esenţa acelei pălituri, explica simpaticul Bulgar, este ca duşmanul să nu se mai scoale de jos după o asemenea torpilă.
Cred că ideea face furori între şmecheri şi şmecheraşi.
Nu pot să nu văd însă în aşa procedeu pugilistic şi multă teamă, mult... mioritism. Ce te face dacă acela nu cade dintr-un pumn? Mai ales că adorabilul chelios nu pare omul unei înfruntări de durată...

Păreri, păreri

În Evenimentul Zilei, politica gazetei vrea ca dl reporter/redactor să se dea revoltat de o exmatriculare decisă zice-se de Ion Iliescu, pe cînd păstorea judeţul Timiş.
http://www.evz.ro/detalii/stiri/olimpic-exmatriculat-de-ion-iliescu-917009.html

Îmi dau cu părerea, pe forum.
Am pomenit acolo (în start chiar!) de propria persoană şi din egocentrism, dar mai ales din necesităţi argumentative.


Nu-s un sfînt.
Deci nu aş vrea să se creadă că subsemnatul, pus în vreo situaţie mai delicată (trai în socialism, plus preţ "trădare" onorabil) nu aş vinde şi pe mama...
Tot eu însă întreb cum s-ar purta, de pildă, armata de condeieri media vizibil fără Dumnezeu ("Banu' să iasă!...") dacă ar fi trăit în comunism. Nu trebuie un efort prea mare de imaginaţie pentru a dobîndi - mental, cum spuneam - răspunsul. Imaginea, tabloul.
Bineînţeles acel grup numeros de urmaşi ai lui Coriolan Drăgănescu bifează afirmativ căsuţa cu "creştin-ortodox" la recensăminte şi nu numai. Sînt convins că nu au dat pe la fila Bibliei cu aruncatul pietrei... De fapt, dacă prin absurd ar citi acea pildă, nu s-ar schimba nimic în ei.
Ar rămîne oameni.

marți, 28 decembrie 2010

Vorbe, vorbe...

Îl citam în postarea-mi anterioatră pe George Stanca (putea fi însă oricine, de pildă cei care tratează subiectul Crăciun, Credinţă etc. pe la televiziuni):

"Un popor întreg vă consideră adevăratele campioane. Eroine, e puţin spus! Şi vă iubeşte cu dragoste egală cu aceea pregătită acum pentru Iisus."

Poporul, sireacul, în proporţie de 95 la sută, cred că nici nu avu habar că a existat un campionat european de handbal, respectiv o echipă a României acolo.
În legătură cu dragostea de întîmpinat Isus, la români, m-am nimerit să stau ceva mai mult înspre televizor, în prima zi a Crăciunului recent dus.
Mie unuia mi s-a părut că românii nu aveau treabă cu esenţa - de care vor fi pomenit lăudatele scrieri religioase - acelei sărbători. Compatrioţii aveau în vedere existenţa unei sărbători, cînd se bucură şi nu fac nimic. Bucuria însemnînd distracţie plus mîncare und băutură.
M-am uitat şi eu un pic, pe cît mă duce simţul de observaţie cel mediocru, că simt vreo rezonanţă cu idei înalte.
N-am izbutit să le identific.
Dacă nu mă credeţi, revedeţi şi dvs. mental acele programe.

Un teatru perfect.
Nu că mi-al dori eu să stea toţi cu mintea real pironită la măreţia momentului.
Subsemnatul doar subliniază ce i se păru a observa.

Şi de aici încep eventualele observaţii la... observaţia mea:
"Da, domne, da' atîta distracţie mai are omu...! Nu vezi şi dumneata ce criză e / cum e viata asta? Lasă, domne, că nu sîntem perfecţi..."
În general, în situaţie d-astea celălalt te plimbă pe oriunde, numai la ce i-ai reperat dumneata nu.

PS
Rîndurile lui Stanca apar în tabloidul Click!.
Unde faţetele omenescului se întrepătrund admirabil: pe o pagină citeşti despre sfinte, pioşenie, rrromâni verzi, pe cealaltă despre sînii Cutăricei, eventual că "Arbitrul mi-a furat nevasta".
Nici gînd să se împungă acele relatări.

Omenescul...

Priviri în jur

Mă obsedează niţel de la o vreme ideea de infantil, infantilizare...
De pildă, că presa noastră curentă este un nemaipomenit instrument de i. a boborului. Căruia îi serveşte doar ce vrea El.

Aici trebuie să fiu atent, ca nu cumva prin a identifica infantilism la altul să nu mai bag sama la al meu propriu şi personal...

Mă uit la George Stanca, semnatar prin Adevărul al unei rubrici inconfundabile, care la un moment dat ridică în slăvi handbalistele românce, după obţinerea medaliei de bronz la campionatele europene, dacă am priceput bine.
Bineînţeles un G. Stanca a ieşit împotriva lui N. Ceauşescu pe 21 decembrie, dar în materie de limbi nu-l întrece nimeni:

Sunt emoţionat, fiindcă e prima oară când compun o scrisoare, de dragoste imensă, nu numai pentru o fată frumoasă, deşteaptă sau fraieră, naivă, prostuţă, înfumurată - cum am mai avut "cliente" - ci unui grup de fete superbe, minunate; unui grup sudat, compact ca un pumn strâns, un snop de eroine.

Şi nu unele oarecari, ci, cu atât mai înălţător, de eroine ale acestui neam amărât, nenorocit, sfâşiat de lupte politicianiste interminabile, abominabile, purtate într-un cod şi limbaj abjecte, sordide; un neam bântuit de foamete şi frig.

Culmea!, la vreme de pace. Scriu, deci, unei echipe de handbal, care nici măcar nu a câştigat o medalie de aur: a pierdut-o cel puţin pe cea de argint, câştigând doar bronzul.

Dar maniera, povestea, legenda cuceririi ei sună ca o epopee. Fiindcă, pe iarna asta grea, pe criza asta care la noi nu mai trece, pe sărăcia asta geroasă care la noi nu se mai vindecă - ba se adânceşte! -, acum, când sensibilitatea neamului e casantă ca gheaţa, când lacrimile curg uşor din nervii supratensionaţi; acum, zic, voi aţi adus neamului vostru, precum Magii Crăciunului, o rază de lumină
.

După cum se vede, nu doar handbalistele-s fără egal, dar şi poporul e amărît şi numai bun de pupat protector pe frunte.

Cum e dujmanu'?
Păi despre politicieni se vorbeşte, mai mult sau mai puţin direct, în citatul de mai sus, chit că politica unui stat vine mănuşă acelui popor - că doar Acela îşi alege liber parlamentarii, nu stă nimeni cu flinta la opţiunea lui.
În acelaşi timp, în găleata cu catran a lui G. Stoica ajung şi cele care s-au nimerit să joace şi să învingă nemaipomenitele fete mioritice. Acelea devin "urâtele alea spelbe şi ochi de peşte fiert".

Totul se încheie apoteotic (întru ciudăţenie):
"Aţi soldarizat în acele după-amiezi pauperitatea românească, aţi cimentat unitatea întru sărăcie şi ura contra împilării."
Ori: "Un popor întreg vă consideră adevăratele campioane. Eroine, e puţin spus! Şi vă iubeşte cu dragoste egală cu aceea pregătită acum pentru Iisus."
Iar semnatarul nu e un oarecare, spune domnia sa. Între altele, G. Stanca a explicat, cîndva, " în ziar o teorie": "Avem un handicap istoric: brandul de ţară; mă rog, e vorba despre unul genetic..."

Ah, Caragiale, ou etes-vous?

PS. Am citat din rîndurile lui George Stanca graţie:
http://www.click.ro/vedete/scrisorile_lui_stanca/draga-nationala-handbal_0_1088291292.html

vineri, 24 decembrie 2010

A lua în serios

Banii. Bancnotele.
Sînt lucruri dorite.
Pentru a-ţi satisface nevoia de aşa ceva, poţi visa că se pune în funcţiune tiparniţa pentru tine, pentru nevoiaşi şamd. Atîta doar că asta nu e o treabă... Dacă procedezi astfel, vei avea mulţi, dar nu bani, ori nu cu semnificaţia lor iniţială. Vor fi poate nişte hîrtii frumoase şi care ne mişcau cîndva...

De ce spun asta?
Păi pornesc de la un lucru poate dureros, dar care, pornind de la astă însuşire, ţine să strice o regulă elementară de funcţionare...

Citesc despre eroii de la Otopeni, din 23 decembrie 1989.
Care au murit dramatic.
Îi înţeleg şi pe părinţi, deşi de la nişte inşi mai copţi am pretenţia să fi învăţat pînă ascum că în viaţă te poţi aştepta la orice... Căci aşa vrea Ea, fără să ţină cont de opiniile, de durerile şi rănile noastre.

Tinerii cu pricina nu sînt eroi.
Fără să consult DEX, cred că aşa ceva ţine de un sacrificiu conştient, ba chiar benevol, într-un context în care de chiu de vai se obţine ceva, faptă mai mult sau mai puţin măreaţă.

Or cele petrecute în gura aeroportului Otopeni, în 1989, reprezintă cu totul altceva. Ba chiar avurăm atunci de-a face cu o aiureală, o nepricepere demnă de negura unor ani siniştri - şi am aici în vedere adaptabilitatea la neaşteptările realităţii -, unde victimele avură un tragic ghinion şi cam atît.


PS
Îmi menţin părerea, fără a avea pretenţia să mă ia cineva în serios, că presa comună, de largă circulaţie este un teribil instrument de infantilizare a publicului.
Îi dă ce vrea.
Totodată, vinovaţii de belele noastre sînt în altă parte - asta ţi se susură sau strigă în ureche în orice publicaţie atentă doar la tiraj. Inclusiv cu patroni mimînd bun simt şi inteligenţă.

vineri, 17 decembrie 2010

Alte observaţii pur personale despre gazetarul Eminescu

În urmă cu ceva luni, zile, meditam că - urmînd speranţele aiurea ale unui om ca toţi ceilalţi (nerealişti) - dacă oi ajunge ceva poamă, personalitate în soţietatea asta, păi voi avea o mare problemă, avînd în vedere cum m-am exprimat eu despre o sumedenie de valori en vogue în ţara asta...
Hai totuşi să-mi asum riscul, deşi, mai ales dacă am de acum idee la ce mă expun, se prea poate să nu mă mă mai tenteze grozav piscurile sociale... Mai ales că, ajuns acolo, poţi avea senzaţia acea din somn, cînd bei apă cu vagoanele şi tot nu îţi potoleşti setea...


Fără îndoială am ceva probleme cu Autoritatea (dar cine nu are, începînd cu Freud carele identifica complexul oedipian şi trecînd pe la Neo, cel din Matrix...).
Din acest motiv strîmb din nas urgent cînd mi se aştern sub ochi caracterizări pozitive ale altora...
Cum, e complex, e invidie a subsemnatului faţă de Aceia?
Poate da, poate nu... Dar este şi susceptibilitate maximă faţă de oameni cu defecte precum toţi ceilalţi însă declaraţi drept nemaipomeniţi...


Infantilism, sans doute, dar dacă drumul ăsta fu hărăzit într-un septembrie oarecare de trei fete ursitoare, bucuroşi le-om duce toate!


Notam în posturi anterioare că profesorul meu de Istoria Presei de la facultate a reuşit să-mi trezească interesul pentru Eminescu.
Da, Poetul Naţional. Dar cu prestaţii pe măsură ca gazetar, după cînd înţelesei de la Divinul critic - adicătele George Călinescu.


Am arătat cu acel prilej că, totuşi, un criteriu al valorii unui om este şi să fi priceput sensul istoriei... De pildă, într-o vreme cînd sărea în ochi că ne îndreptăm spre maşinism, cînd aveam deja un secol de maşinism şi implicit industrializare, parcă e aiurea să vezi ţărănimea nu doar poetic, dar şi motor al dezvoltării, fie şi prin Balcani...

Astăzi, ca unul doritor să mai afle ceva asupra subiectului Eminescu gazetar (altminteri mi-a plăcut grozav seria de materiale legată de Basarabia!), am găsit - fie şi pe frontonul unui site de dreapta (politică) - un citat:
“Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia, căci demagogii neştiind nimic, nevând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului [...] "


Nu ştiu dacă-s un tip maturizat, dar am învăţat în timp că infantilism înseamnă şi să refuzi realitatea, în favoarea ideilor roze, însă nerealizabile. Dacă la peste 120 de ani după aceste zise eminesciene specia demagogilor există, dar mai ales există pătura majoritară a celor cărora vorbele mari le îndulcesc suficient existenţa, păi atunci asta e realitatea şi cam greu de modificat. Mai ales prin asalt direct.
Trec peste faptul că, studiind istoria serioasă, E. ar fi văzut că demagogi şi cetăţeni dornici de minţit frumos existau de pe la Adam încoace...
Precizez: acea specie mi-e dragă, personal, ca sarea în ochi, dar dacă ea este proprie firii omului, voi lăsa pe alţii, fie ei şi poeţi naţionali, să lupte cu morile de vînt...

luni, 13 decembrie 2010

În banca mea. Dar deloc în banca mea...

Luni.
Curs de istoria presei româneşti, cu Valeriu Râpeanu. Om la locul lui, chit că dintr-o generaţie şi diferită în sine de a mea, şi afectată de acel tăvălug nemilos, roş.

Vine vorba (pregătim examenul şi semestrul următor) de gazetarul Eminescu. Îl întreb dacă mi se pare mie - ca un cititor incomplet al operei ziaristice a acestuia - sau el găseşte vinovaţi doar la unii, nu şi la obidiţii pe care teoretic îi apără. Îmi spune că aşa e, E. nu atacă în vreun fel de pildă ţărănimea atît de dragă lui.
La care opinez că atitudinea este totuşi cam neechilibrată, respectiv infantilizant să mîngîi permanent pe cap un ins, un corp social, fără să-i spui că o parte a eventualei ieşiri din mlaştină este legată de eforturi proprii, de recunoaştere a unor erori de comportament din trecut.
Tot eu leg iute o concluzie: "Am impresia că presa doritoare să cînte în strună cititorului îi face, finalmente, un deserviciu acestuia".

Oarecum neaşteptat, stimabilul nostru profesor răspunde altceva... Am senzaţia că evită răspunsul. Voi reîntîlni pirueta, probabil inconştientă (în faţa unei situaţii, a unui subiect neplăcut) şi la o domnişoară asistentă, în cursul aceleiaşi zile.

Pot înţelege, în paralel, că omul de rînd - după ce se supune mare parte a timpului realităţii, simte nevoia unei relaxări. A iluziei că lumea este cum vrea el, că cineva îl protejează, îi ia în serios gusturile, spune că are dreptate... Mai ales publicaţiile galbene îi asigură acest refugiu.



Spre seară îmi cad ochii pe editorialul "Adevărului de seară", semnat de redactorul-şef al ediţiei de Braşov. Se produc acolo, succesiv, mai-marii ediţiilor regionale ale ziarului.
Reţeta îmi este de acum cunoscută: revoltă pe stat, pe cel mai puternic în general. Care, finalmente, îl asupresc, batjocoresc etc. pe omul de rînd.
Îs curios dacă asta se învaţă la vreo şcoală de gazetărie ori se subînţelege, cînd baţi la poarta acelui organ mass media.
Ţine, şi-mi scapă mie oare, de "Clientul nostru, stăpînul nostru?". Poate.

În context (şi echivalent), Pristanda avea o vorb. De fapt era a neveste-sii.
"Pupă-l în bot şi papă-i tot!"
Dacă a pupa în bot necesită şi trimiteri goale la morală, asta nu deranjează multă lume.

duminică, 12 decembrie 2010

Pornind de la 'Pînă unde se poate spune adevărul'.

Ne cer de la Facultatea de Jurnalism, pe care cu onor o urmez, să scriem la gazetele lor.

Ce-i drept, deşi dumnealor nu o spun, plaja pe care îţi poţi exersa condeiul cel bun-rău în aşa situaţii este niţel de redusă...
Iar cum eu - poate doritor de a şoca, poate nu - nu sînt interesat de acea zonă, mi-a venit în minte să scriu despre Cît sîntem dispuşi să suportăm adevărul?


Nu mă întind aici în cine ştie ce filosofeli.
Cu ocazia unor evaluări la facultate, am citit în cartea distinului domn Valeriu Râpeanu, între altele, despre activitatea ziaristică a lui Mihai Eminescu, respectiv Nicolae Iorga.
Nu o mai făcusem, mulţumindu-mă cu relatări ale altora. Să spunem, în cazul ultimului, ale acidului Constantin Argetoianu.

M-am uitat la Eminescu. Că acesta e nemaipomenit, idol român şi, în particular mare ziarist, auzisem şi o luasem de bună.
Două chestii mi-au sărit însă în ochi, în acele capitole ale dlui Râpeanu (nu mă îndoiesc că autorul reproduce bine realitatea!).
Că Eminescu era destul de chitit. Izaltat, i-ar spune un D. Kiriţescu. Or, după cîte ştiu, asta nu asigură un echilibru, o privire înţeleaptă (şi finalmente utilă, îndreptînd ceva) asupra lucrurilor.
Nu mă îndoesc de faptul că articolele or fi documentate, exista un stil gazetăresc nemaipomenit - dar, la o adică, e important nu doar dacă alergi ca un Juan Carlos (cel din 1968) ori un Alberto Juantorena (adică foarte elegant), ci şi ... direcţia.
În acest ultim caz, Eminescu ia şi el parte ţăranilor, pornit fiind în schimb pe tot feluri de pături considerate parazite la vremea aia.

Treaba asta, cu a lua partea umiliţilor şi obidiţilor, cu "a lovi în ciocoi", e o chestie care dă tare bine la omul de rînd. Asigură succesul. Inclusiv din pura parte proprie, din partea sufleţelului personal.
Aici, dacă nu mă dau eu prea deştept în psihologie, o proiecţie este iute vizibilă, adică numitul autor nu apucă să se ocupe el însuşi de... sine, dar îndreaptă acel filon de ajutorare spre alţii.
Totodată, deşi mulţi scriu că ce mare gazetar era Eminescul, nu pot să nu văd că el pariază pe calul perdant. Că la curse mai iei plase asupra cîştigătorului e una, însă în ale gazetăriei serioase cred că nu cer imposibilul cînd solicit ca omul cu condeiul aă simtă totuşi cum se mişcă istoria. Ori de James Watt încoace se putea simţi cum merg lucrurile. Spre maşinism, spre industrializare. Eminescu ar fi putut observa trecerea accelerată de la rural la urban, existentă în Anglia şi ţările ca ea.
S-ar mai putea adăuga una-alta aici, în ale industrializării, dar mă opresc.

Vorbeam mai sus de ceea ce-mi pare lipsa de înţelepciune a lui Eminescu. Mai pe româneşte oarece doză de infantilism. Revăd asta şi cînd Poetul naţional aruncă toată iritarea pe capul păturilor sociale incomode sieşi, dar nu deranjează cu o adiere atît de plînşii ţărani. Care la o adică nu erau nici ei uşă de biserică - şi, pînă să mă plîng de viaţa lor grea, poate e de zărit şi adcă făceau ceva pentru a ieşi de acolo. Or, ştiu din "Răscoala" lui Rebreanu, că în Amara erau nu puţine cîrciumi.
Şi aici subiectul poate fi multişor extins.

Trec acum la Iorga, de care aminteam la început.
El procedează, întrucîtva, la fel. O ia - la început de secol XX - cu sămănătorismul, legat de care îndrăznesc să-mi pun problema cui a servit, finalmente... Au fost ţăranii români mai deştepţi, în 1916 depildă, cînd unii animaţi teoretic de Iorga, cît şi de Spiru Haret, se întrebau la Buştenii Prahovei cine a zugrăvit pe cer munţii aceia înalţi?...
Cum am zis, Iorga ia şi al partea amărîţilor. Nu ştiu dacă la el gestul, în adînc, se datorează vreunei proiecţii. Am senzaţia că acesta, trăgînd spre ţărani, de fapt îşi trata... timiditatea. Sufleteşte, el nu pare să se fi simţit bine în lumea bună (lipsa tatălui?). Şi faptul că voia să fie neapărat primul, să nu asculte decît de sine (recunosc, si subsemnatul tinde astfel...) trădează iar o problemă. Iorga pare să se fi simţit bine numai între inferiori sieşi. Cînd va da, în 1931, la guvernare, de caractere puternice (Carol II, Argetoianu, camarila), va spune după scurtul mandat că "Eu nu am fost eu"...


Revenind la simpatia celor două genii pentru unii şi antipatia pentru alţii, o să mi se spună că nu e frumos să nu facem nimic pentru amărîţi, că nu ai cum să nu te revolţi pe Tănase Scatii. Stănică Raţii ori mai ştiu cine.
Cu atît mai puţin se va recunoaşte că aceştia din urmă ies învingători în cursa spre timona societăţii.
Că iritarea noastră pe unul sau altul e totuşi una de birou, de în-faţa-gazetei, şi mai puţin de teren. Asta pentru că acei monştri sociali nu-s deloc aşa de în alb şi negru, după cum nici ai noştri nu-s de pus la rană.
Deci, e greu să accepţi că modul nostru moraaaal (adicătele comod nouă, fricilor şi comodităţilor noastre) de a dori să fie lumea nu are treabă cu realitatea.
Căci, de la Eminescu încoace lumea a mers nu doar mai apropiată de firea celor consideraţi lipitori pe atunci, dar - şi mai rău - a mers absolut imprevizibil.
Chestie greu de suportat pentru sufletul nostru...